455 matches
-
nerului Șerban la aluzia Ruxandrei că îl credea un încuiat : „Ai văzut prea multe filme românești cu ingineri !”. Și în titlul filmului : Un film cu o fată fermecătoare, nu O fată fermecătoare. Un film. Bratu și Cosașu au construit o zeflemea, au aruncat în derizoriu, cu inteligență și sarcasm, filmele de propagandă cinematografică de până la ei. Nu cu sistemul comunist în general, cu activiștii, securiștii, nu cu Comitetul Central sau cu Ceaușescu au ei treabă, ci cu colegii lor de breaslă
Filmul surd în România mută: politică și propagandă în filmul românesc de ficţiune (1912‑1989) by Cristian Tudor Popescu () [Corola-publishinghouse/Science/599_a_1324]
-
Porcii... să se bălăcească” (La izvoare); „Despre călăi, mă prind/ Că te întreb, Partid:/ De ce i-ai pus în zid, în loc să-i pui... la zid?” (Zidul Kremlinului). Este la T. o întreagă paletă a atitudinii comice: bonomie și condescendență, ironie, zeflemea, sarcasm și invectivă. Acțiunea de demitizare și demistificare coboară în sfera rutinieră a cotidianului, a familiarului, degradat chiar atunci când pornește de la motive sacre: „Săraci și goi, ca adevărul,/ Ar fi trăit în rai o viață,/ De-ar fi costat și
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290088_a_291417]
-
cu incompetența altora la serviciu (15%); se referă la muncă prost executată, prea lent, cu greșeli; d. a fi tratat cu lipsă de respect (11%); aceasta vizează: a fi tratat cu nepăsare, cu aroganță, cu ironie, cu dispreț sau în zeflemea; e. a fi umilit în public (7%). Fiind o emoție foarte supărătoare, ce conferă o stare de disconfort, pe durata căreia există o mare probabilitate să-i rănim pe ceilalți, devine firesc pentru cei mai mulți dintre noi să ne dorim să
by Gabriel Albu [Corola-publishinghouse/Science/1037_a_2545]
-
-Q. în „Lumea nouă literară și științifică” (1895), cumulează în expresie ascuțimea unui spirit pornit împotriva metehnelor omenești. Mai colaborează cu epigrame, versuri și schițe umoristice, cu diverse însemnări, la „Lumea veche”, „Adevărul ilustrat”, „Adevărul literar și artistic”, „Flacăra”, „Viața” „Zeflemeaua”, „Belgia Orientului”, „Lumina” (din Ploiești, în al cărei comitet de redacție este membru), „Universul”, „Viitorul” ș.a. În 1899-1900 a scos săptămânalul „Stindardul” (Ploiești), iar în 1908-1909, împreună cu D. Karnabatt, revista „Opinii”. Debutează editorial în 1896, cu volumul Epigrame, aici semnând
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287593_a_288922]
-
din gazetele umoristice ale momentului. El practică acum un comic alert, ușor, compunând „gogoși”, „curiozități”, „zigzaguri”, uzând de alegorii și de hiperbola dibaci meșteșugită, debitând cu vioiciune anecdote uneori pipărate, chiar licențioase, strecurând ironii subțiri sau pline de echivocuri. De la zeflemea la caricatură și până la sarcasme, saltul, sub masca jovială și puțin cabotină, se produce pe nesimțite. C. pare că se amuză, făcându-i și pe cititori părtași, însă șarjele lui - se observă asta și în parodii, și în pamflete - sunt
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286090_a_287419]
-
când își schimbă domiciliul (De închiriat). Cam zevzeci, ei nu sunt lipsiți de șiretenie și, cu o exuberanță aiurită, pun la cale farse, păcăleli (C.F.R., 1 aprilie), care provoacă situații de un comic inept sau de-a dreptul lugubru. Dacă zeflemeaua e un agrement în vacuitatea existenței lor amorale, iar calomnia, o descărcare a umorilor rele, obiceiul de a trimite scrisori anonime e încă un gest prostesc, ce denotă o funciară neseriozitate. În acest univers marcat de ușurătate, dar care poate
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286090_a_287419]
-
