1,060 matches
-
care au obligat populația autohtonă să se retragă în comunități mărunte, neștiute de cronicarii timpului și oricum irelevante pentru ei, pe văile împădurite ale apelor și în munți. Același vid documentar există, de altfel, și în legătură cu populația din sudul Dunării („vlahii călători“ și albanezii sunt amintiți și ei spre sfîrșitul mileniului unu și începutul celui de-al doilea), unde, susțin aceiași „cercetători“ tendențioși, s-ar fi format poporul romîn și de unde ar fi venit, nu înainte de „poposi rea“ unor migratori în
101 nume de locuri by Ion Toma () [Corola-publishinghouse/Science/1350_a_2724]
-
că în limba romînă grupul br devine ur (fabrum > faur). Derivarea maghiară cu -d (sufix local) a unui romînesc *Auru, ajuns, prin filieră slavă, *Abrud (ca în rom. gaura > ucr. gavora) și evoluat, în rostirea maghiară, la Abrud (ca în vlah > blach) impresionează prin virtuozitate, dar e greu de probat istoric și de susținut prin eventuale atestări intermediare. Pe versantul opus al muntelui există o apă numită Dobrud, iar un afluent al Abrudului se numește Valea Roșie (magh. Verespatak), pe cursul
101 nume de locuri by Ion Toma () [Corola-publishinghouse/Science/1350_a_2724]
-
Drumul Bîrladului a apărut în documente, pînă prin secolul al XVIII-lea, în alternanță cu Drumul Tîlharului și Drumul Furilor, ceea ce i-a determinat pe unii să considere că proveniența etnică locală a fost înlocuită cu năravul furtului (ca în vlah - păstor, țigan - hoț). De fapt, e posibil să fi fost vorba de un drum pe care să l fi preferat cei care ocoleau vama și care deveneau, astfel, tîlhari, furi (contrabandiști, cu un cuvînt modern), iar Drumul Bîrladului ar fi
101 nume de locuri by Ion Toma () [Corola-publishinghouse/Science/1350_a_2724]
-
sunt mai puțin plauzibile. Dintre acestea: sl. vihri, „furtună“, care ar fi evoluat la rom. vifor, magh. vihar (comparabil cu toponimele rom. Viforlat, Voforoasa); srb. Bihor < vihor; ceh Bihorŭ); un nume de persoană cu baza sl. vihorŭ > bihoru (ca în vlah > blah, voștină > boștină), neatestat însă (deși N. Drăganu consemnează un Bihor, care poate fi maghiar sau romîn). Bihorel de Vînt poate proveni din Vihorel < Viforel, iar zicala populară să te bihorești, să nu putrezești l-ar putea evoca pe Bihor
101 nume de locuri by Ion Toma () [Corola-publishinghouse/Science/1350_a_2724]
-
precum și toponimul Cîmpia Blahniței. Nicolae Drăganu și Iorgu Iordan consideră că Blahnița și Blașnița trebuie puse alături de Vlăhița, Vlașca, Vlăsceni, Voloșcani, Vlăsia etc., care sunt formate pe baza apelativului slav vlahŭ, „romîn, valah, păstor“ (cu variantele, în limbile slave moderne, vlah, voloh, volochy etc.). Variația v-b, înregistrată frecvent în istoria limbii romîne (veteranus > bătrîn, habere > avere etc.) este atestată și în cazul numelui etnic al romînilor, în varianta slavă. Documentele istorice, începînd cu secolul al XII-lea (inclusiv Anonymus, cel
101 nume de locuri by Ion Toma () [Corola-publishinghouse/Science/1350_a_2724]
-
Blaha, Blasi, Blaci, Blachi, Blacci, Blachus). Adăugăm în sprijinul acestei păreri toponimele, pe care lingviștii menționați nu le-au cunoscut, Blahui (culme în Subcarpații Vrancei) și Blasova (stîncă în Balta Brăilei), primul putînd proveni dintr-un antroponim cu baza blah (< vlah), iar celălalt fiind creat de slavi cu sufixul toponimic -ov, fie de la apelativul vlahŭ (h > s este obișnuit, a se vedea Vlăsia), fie de la un antroponim Vlas, ori apropiat de această formă și cu v transformat în b pe terenul
101 nume de locuri by Ion Toma () [Corola-publishinghouse/Science/1350_a_2724]
-
