1,282 matches
-
una cu pământul, roți eliberate, scăpate; și Împânzind zona În jurul acestor mașini, morții. Erau În jur poziții săpate, amplasamente, tranșee și În ele de asemenea, se aflau sute de cadavre. Mirosul era ca de carton ud. Hainele morților, maro-verzui, pulovere, tunici, cămăși, erau Întinse de umflare, de gaze, de fluide. Brațe, picioare, gigantice umflate, prăjindu-se la soare. Câinii mâncau prăjeală de om. În tranșee, trupurile se sprijineau de parapete. Câinii veneau șovăitori, târâș. Locuitorii fugiseră din taberele pe care le
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2119_a_3444]
-
în jos și așteptai. Bucățile de coșcoavă ardeau încet, înăbușit, fără flacără; din când în când pufneau și împroșcau fire alburii de fum luminos. Îmi răsucii o țigară, o aprinsei de la un tăciune de jos, mă învelii mai bine în tunica subțire de vară și, coborât de pe cal, rezemat de șa, așteptam gândindu-mă. Dar noaptea se prelungea - satul în urmă, Iezerul nemărginit înainte-mi zăceau într-o tăcere de moarte; tremurul ușurel al ploii în stufuri abia-abia răzbătea până la urechile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
a observa zborul unei păsări de pradă. Următoarea noastră etapă a fost în munții Ziz, numiți astfel deoarece un râu cu acest nume izvorăște de acolo. Locuitorii regiunii aparțin unui trib berber de temut, Zanaga. Sunt oameni robuști; poartă o tunică din lână pusă direct pe piele și își înfășoară în jurul gambelor niște cârpe care le servesc drept nădragi; și vara, și iarna umblă cu capul descoperit. Nu-i pot totuși descrie pe acești oameni fără să amintesc de un lucru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
am simțit dintr-odată un irezistibil imbold să mă îmbrac după moda egipteană. Mi-am părăsit așadar veșmintele de fasiot, pe care le-am pus conștiincios deoparte pentru când aveam s-o iau iarăși din loc, și am îmbrăcat o tunică strâmtă cu dungi verzi, cusută pe piept și evazată până la poale. Am încălțat sandale după moda veche. Pe cap mi-am înfășurat un turban mare din voal indian. Astfel înveșmântat, am pus să mi se aducă un măgar pe spatele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
pe care o făcusem sul și o strecurasem sub cingătoare. Hans ne aștepta cu brațele deschise la intrarea în cartierul Regola, pe unde ne preumblaserăm odinioară și care nu mai era acum decât un șir de ruine arse. Purta o tunică scurtă și sandale decolorate; pe cap avea o cască pe care s-a grăbit să și-o scoată înainte de a mă strânge în brațe. Războiul îl albise înainte de vreme, iar chipul îi era mai colțuros ca niciodată. În jurul lui stăteau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
legat la brâu și le presărase peste opera lui de artă. 6 — Trebuie să guști imediat - Listarius așeză tava în fața lui Vitellius. Înainte e bine să-ți clăteși gura cu asta, îi spuse, oferindu-i o cupă. Vitellius își scosese tunica de lână și, pe jumătate gol, se întinsese pe tricliniu în încăperea unde focul continua să ardă. Guvernatorul se ridică puțin și adulmecă. Nu-i vin! — E o băutură din mărar - alungă toate gusturile. — Pe Listarius l-am descoperit într-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Valens își înăbuși un zâmbet. Galba greșise când subestimase lăcomia lui Vitellius, reducând-o la mâncare. Vitellius era înfometat, într-adevăr, dar mai ales de putere. — Împărat! Dar de ce... de ce n-ai fi tu? - Vitellius se acoperi în grabă cu tunica, până la bărbie. De ce n-ai fi tu? Ești un soldat... Și Galba e un soldat și a fost ales de legiuni. — Eu nu am faima ta, răspunse Valens cu glas inexpresiv. Toți te cunosc, ești iubit de legiunile din toată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
hotărât: „Errius... acum!“ De sus, cei doi bărbați ascunși în spatele stâncii văzură cum manipulul se oprește deodată. Un centurion se îndreptă spre soldați și dădu niște ordine. Soldații își scoaseră bracae, tibiali și calcei. Se dezbracă? întrebă uimit Titus. Peste tunică au doar lorica, pe frigul ăsta? — Probabil că nu vor să-și ude hainele și încălțările, pentru că or să stea în zăpadă și în noroi. — Dar ce fac? Soldații își ungeau trupurile cu o pomadă pe care o treceau din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
