900 matches
-
s a și grăbit să ia titlul de Caesar. Acum, așteaptă pro babil ca aclamarea soldaților să-i dea dreptul să se numească Imperator. Bate nervos din picior. Asta nu se va întâmpla! Nu cât trăiește și respiră el. Se urnește din loc cu pași mărunți. Preocuparea i se citește pe chip. Încetul cu încetul trăsăturile se relaxează și un surâs șters apare la colțurile gurii. Mai știi? Poate va face totuși prostia să accepte cererea lui Seianus. Dacă-l sprijină
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
să se facă de râs cât mai mult. Își trece dosul palmei pe sub bărbie: — Să intre-n rahat până aici! Îl împinge ușurel de la spate. — Hai! Du-te acum! E timpul să mă pun pe treabă. Libo se lasă greu urnit din loc. Întreabă plin de speranță: — Ai de studiat pentru proces, nu? Trimite pe cineva mâine să-i dau scrisoarea către colegiul pontifilor, ca să o depună cât mai repede. Scribonius Libo este stupefiat. Începe să dea din nou semne de
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
lor e Vittelius... ăă... cred... ăă... nu sunt sigur. Dă-mi și mie voie! cere Rufus. Celălalt nu se clintește. — Las’ că-ți povestesc eu. Mâna lui Rufus zvâcnește către pumnal, dar se stăpânește și o aduce încet înapoi. Se urnește din loc cu pași greoi. — Unde te duci? strigă alarmat Pusio după el. — N-am timp să tai frunză la câini, răspunde acru instruc torul. Ultima parte a spectacolului e responsabilitatea mea. — Hai, vino ncoace! se dă călărețul mai într-
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
un fond bănesc, în valoare de apro ximativ 50 de talanți vechi. Rufus cască ochii mari: — Pentru ce? Indicații mai precise vei primi la destinație, îl asigură Vitte lius. Îl îmbrățișează: — Zeii să te protejeze! rostește cu patos și se urnește. După câțiva pași rămâne țintuit locului și privește înapoi: — Tu nu crezi în zeii noștri, spune oarecum derutat. Rufus zâmbește: — Cu toții ne închinăm aceleiași Ființe Atotputernice. Clipește din ochi cu subînțeles: — Cu o mie de nume. Și cu asta se
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
și nora se detestă în continuare din tot sufletul la fel ca-n prima zi, iar el se află întotdeauna la mijloc, neputând să le mulțumească nici pe una, nici pe alta. — Nu din vina mea, răspunde Antonia și se urnește din loc. — Nu ți-e frig așa, cu mâneci scurte până la coate? o în treabă fiul și face semn unei slujnice să-i aducă mantia. Femeia acceptă să și-o pună pe umeri. Apoi spune: Ați văzut ce nenorocire s-
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
-i fugă în altă parte. — Știi cât de mult am la inimă această căsătorie, spune Au gustus împăciuitor. Murmură: — Să unim două ramuri ale familiei noastre... — Și să întemeiem o dinastie, glumește Marcia, trăgându-și bărbatul după ea. Bătrânul se urnește din loc cu mișcări rigide, ca o mașinărie. Tiberius Nero este nevoit să-l rețină cu o mână de fier pe Paterculus, care a pornit precum un somnambul pe urma lor. Augustus îl împinge și el pe flamin de la spate
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
din sobă potolindu-se, prefăcută în toamnă arămie, moțăind scuturată în rodii de rubin și adormind în cenușă.” „Copilăria, iscoditoare ca un copil în fața ușii care ascunde pomul de Crăciun, se înălța, în trupul lui, în vârful picioarelor: creștea. Putea urni un scăunel, înhămându-și toată puterea prin brațe: era întâiul avânt. Putea, urcându-se pe scăunel, să-și moaie degetul în gavanosul cu dulceață, de pe măsuță, ca mai apoi, după ce și l-a supt, să-l întindă și mamei; era
Călătorii literare: antologie de texte literare şi nonliterare utilizate în formarea competenţelor de comunicare: clasele a III-a şi a IV-a by Felicia Bugalete, Dorina Lungu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/400_a_1023]
-
Îi explică faptul că cei de la ambasadă aveau nevoie Întâi de aprobarea juntei pentru a părăsi Rangoonul. Așadar, dacă un american avea probleme, personalul ambasadei era blocat pentru cine știe cât timp. Săptămâna Crăciunului era din nou un moment nepotrivit pentru a urni pe cineva de la ambasadă. Ambasada probabil nici nu era deschisă. Poate de aceea nici nu răspunseseră când sunase el. —Ghinion, spuse bărbatul. Statele Unite a inclus Birmania printre „țările care suscită o atenție deosebită“1. Și, din punctul meu de vedere
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2218_a_3543]
-