care numele s-a impus pe plan național și internațional, crearea (de fapt, păstrarea) numelui (romanus > romîn) avînd o bază lingvistică populară neîndoielnică. Nu trebuie neglijat nici exemplul numelor Italia, Germania, formate în același fel. Paralelismul cu etnonimul sinonim valah, vlah, dat de germani (Walach) populației latine și preluat de celelalte popoare (prin intermediul limbii slave) confirmă cum nu se poate mai bine procesul transferului de nume de la limbă și popor la țară: valah a însemnat la început „locuitor roman al teritoriului
101 nume de locuri by Ion Toma () [Corola-publishinghouse/Science/1350_a_2724]
-
în scris indiferent unde, fără raportare la fenomenele etnolingvistice pe care le denumesc, la caracterul istoric și zonal al acestora, și sunt apreciate doar după criteriul fonetic, scoase deci din continuitatea materialului lingvistic pe coordonatele istorică și teritorială. Astfel, pentru vlah se face trimitere la tribul celtic volcae menționat de Caesar în De bello gallico, pentru slav, la pârâul Sluia din zona Smolensk, pentru bulgar, la o populație turco-mongolă venită de la Volga, pentru ungur, la un nume etnic turcic, etc. Pentru
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
Volga venind peste slavii din sudul Dunării și dându-le un nume. Nici francii nu pot fi eponimi pentru francezi întrucât numele lor (cf. Flandra, Olanda) au - ca și galii cu celții, germanii cu alemanii, tracii cu fracii și cu vlahii - o bază comună în epoca preindoeuropeană, când coagularea etnolingvistică era precară și caducă. Inițial spațiul numit ulterior grecesc se numea Ellas, ados, iar Ellan, anos, însemna „elin, grec”, dar și „străin, barbar”; la Plinius Alani, orum erau „popor în Sarmatia
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
pe grua, pl. gra „femeie”; vezi și rom. Gruia, greu. Analiza etimologică a denumirilor de populații, ca de altfel a întregului fond lexical al limbii române, se impune a fi făcută în virtutea continuității globale a materialului lingvistic. Astfel, numele etnic vlah își are originea în constituirea opoziției Roma - Latium, ai cărei termeni provin din continuitatea euro-afro-asiatică a materialului lingvistic. Roma, cu varianta Rema, se corelează cu Lima, numele zeiței care veghea și apăra pragul ușii, și cu limes (limită, bornă, frontieră
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
a chema, a contra față de a intra; slava are prepoziția k, ku, kăm „la, spre”. A se vedea și prepozițiile românești compuse: către, contra, față de între. Numai ieșind din gândirea tradițională putem reduce la aceeași origine formele lat(in) și vlah, flac, pentru înțelegerea cărora este lămuritoare trimiterea la olat (provincie, regiune, ținut, teritoriu; moșie). Noua stăpânire instaurată de Roma în teritoriile cucerite este succint caracterizată de Miron Costin prin cuvintele: cineș domnul cu olatul său. Cuceritorii romani au schimbat, la
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
slăbită, ceea ce îi punea viața în pericol. Că flaccus indica, cel puțin inițial, originea sau apartenența provincială, vlahă, a unei persoane o demonstrează și Horațiu Flaccus, poet originar din Apulia, supranumele opunând de timpuriu pe cetățenii Romei, adică pe romani, vlahilor, ca reflex al dihotomiei: Roma - Latium. Cuvântul în discuție este mai vechi decât atestările romane și decât legendara fundare a Romei (a. 753 î. Hr.): oamenii Latiumului italic îl aveau din substrat (cf. osc. Flakis). Îl aveau și grecii, Herodot (sec
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
