4,707 matches
-
este reconstruită iar procesul tehnologic este modificat prin aplicarea prăjirii clorurate la minereurile sulfuroase în scopul imbogățirii chimice mai avansate în metale prețioase pentru a fi extrase prin amalgamare, cu randamente mai mari. Mai târziu, în bazinul aurifer din Munții Apuseni, iau ființă primele instalații hidrometalurgice de extragere a aurului si argintului de la Gura Barza - procedeul de amalgamare - și la Baia de Arieș - procedeul de cianurare. În 1875 la topitoria de la Zlatna sunt construite 7 cuptoare de prăjire oxidantă a minereurilor
Ampelum Zlatna () [Corola-website/Science/322473_a_323802]
-
prin frumusețea portalurilor și a ferestrelor, cu coloane și chenare atent executate. Tăvănită, luminată de ferestre înguste cu deschizături semicirculare, nava dreptunghiulară (16,36 x 10,22 m) este prevăzută, pe latura sudică, cu un portal romanic. În partea ei apuseană se află o tribună, adosată după 1447, așezată pe stâlpi de zid octogonali și separată de corpul clopotnișei. Spre răsărit, compoziția arhitectonică a monumentului cuprinde și un altar rectangular (6,24 x 6,40 m), boltit în cruce pe ogive
Biserica cnezilor Cândea din Sântămăria-Orlea () [Corola-website/Science/322479_a_323808]
-
Someșului. Popp Moldovan a rămas în istoria picturii murale bisericești ca un continuator al școlii de zugravi din Nicula, care au îngemănat precum în "Încoronarea Fecioarei" din Biserica din Țânțari (1820), atât unele elemente datorate legăturii picturii autohtone cu arta apuseană a barocului venită în Ardeal prin catolicism, cât și linia esențială a iconografiei tradiționale răsăritene. Meșteșugul zugrăvelii a fost în casa lui Ioan Popp o îndeletnicire cu care s-au ocupat toți membrii familiei, exact ca în casele țărănești de
Mișu Popp () [Corola-website/Science/316839_a_318168]
-
hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Figurează pe noua listă a monumentelor istorice, . Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din satul Brădățel, aparține, planimetric, secolului al XVII-lea. Pereții săi de stejar înscriu un dreptunghi cu capetele nedecroșate, poligonale cu trei laturi. În partea apuseană, deasupra pronaosului spațios, se înalță o clopotniță zveltă, cu un foișor deschis și coif de factură barocă, învelit în tablă. Corpul turnului, dimpreună cu pantele line ale acoperișului, au fost îmbrăcate în șiță; cu prilejul reînnoirii acesteia, în anul 2007
Biserica de lemn din Brădățel () [Corola-website/Science/316916_a_318245]
-
misionară, care desfășura o amplă activitate cu scopul declarat de a aduna cât mai mulți aderenți. În acel oraș se mai făceau simțite încă ecouri ale vechii vasalități maghiare anterioare. Pentru a ieși din sfera directă de influență a misionarilor apuseni și de sub „oblăduirea” părintească a Doamnei Margareta (sau Mușata), care îmbrățișase catolicismul, și a-și păstra astfel independența politică și religioasă, domnitorul Petru Mușat s-a mutat cu toată curtea domnească, administrația și toată conducerea țării de la Siret la Suceava
Biserica Mirăuți () [Corola-website/Science/316888_a_318217]
-
țări se pun de acord să cucerească împreună regatul Portugaliei, vechi aliat al inamicului comun: Regatul Unit. Cu toate acestea, în ciuda unor demonstrații militare neconvingătoare la granița hispano-lusitană, devine evident că Spania nu avea intenția de a-și ataca vecinul apusean și Primul Consul Bonaparte se mulțumește cu soluția neutralității Portugaliei. Începând cu sfârșitul anului 1805, relațiile dintre Spania și Franța se deteriorează, după ce o flotă combinată a celor două țări, aflată sub comanda amiralului francez Villeneuve este învinsă decisiv de
Războiul Peninsular () [Corola-website/Science/316970_a_318299]
-
târziu „Teritoriile Recuperate”, cu excepția regiunea Warmian-Masuriană a Prusiei Vechi și a Luzaciei. Fiul și succesorul lui, Boleslau I cel Viteaz a reușit ca, după semnarea Păcii de la Bautzen, să extindă granițele statului spre sud, dar a pierdut controlul asupra Pomeraniei apusene și a țărmului Mării Baltice. După o perioadă de pierderi teritoriale, revolte păgâne și invazia vecinilor din Boemia de la începutul secolului al XIV-lea, Kazimierz I Odnowiciel a reușit să reunifice cea mai mare parte a teritoriilor piaste, inclusiv Silezia și