sunt niște ființe infirme, mai totdeauna alienate, incapabile de a susține vreo luptă și deci de a merita denumirea de învinși. Niculăiță Minciună, eroul cel mai izbutit, e un copil cu vocația precoce a investigației decompensată de lipsuri sufletești fundamentale. Zeflemeaua cu care țăranii întîmpină observațiile entomologice ale băiatului, ce n-ar trebui să mire pe niște oameni ai câmpului, produce o deprimare exagerată. Un om întreg observă nu numai gângăniile, ci și oamenii și nu poate să nu ajungă la
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
sfaturi ale lui Washington: 1. Nu vorbi pe cineva de rău pe la spate, pentru că nu este drept. 2. Nu sudui și nici nu arunca vorbe de batjocură, fie că sunt În glumă sau În serios; nu lua pe nimeni În zeflemea, chiar dacă Îți oferă ocazia. 3. Nu glumi atunci când nu e loc de șagă; nu râde de nenorocirea altuia, chiar dacă ți se pare meritată. 4. Nu te asocia decât cu oameni buni dacă vrei să fii și tu privit la fel
[Corola-publishinghouse/Science/1890_a_3215]
-
două personaje... antagonice mi s-au consumat sublim primele ieșiri în larg: Catargi și Comarnescu. Embleme ale unei Românii dispărînd, dar care, minunat, prin ele, rezista totuși în dăinuire. Dacă primul, viță boierească, părea să nu știe ce-i gluma, zeflemeaua (de unde și nevoia compensatorie de a-l pune pe vecinul său de atelier, maestru și el, dar cîrcotaș la maximum, să bîrfească devastator), al doilea, Comarnescu, sub avalanșa-i verbală aparent serioasă privind mediul artistic gregar al momentului stătea pitit
by al Gheorghiu [Corola-publishinghouse/Science/1091_a_2599]
-
Christi, Stan Bostan, Virus, Critic etc., D., poligraf școlit și gazetar de oarecare notorietate, colaborează, rutinier, la ziare și reviste dintre cele mai diverse din primele decade ale veacului trecut: „Moș Teacă”, „Foaia populară”, „Moda ilustrată”, „Apărarea națională”, „Epoca”, „Patriotul”, „Zeflemeaua”, „Forța morală”, „Tribuna literară”, „Cronica”, „Tribuna familiei”, „Observatorul”, „Duminica”, „Românul literar și politic”, „Revista albă”, „Țara”, „Biruința”, „Universul literar”, „Ileana”, „Dunărea de Jos”, „Gurița”, „Viitorul”, „Alandala”, „Versuri și proză”, „Săptămâna politică și culturală”, „Drepturile femeii”, „Noi pagini literare”, „Universul”, „România
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286772_a_288101]
-
artificii tipografice de inspirație avangardistă. Cultivă versul alb, imaginea frapantă, uneori arborescentă și contrariant bizară, un anumit pitoresc sau „exotism” al juxtapunerilor neașteptate. Asemănarea cu avangarda rezidă mai ales într-o relativă truculență caleidoscopică, în ebuliția imaginației, în culoare, în zeflemeaua cumpătată, blândă, de fapt în recursul la bizarerii, la alăturări ciudate. Cu trecerea anilor poetul își mai temperează întrucâtva avangardismul, abandonează îndrăznelile prea căutate, adoptând treptat o perspectivă melancolică, cu toate că dă expresie în continuare exasperării existențiale și nu renunță la
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287963_a_289292]
-
specifice epocii. O mențiune specială merită Ucigașul și floarea (1970), un „antiroman aleatoriu și polițist în urmărirea ideii”, un fel de parabolă ambiguă, cu instrumentar radical modernist. E o narațiune de aparență absurdă, urmuziană, etalând, după cum semnala Mircea Iorgulescu, „o zeflemea sarcastică în marginea unor lucruri foarte grave: războiul, umilirea individului, tehnocrația și esența umană” ca expresie a „unei exasperări existențiale, transpuse cu mijloacele grotescului și ale absurdului”. Eseistica lui M., cultivată cu precădere în ultimul deceniu, nu e propriu-zis literatură
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287963_a_289292]
-
cu seamă latura nedemnă, neștiințifică, neomenoasă a mișcării. De aici provine situația tragică și aproape futilă a cugetătorului voitor de bine în lume.” Afirmând imperativul etic al rostirii adevărului, eseul respinge deopotrivă, ca arme ale impunerii lui, agresivitatea, dogmatismul și „zeflemeaua negativă de care întreaga lume s-a săturat”. De la dimensiuni și aspect grafic la organizarea conținutului, C. întreține mereu jocul de mesaje, stimulând o receptare ageră. Construită complex, chiar sofisticat (prin contribuția decisivă a lui Mircea Vulcănescu), revista ține să