prin Latialia. La Ovidiu Latialis înseamnă „referitor la Latium, latin”; Latialis sermo era „limba latină”. Ca provincie a Romei, Latiumul își avea zeul său suprem numit Latialis, Latiaris sau Latiarius Jupiter. În urma cuceririlor romane în spațiul tracic au apărut termenii vlah sau vlașin pentru „latin” și Vlahia pentru „Latia”, cu variantele lor, care au acoperit întreaga romanitate, inclusiv Italia, dar în mod deosebit Romania orientală. A se vedea și Lituania, Letonia. În consecință, Latia lingua a devenit „limba valahă”, jus Latii
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
inclusiv Italia, dar în mod deosebit Romania orientală. A se vedea și Lituania, Letonia. În consecință, Latia lingua a devenit „limba valahă”, jus Latii, „dreptul valah”, adică al popoarelor supuse Romei. În fostul spațiu tracic a apărut cu timpul opoziția vlah „latin”, adică „atârnat, dependent” de Roma - slav „liber, independent”. Această dihotomie a avut ca rezultat constituirea pe de o parte a romanității orientale, iar pe de altă parte a lumii slave. Ambele forme provin din fonetizarea spiritului aspru dinaintea lichidei
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
cu a eleva. Fără fonetizarea spiritului asupru sunt rom. lume, vgr. laos „populație, mulțime, trib”, sl. lĭudi „oameni”, germ. Leute „lume, slugi”, lat. liberi „copii”. Ridicarea cuvântului slav „liber, slobod, neunit” la sensul de nume de populație și constituirea opoziției vlah - slav a fost determinată de răspândirea prin latinitate a creștinismului, care se proiecta asupra întregului spațiu tracic. Dar instituirea cultului creștin pe întreg acest spațiu a fost subminată de împărțirea imperiului între Roma și Constantinopol. În aceste condiții istorice, spațiul
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
treilea imperiu, de esență valahă, opus celorlalte două prin compoziția sa preponderent rurală. Situația lingvistică și confesională care s-a creat în acest imperiu roman a dus la diferențierea treptată în cadrul uniei a două etnii principale: pe de o parte vlahii, care alcătuiau romanitatea orientală, unită prin latinitate și creștinism, pe de altă parte slavii, care au persistat în tradiția mitologică a tracilor. Latinizați incomplet și în proporții diferite, indoeuropenizați însă ca expresie lingvistică, slavii și-au păstrat în măsură preponderentă
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
-lea se spune că „la cererea cnejilor slavi Sveatopolk, Rostislav și Koțel au fost trimiși slavilor învățătorii credinței întru Hristos Metodie și Chiril” (Ivanova, p. 486). Este de observat și faptul că prin cuvântul latin, ca și prin roman sau vlah, se defineau nu numai popoarele de limbă latină, ci tot ceea ce întrun fel sau altul - lingvistic, religios sau administrativ - intra în sfera latinității. Ne limităm la un singur exemplu din a doua jumătate a secolului al XIII-lea, citat de
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
cuprinde o parte mare și de Țara Leșască“ (p. 71), ceea ce oferă o imagine, fie ea și incompletă, a dimensiunilor spațiului dacic și a Uniei, care a succedat pe acest spațiu. 2) Prin aceeași motivație separatistă cronicarul respinge numele etnic vlah „latin“ pentru Moldova: „Ci noi acesta nume (Vlahia) nu-l priimim, nici îl putem da Țării noastre Moldovei, ce Țării Muntenești, că ei nu vor să desparță (de Ungaria) să facă 2 țări, ce scriu că au fost tot la
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
aminteau de Traian și de locurile glorificate prin numele său, precum și de virtuțile și calitățile lui antice” (p. 227 urm.). 2. Limba română a apărut direct și nestrămutat din latină, ca și italiana. Ambele popoare, român și italian, sunt vlohi, vlahi, romani. Aceste identități justifică aprecierea că româna are lexic atât latin cât și italian: „Limba ieste dovada că în graiul nostru până astăzi sânt cuvintele, unile letinești, iar altele italienești. Să miră un historic anume Cavație, dzicând: «De mirat lucru