o mână tremurândă ridică panglica Velundei. O privi cu luare-aminte. Recunoscu capetele: unul cu franjuri, celălalt tăiat drept. El tăiase capătul acela, fiindcă Velunda voia ca panglica să fie mai scurtă. Ridică ochii și o văzu îndepărtându-se, înveșmântată în tunica ei albă cu marginea purpurie. Părul îi strălucea în soare. Îi făcu un semn, vrând parcă să-i dea de înțeles că se va întoarce, că avea să vină noaptea să-l îmbrățișeze. Îi spuse să nu plece, să nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
solemn, asemenea unui tânăr zeu căruia nu-i putea surâde decât victoria. Un manșon gros din piele îi acoperea brațul drept. Piciorul stâng era protejat până la genunchi de o bucată de bronz de sub care se ivea o bucată de lână. Tunica albastră, care în față se termina în colț, era mai scurtă pe părți, dezvelindu-i picioarele musculoase, dar zvelte. Brațul stâng susținea un scut dreptunghiular, convergent, de culoarea purpurei, în centrul căruia era o cunună rotundă de laur, galben-ocru. În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
întoarse cu fața spre public, întinzându-se ca o fiară gata să se repeadă asupra prăzii. În clipa aceea văzu doi bărbați intrând pe o poartă laterală. Mâna grăsanului se sprijini iar pe geununchiul lui. — Îl vezi pe cel cu tunica albă cu două dungi roșii? E arbiter. Iar cel din spatele lui, care duce armele... Vezi cum Salix ezită când trebuie să-și aleagă pumnalul... Skorpius însă... Grăsanul izbucni într-un hohot de râs admirativ. Skorpius înșfăcase rapid un trident, un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
și-l nimeri în plin. Sosul și sturzii se împrăștiară peste tot. — Ucideți-l! bâigui Vitellius, agățându-se de cei care îl ajutau să se ridice. Listarius nu-l ajută. Se uita impasibil la imperator-ul care se clătina, cu tunica mânjită de sos și doi sturzi pe umăr; de pe față i se prelingeau picături de grăsime. — Ucideți-l! Vitellius îi lăsă pe ceilalți să-l ducă spre tricliniu. — E fratele meu. Antonius lovi pumnalul pe care un soldat voia să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
soldat voia să-l înfigă în spatele lui Valerius. Pumnalul zbură prin aer. — Stați pe loc! Toți îi dădură ascultare. Vitellius se lăsă să cadă pe tricliniu. Cu o lovitură de cot, îl îndepărtă pe sclavul care încerca să-i curețe tunica. — Fratele tău... Cei doi sturzi îi alunecară de pe umăr și aterizară pe tricliniu. — O să mori înecat în propriul tău sânge! striga Valerius, continuând să se zbată. Patru soldați îl țineau, dar nu reușeau să-l imobilizeze. Unul îl lovi cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
uzate, armele distruse și alte obiecte ce aparținuseră celor mai iubiți gladiatori, morți în arenă. Cei care le cumpărau le păstrau cu venerație sau le revindeau la prețuri mult mai mari. În mulțime se distingeau mai mulți bărbați îmbrăcați în tunici luxoase, purtând la mâini brățări din piele: erau gladiatorii ce reușiseră să rămână în viață și să termine parcursul obligatoriu, redevenind oameni liberi. Ar fi putut să plece, însă preferaseră să rămână ca instructori la Ludi, să se angajeze ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
iar acum i-l recomanda pe legat ca fiind un bărbat curajos și, mai ales, prietenul lui. Calvia Crispinilla îl găzduise și îl îngrijise personal când delirase din pricina febrei. Acum se apropia de el. Mergea desculță prin iarbă; purta o tunică azurie, iar coada împletită, groasă, îi era înfășurată simplu în jurul capului. În mână ținea o cupă aburindă. — E o infuzie pe care mi-a recomandat-o o femeie din Thessalia. Oamenii spuneau că e vrăjitoare. Se pricepea de minune să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
statui a lui Isis, al cărei cult era legat de activitatea sportivă. Fu fermecat de privirea enigmatică a zeiței. — Îl cauți pe maestru? se auzi un glas în spatele lui Antonius, care se întoarse brusc. Un băiat desculț, îmbrăcat cu o tunică scurtă de in neprelucrat, se apropia de el. — Maestrul nu-i primește pe străini, așa că ai face mai bine să pleci. — Spune-i că sunt Antonius Primus și că am venit să-i cer ajutorul. Convinge-l să mă primească
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
devenit vitellieni? — Au devenit vitellieni de frică. Soldații lui sunt în oraș și... Mai mulți îi cerură deodată lui Hyrpus să tacă. Gladiatorii și instructorii din jurul lor se dădură deoparte, făcându-i loc unui bărbat înalt, masiv, îmbrăcat cu o tunică elegantă de lână albă cu două dungi purpurii. Înainta drept, maiestuos, așa cum se cuvenea unui lanist de seamă - era Manteus. — Ce se întâmplă aici? Stați de vorbă, în loc să munciți? Eu sunt stăpânul vostru și vă plătesc, iar voi vă petreceți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