de somn și orbecăind prin cameră. Dar nu era nici o urmă de milă în gândul lui, ci mai degrabă bucuria că-și poate din nou umili gardianul. De data aceasta însă, Filip nu părea a avea de gând să se urnească din locul său, de pe lada de lemn a leului. Carol mânui ligheanul de tablă, izbindu-l de picioarele de fier ale patului. Fu chiar surprins de ciudata vibrație a obiectului, care scotea un sunet de parcă și-ar fi strigat numele
Cutia cu bătrâni by Andrei Oișteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/824_a_1749]
-
la barba sa neîngrijită, la hainele sfâșiate și pline de noroi, la privirea temătoare, lăsată în jos. — N-ați mai găsit și pe altul? întrebă. Căpetenia turma-ei scutură din cap. Nu, Prefectule. Wolfhram, constatând că micul cortegiu întârzia să se urnească, ieșise din poartă și ajunsese lângă roman împreună cu câțiva dintre oamenii săi. — Ce se întâmplă? întrebă. — Nu știu dacă oamenii mei au prins o iscoadă hună, un ucigaș plătit ori un simplu hoț, îi răspunse liniștit Sebastianus, făcând semn către
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
mii de crăpături ale pardoselii și luminate nemilos de soarele filtrat prin mica fereastră, care le scotea în evidență fiecare zgârietură, fiecare adâncitură. Abatele oftă: — Au venit aici! observă, profund întristat. Așadar, de ce ne era frică n-am scăpat. Se urni către ușă și imediat cu toții se ridicară și îl urmară, cu mâinile pe piept, căutând parcă să-și păstreze starea de reculegere de mai înainte. Canzianus avea aproape șaptezeci de ani, iar fizicul său, care în tinerețe fusese foarte viguros
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
prăbușite se pot construi din nou, grâul se poate cultiva din nou. Ceea ce contrează mai mult e ca viața să fie salvată. Ce a fost mai rău a trecut.“ Nu îi răspunsese, însă când urcase în șa și deja se urnise cu calul îl chemase la ea. „Mabertus! îi spusese cu o lumină ciudată în ochi, care îi păruse rugătoare, dar totodată aproape mângâietoare. Fii atent. Aș vrea ca tu... să te întorci aici.“ „Desigur, domina. Nu te teme, mă voi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
se îndepărtau împreună cu războinicii din suitele lor. îi urmări cu privirea până când dispărură în întuneric, apoi Odolgan îl readuse a realitate. — Ne mișcăm? întrebă cu glas șovăitor. Balamber abia de întoarse capul spre el; pe urmă, trăgând de frâu, își urni calul. Da, spuse întunecat la față, trecem înapoi râul. — Și răniții? — N-ai auzit ce a zis Onegesius? O să facem ce putem, nu? 24 Cortul cel mare al lui Flavius Etius era atât de ticsit, încât numeroșii ofițeri romani prezenți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
de somn și orbecăind prin cameră. Dar nu era nici o urmă de milă în gândul lui, ci mai degrabă bucuria că-și poate din nou umili gardianul. De data aceasta însă, Filip nu părea a avea de gând să se urnească din locul său, de pe lada de lemn a leului. Carol mânui ligheanul de tablă, izbindu-l de picioarele de fier ale patului. Fu chiar surprins de ciudata vibrație a obiectului, care scotea un sunet de parcă și-ar fi strigat numele
Cutia cu bătrâni by Andrei Oișteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/824_a_1748]
-
mai escaladase garduri până atunci, fugărise răufăcători pe alei și prin subsoluri. Așa că și-a adus aminte că imediat ce se punea în mișcare, durerea fie înceta cu totul, fie devenea mai puțin importantă. După primul spasm, piciorul stâng s-a urnit mult mai ușor. Spatele i s-a arcuit așa cum ar fi fost normal. În câteva secunde, Mike a fost de partea cealaltă a gardului. Vecinii nu-l invitaseră niciodată pe la ei, iar Mike a fost uluit de cât de mult
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2245_a_3570]
-
acoperită cu bucăți de oglindă din era disco în locul lor plăcuțe de lut viermuind de cuneiforme în uruk visele foșnesc cocoșii fac repetiții cu aproape trei mii de ani înainte ishtar mi-a umplut mesageria cu lamentații și blesteme enkidu urnește soarele din nisip aproape că m-am obișnuit cu mirosul lui tare de țap bătrân tăvălit în vomă de curve ultima trepanație a eșuat sufletul lui a devenit inoperabil a rămas zâmbetul ca o crăpătura în scoarța unui cedru la
Confluenţe poetice. Antologie de poezie by Relu Coţofană () [Corola-publishinghouse/Imaginative/271_a_1216]
-