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286515_a_287844]
-
manualul și în profesorul meu. Dar ziua aceea îndepărtată, vântul acela, văzduhul acela însorit? Mă încurcam în reflecții fără șir - pe jumătate gânduri, pe jumătate imagini. Tot împingându-i pe colegii mei care râdeau, mă înhățau și mă asurzeau cu zeflemelele lor, am simțit deodată o invidie grozavă față de ei: „Ce bine e să nu porți în tine ziua aceea cu vânt puternic, trecutul acela atât de dens și aparent atât de inutil. Da, să privești viața într-un singur fel
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
de la începutul secolului trecut, recurențe tipologice și tematice sunt identificabile cu deosebire în perioada interbelică, scriitorii târgovișteni și apoi poeții și prozatorii optzeciști valorifică elementele de "inginerie textuală" caragialiană, mare parte din publicistica actuală apelează la autoritatea ironiei sau la zeflemeaua caragialiană. Astfel încât, se poate vorbi de o maleabilitate a caragialismului care își păstrează în timp esența, impunându-se prin anumite componente ale sale, într-un flux nesfârșit. Se justifică, în consecință, opțiunea noastră pentru o definire globală, care să cuprindă
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
din acestea sau a vecinătăților cu care poate interfera. De exemplu, în cadrul modului satiric se precizează poziția și disocierea față de comicul sarcastic, modul parodic presupune delimitarea parodiei de pastișă și antrenează convergențe cu burlescul și cu eroi-comicul, modul ironic implică zeflemeaua și autoironia ca subspecii, grotescul se bazează pe comicul caricaturii și marchează incidențe atât cu umorul negru cât și cu cel absurd 48. Se constată, așadar, că în ciuda considerabilelor eforturi, intenția de clasificare riguroasă și distribuire exactă, cu evitarea imixtiunilor
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
cel redat prin sintagma "satiră și umor", cu sensul de "text combativ provocând un râs combativ"1. Comicul a fost astfel disociat de gratuitate, pretinzându-i-se eficiență în noua pragmatică politică. S-a impus oficial abandonarea ironiei sau a zeflemelei ușoare în favoarea modului sarcastic, pentru optima expresie de respingere și nimicire a vechilor și noilor "dușmani ai poporului" "burghezo-moșierimea", chiaburii și "imperialiștii" prin utilizarea imperativă a invectivei, apostrofei, polemicii incisive. Ca urmare, au fost recomandate forme și specii literare precum
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
derutează și captivează prin ambivalența mesajului deopotrivă senin și grav, vesel și trist, indiferent și combativ, chiar și în cele mai neutre dintre texte. Deși nu foarte frecvent, atunci când gravitatea neregulilor perpetuate în mod absurd și urbanitatea ironiei sau a zeflemelei i se pare că sunt ireconciliabile, Caragiale recurge la satirizare în tonalități diferite, de la cea aparent involuntară din comedii, decurgând din simpla selectare semnificativă a situațiilor care se incriminează parcă de la sine, până la diatriba din mult invocatul 1907. Din primavară
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
prima parte a acestui subcapitol și să punctăm câteva dintre reperele importante ale paradigmei corespunzatoare ironiei caragialiene, pentru a le putea recunoaște în eventualele reconfigurări din literatura postcaragialiană. Trebuie mai intâi să localizăm domeniul temporal și implicațiile ironiei caragialiene. Dacă zeflemeaua este procedeul predilect din scrierile jurnalistice ale primei perioade de creație 147, în schimb "coordonata esențială a comicului caragialian"148 în paginile maturității artistice devine ironia, înțeleasă nu doar ca procedeu retoric, ci și ca mod de contemplare a existenței