într-o zi de primăvară și ridicând brațele spre copacii înfloriți înainte de a-l îmbrățișa. Scutură din cap. — Ce spui? — Instructorii mei nu sunt educați să-i trateze pe începători ca pe niște fii de principi, răspunse Manteus, aranjându-și furios tunica. Și apoi, ce-ți pasă de ceilalți? Toți sunt sclavi. Sclavii nu contează. — Pentru mine sunt oameni, oameni ca tine și ca mine. Știu prea bine că Aristotel al tău nu gândea așa. El considera că sclavii sunt o rasă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Nu li se dădură însă armele. În clipa aceea intră Skorpius, și Valerius simți un fior rece pe șira spinării. Skorpius înainta fără să privească pe nimeni, cu părul de culoarea paiului strâns în coadă și chipul inexpresiv. Purta o tunică scurtă. Gladiatorii îi făcură loc să treacă, iar funcționarul se grăbi să-i dea echipamentul. Skorpius se dezbrăcă și se uită în jur, rânjind, apoi luă un perizom verde pe care și-l legă încet în jurul șoldurilor. Valerius își șterse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
-i răspundă. Ascultă urletele mulțimii cu ochii întredeschiși, încercând să-și imagineze lupta din arenă. Marcus și Florius. „Marcus are să învingă“, se gândi. Își dori ca Florius să fie grațiat. — E rândul vostru, anunță cineva. Veniți după mine! Unduindu-și tunica cu dungi albastre pe fond ocru, bărbatul intră pe un coridor luminat de flacăra tremurătoare a torțelor, atât de lung încât părea că nu se mai sfârșește. Se opri în fața unui zid și dispăru, de parcă ar fi intrat în pământ
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
se termina într-o încăpere îngustă și înaltă, unde câțiva muncitori mânuiau scripeții ce puneau în mișcare frânghii și contragreutăți. Sus, la o distanță de peste douăzeci de picioare, Valerius văzu deschiderile a două chepenguri ce dădeau în arenă. Bărbatul cu tunică îl îndemnă pe Flamma să urce pe o platformă îngustă de lemn, apoi îi spuse lui Valerius să urce pe cealaltă. — Țineți-vă de frânghii! strigă. Scripeții se puseră în mișcare, scârțâind, și platformele începură să urce. Chepengurile se deschiseră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
pe unul dintre atacatorii săi ridicându-se și târându-se spre tufișuri. Errius se năpusti asupra lui și-l lovi cu pumnul, amețindu-l. — Pe ăsta îl ținem prizonier. S-a terminat, șopti Antonius. Titus își rupsese o bucată din tunică și îi bandaja cu ea umărul rănit. Strânse bine fașa și îi legă brațul de gât. Auziră zgomotul copitelor unui cal care se îndepărta. — Pe ăla l-am lăsat să scape... Titus era lac de sudoare. — Ar trebui să fie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
cu un gest teatral, făcu semn mulțimii să aplaude. În sunetele trâmbițelor și ale cornului, în aclamațiile mulțimii, în arenă intră cu pompa magna armata vitellienilor. Soldații erau îmbrăcați în culori vii, roșu-purpuriu și albastru; culori strălucitoare aveau și scuturile, tunicile și eșarfele, iar plăcuțele de bronz ale armurilor sclipeau în soare. Înarmați cu scuturi de infanterie, gladius, pumnal și pilum, vitellienii mărșăluiau în coloană. Valerius numără paisprezece rânduri de câte cinci oameni. Îi comanda Flamma, îmbrăcat ca un general, mândru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Atticus. Nici unul dintre ei nu era înarmat. Alți vitellieni străbăteau coridoarele, în căutarea lui Domitianus, fiul lui Vespasianus, ca să-l omoare. Se opriră, plini de respect, doar în fața preoților zeiței Isis, care ieșeau din templu doi câte doi, înveșmântați în tunicile lor de in alb, și începură să coboare spre Foruri, pierzându-se pe străduțele Romei. Nici unul nu îndrăzni să ridice pumnalul asupra acelor oameni sacri, protejați de zeița cea puternică. Nici unul nu bănui că printre preoți se afla și Domitianus
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
și începură să coboare spre Foruri, pierzându-se pe străduțele Romei. Nici unul nu îndrăzni să ridice pumnalul asupra acelor oameni sacri, protejați de zeița cea puternică. Nici unul nu bănui că printre preoți se afla și Domitianus. Acesta îmbrăcase în grabă tunica albă de in pe care i-o adusese sclavul, își acoperise capul, iar acum mergea printre preoții lui Isis. Vitellius ieși pe trepte, privindu-i pe soldații care îi aduceau pe Flavius Sabinus și Quintius Atticus, puși în lanțuri. Capitolium-ul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]