băiatului. Dacă-l lăsam În plata Domnului, n-avea de ce să-mi mai fie teamă de mărturii false. Nu era cazul să mi se aducă nici o Învinuire deocamdată, cel puțin nu pe-aici. Am apăsat pe accelerator. Mașina s-a urnit cu greu și-mi mirosea a cauciuc ars. Am dat curba. Fețele palide ale femeilor adunate În jurul băiatului ce scăpase de la moarte ca prin urechile acului fără nici o picătură de sînge și fără oase rupte au dispărut În oglinda retrovizoare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
-
trezit vorbind cu laptop-ul, la sfârșit i-am făcut și bezele fiindcă m-am speriat că mă lasă și de obicei în situații de-astea eu, atehnică notorie, strig după Adi sau Andrei, iar acum strig la lună. Mă urnesc greu cu lucrul pe seara de azi după ce am tras un pic mâța de coadă, dar și fiindcă mă ustură foarte rău ochii din cauza ecranului și a luminii chioare din cameră. Iar în biblioteci nu am răbdare să stau și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
transmisese, când venise, „salutări de la toți ai casei, în special de la Ana”. De ce “în special”? După amiază făcu cumpărături în oraș, noaptea dormi la mine, și a doua zi dimineața la orele 8, îl condusei la gară. Când trenul se urni, ne rostirăm din nou rămas bun, el de la geamul compartimentului său. Mă întorsei acasă, și îmbrăcat cum eram mă lungii pe divan. Trenul se afla acum în plinul câmpiei din sud și Ana îl va aștepta nerăbdătoare. „Cum spui că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
Soarta... - Odihniți-vă, doamnă, v-ați agitat destul, vorbii cu o sinceritate duioasă de care tresăriră cei din jur. Dintre toți, avocatul era cel mai grăbit, dar din condescendență nu dădea nici un semn de nerăbdare. Eu nu mă mai puteam urni. Parcă-mi creșteau rădăcini în podea. Vroiam să-i cer fotografia. Dar cum? și mai ales - în fața avocatului și a grefierului. Ce să-i spun? Nu mai rămânea nimeni care să aibă nevoie de ea, pentru mine era esențial. Plecarăm
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
liniștit. Iată-l: cu pipa-n colțul gurii, desleagă frânghia, așază opăcinele și-și potrivește cu grijă pușca la botul luntrii. Mă privește în treacăt, să vadă dacă m-am așezat bine, și împlântă în apa noroioasă o lopată. Ne urnim. Intrăm încet în papură, apoi pe cărarea din trestii. Astăzi am cam întârziat. Soarele asfințește într-o îngrămădire mare de nouri albaștri posomorâți. Printre trestii, pe dungi de apă, tremură luciri roșcate. Un zbor iute de rațe taie cu un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
pe lângă curțile cucoanei Roza... da’ acelea nu se văd... pe lângă moșia lui domnu Todirescu și pe la conu Dumitrache... —Așa? bun. Da’ mai avem mult?... —Ei, nu, nu mai este așa de mult... Omul porni fără să ne mai privească, caii urniră trăsura grea; doctorului îi veni iar râsul tăcut, apoi rămase privind la Dumitru, țâncul cu capul flocos, care mergea tip-tip prin blana de praf a drumului, ținând boii de funie, foarte serios și cu glasul tot mai gros parcă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
-l văd mai bine. Într-o clipă mă zări; începu să strige, înălțând mânile: „A! ce mai faci, doctore! Comment ça va?“. Mă azvârlii îndărăt, îngrozit. Doctorul se aruncă și el lângă mine. Strigă scurt: Înainte! Și trăsura, smucită, se urni și porni repede. Mă întorsei spre doctor: — Cine-i proprietarul, ori arendașul ăsta? — Nu știu! Cine știe! s-o fi sălbătăcit aici. N-ai văzut? Ș-am uitat să-l întreb de Hârlău. Dar Agache acela cine-o fi fiind
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
încolo dus, spre Fundeni... Un timp tăcu; lumina scădea; o adiere rece se strecura din pădure: ne apropiam de pârău. Voinea întoarse spre mine capul: —Era cuconu Enacache? Apoi cine putea să fie? că boierul cel bătrân nu se mai urnește de acasă... Și-n prisacă te-ai întâlnit cu dânsul? — Da, în prisacă... Păru că se gândește un timp, apoi zise cu glas scăzut: —Hm! cine știe ce avea să-mi spuie... Mă uitam la dânsul cu coada ochiului. Cumpănindu-și ușor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
înodate cu capete de frânghie, se poticnesc, se opresc din când în când cu capetele plecate în pământ și privesc cu ochii umbriți de trudă înainte-le. Stăpânii grăiesc repede, se întreabă, se ceartă, apoi biciul cade, și cotiuga se urnește, clămpănind din încheieturi. De-acolo și niște omuleți mărunți și unsuroși pornesc, ducând cu greu tinichelele cu gaz. Intră gârbovi în ulițele mai deschise, privesc în pământ și înaintează încet cu un strigăt prelung și tremurător, care găsește răsunet în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]