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
237). e) În sfârșit, comentând versurile lui Ovidiu despre Flaccus, el remarcă printre altele că acest nume „la Istoriile Râmului ieste Fulvius Fleacus consul, precum chiema ei pre atuncea hătmăniile lor” (p. 248), ceea ce deschide calea spre înțelegerea lui Flacus/vlah ca titlu feudal din seria von, pan, ot, de. Teoria istoriei a rămas mereu în urma sentimentului popular al unității de neam. Observăm în această privință că fundamentarea teoretică a divizării teritoriale se făcea de către cronicari după prima mare unire a
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
nu și-au putut altera limba cu limba acelor năvălitori. Acest argument izvorăște din perceperea statică a limbii, în care orice modificare înseamnă alterare sub influențe brutale din exterior. Cel de al doilea argument constă în manevrarea termenilor roman și vlah pentru a rezulta descendența romană, și nu italiană, a românilor: „Moldovenii, spune Cantemir, nu s-au numit niciodată italieni, ci totdeauna au păstrat numirea de romani, care în acea vreme când capitala lumii întregi era la Roma era comun tuturor
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
au numit niciodată italieni, ci totdeauna au păstrat numirea de romani, care în acea vreme când capitala lumii întregi era la Roma era comun tuturor locuitorilor Italiei. Nu însemnează nimic că ei sânt numiți de către vecinii lor, ungurii și polonii, vlah, care la aceste popoare este totodată și numele italienilor. De fapt, eu aș prefera să cred că mai degrabă aceste neamuri vecine au luat acest nume de la moldoveni, ca fiindu-le mai cunoscuți, și l-au trecut asupra italienilor, decât
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
Dachia s au fost chemând Molisdavia, adică Davia moale, și s multe cetăți într-însa a căror nume mai mult se sfârșea în Davia sau Dava” (HVR, p. 471). Valahia este respins de Cantemir ca nume istoric pentru români, întrucât vlahii erau provincialii Romei, în timp ce românii sunt la origine cetățeni nobili de Roma. Budgiac, Bugeag, denumire pentru partea de sud a Basarabiei, este considerat de Cantemir nume dat „după tracii bessi”, ceea ce nu pare lipsit de temei, întrucât, ținând cont de
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
începutul secolului al XIII-lea, evenimente în care valahii erau implicați major. În acest context domnul lor Hris este prezentat, în viziunea cronicarului bizantin Choniates, ca fiind „mic de stat”, motiv pentru care i s-ar fi zis Κονδοβλαχος, adică „vlah mic”, iar „cu vremea nărodul lui să-i fie zis cuțovlahos, care și până astăzi nu puțini se află în țara grecească” (HVR, p. 414). Dicționarele trimit pentru originea cuvântului la ngr. Kutsόvlahos. Atât Cantemir cât și cercetătorii de mai
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
nărodul lui să-i fie zis cuțovlahos, care și până astăzi nu puțini se află în țara grecească” (HVR, p. 414). Dicționarele trimit pentru originea cuvântului la ngr. Kutsόvlahos. Atât Cantemir cât și cercetătorii de mai târziu văd în acești vlahi o ramură desprinsă în secolul al X-lea din corpul compact al romanilor retrași la sud de Dunăre. Este necesar însă, în viziunea realistă asupra romanității orientale, ca istoria acestui cuvânt să fie corelată cu supunerea de către romani a spațiului
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]