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
umorului negru caragialian, menținută, așa cum vom vedea, și la umoriștii care i-au urmat. Ca un pattern general, putem observa că lăcomia, incultura, egoismul și alte asemenea "slăbiciuni" umane conduc, în scrierile lui Caragiale, la involuntara desconsiderare sau luare în zeflemea a morții, a sacrului și a gravității pe care o presupune. Aceasta ar fi atitudinea personajelor direct implicate. În privința intenției autorului, însă, nu s-ar putea susține că ar viza zguduirea violentă a conștiințelor amorțite de literatura de amuzament facil
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
dintâi îi aprecia talentul de cronicar umoristic pe linia "moftologilor cu o mare bună dispoziție"210 Caragiale, Teleor și Bacalbașa, cu care a colaborat și pe care îi continuă în "jurnalul țivil și cazon" Moș Teacă, reeditat în 1899, în Zeflemeaua (1901-1904) și în Furnica (din 1904). Actorul P. Liciu este menționat ca autor de vesele "monoloage foarte de spirit"211. Atributul "umoristic" revine apoi în analiza prozelor unor scriitori ca D. D. Pătrășcanu, Damian Stănoiu, Gh. Brăescu, Felix Aderca, Sergiu
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
XVIII-lea și al XIX-lea. Interesant în acest sens este un incident care demonstrează că stilul lui G. Ranetti se confunda cu cel al contemporanului și colaboratorului său de la "Moftul român", Caragiale: întrucât cel dintâi își semnase cu inițiale zeflemelele la adresa inculturii lui Caion, acesta a crezut că aparțin "penei măiastre a lui Caragiale"130. De altfel, autorii Bibliografiei I.L. Caragiale 131, demonstrează popularitatea imensă a operei caragialiene în epocă și pătrunderea definitivă în conștiința publică, probată la nivelul publicisticii
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
procedeele deriziunii. În eseistica, publicistica și memorialistica ionesciană, absurdul revine cu obstinație, iar aprecierile confesive sau polemice oglindesc aceeași frământare hrănită de nevoia de ofensivă, conștient sisifică, împotriva absurdulului inexorabil, care-i stârnește "când o pornire de a lua în zeflemea tot ce există, sentimentul comicului, când un sentiment sfâșietor, al extremei efemerități, precarități a lumii, ca și cum toate acestea ar fi și n-ar fi în același timp, între ființă și neființă[...]"60, și căruia pare că i se lasă abandonat
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
intrăm în amănuntele vechii dispute legate de așa-numita "atitudine Caragiale"3, reținem că la începutul perioadei interbelice intelectualitatea se polarizase deja în două "spirite" antagonice, dintre care cel marcat de semnul caragialismului era clar conotat negativ, ca promotor al zeflemelei dizolvante, al jemanfișismului, al spiritului critic, al scepticismului etc. în timp ce orientării eminesciane i se rezervau atributele creației, al accesului la metafizică și transcendență, al mesianismului. Paralelismul între cei doi poli ai spiritualității românești a fost adesea dus la extrem, perechile
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
Enciclopedic, București, 2000, p. 825 129 Vezi G. Ranetti, Romeo și Julieta la Mizil în Antologia piesei românești într-un act, vol. II, coord. de Valentin Silvestru, Editura Dacia, 1979, p. 155. 130 V. articolul semnat "Tarascon" [G. Ranetti] în "Zeflemeaua" I, nr. 12, decembrie 1903, p. 3, comentat în Bibliografia I. L. Caragiale, vol. II, Vol. I, II, coord. Marin Bucur, cuvânt înainte de Eugen Simion, autori: Mioara Apolzan, Marin Bucur, Georgeta Ene, Rodica Florea, Dorina Grăsoiu, Stancu Ilin, Dan C. Mihăilescu
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]