Teritoriile recuperate () [Corola-website/Science/328890_a_330219]
-
și invazia vecinilor din Boemia de la începutul secolului al XIV-lea, Kazimierz I Odnowiciel a reușit să reunifice cea mai mare parte a teritoriilor piaste, inclusiv Silezia și a regiunea Lubusk / Lebus (regiunea cursului mijlociu a Oderului), dar fără Pomerania apuseană, care a devenit parte a Poloniei doar în timpul lui Bolesław al III-lea Wrymouth în 1116 (în 1121 avea să fie format însă Ducatul Pomeraniei, sub conducerea Casei ducale de Griffin). După moartea lui Boleslaw, succesorii lui au intrat în
Teritoriile recuperate () [Corola-website/Science/328890_a_330219]
-
a fost germanizată, deși în zonă au mai rămas mici comunități slave sau poloneze. La începutul secolului al XX-lea, în Pomerania locuiau aproximativ 14.200 de persoane vorbitoare de poloneză, în special în regiunea estică, în apropierea graniței Prusiei Apusene, și aproximativ 300 de vorbitori de cașubă, dintr-o populație totală de aproape 1,7 milioane de locuitori. Regiunea Pomerelia din extremitatea estică a Pomeraniei, care includea și orașul Gdańsk (Danzig), a fost condusă în secolele al XII-lea și
Teritoriile recuperate () [Corola-website/Science/328890_a_330219]
-
făcut parte din Ducatul Varșoviei dar, după Congresul de la Viena, acestea au fost reocupate de Prusie, devenind parte a Marelui Ducat al Posenului, mai apoi transformată în Provincia Posen. După al doilea război mondial, părțile din Provincia Posen și Prusia Apuseană care nu au fost retrocedate celei de-a doua Republici Poloneze au fost administrate ca „Grenzmark Posen-Westpreußen” a Republicii de la Weimar până în 1938. Silezia a continuat să fie domnită de ducii Piasti de-a lungul secolului al XII-lea, în
Teritoriile recuperate () [Corola-website/Science/328890_a_330219]
-
folosit de propaganda oficială poloneză, dar mai este folosit în mod ocazional în vorbirea curentă. Plecând de la ideea că aceste teritorii nu trebuie considerate ca fiind speciale în cadrul statului polonez, autoritățile au început să se refere la ele ca „Teritoriile Apusene și Nordice”. Istoricii Wolff și Cordell afirmă că, alături de ridiculizarea istoriografiei comuniste, „teza «teritoriilor recuperate» [...] a fost abandonată” și „este admis în mod liber în anumite cercuri că toate «teritoriile recuperate» au în întregime un caracter german”, dar acest punct
Teritoriile recuperate () [Corola-website/Science/328890_a_330219]
-
un caracter german”, dar acest punct de vedere nu a fost comunicat întregii societăți poloneze. Termenul „Teritoriile Recuperate” a fost folosit de asemenea și în afara granițelor Poloniei. În 1962, Papa Ioan al XXIII-lea a numit aceste teritorii ca „teritoriile apusene recuperate după secole” și nu și-a revizuit declarația nici chiar sub presiunea ambasadei germane. Termenul este încă socotit util, datorită continuității existenței unei minorități poloneze, vizibilă încă în 1945, de către anumiți oameni de știință precum Krzysztof Kwaśniewski.. După încheierea
Teritoriile recuperate () [Corola-website/Science/328890_a_330219]
-
care nu era un executiv rezultat al unor alegeri democratice, a căutat să se legitimeze prin propaganda antigermană. Amenințarea germană a fost folosită ca armă pentru prezentarea comuniștilor drept singurii capabili să apere „Teritoriile Recuperate”. Gomułka a afirmat că: „Teritoriile apusene sunt unul dintre motivele pentru care guvernul are sprijinul poporului. Aceasta neutralizează diverse elemente și adună oamenii împreună. Expansiunea spre vest și reforma agricolă va lega națiunea de stat. Orice retragere va slăbi poziția noastră de acasă”. Distribuirea „proprietăților fără
Teritoriile recuperate () [Corola-website/Science/328890_a_330219]
-
să anexeze părțile estice ale Lotharingiei și poate chiar să obțină supremația asupra nepotului său. Ludovic a pornit războiul împotriva lui Carol și la 8 octombrie 876, la Andernach, el a obținut victoria asupra mult mai puternicei armate a francilor apuseni. După acest episod, cei trei fii ai lui Ludovic Germanul s-au întâlnit în noiembrie la Nördlingen, pentru a discuta divizarea regatului tatălui lor și a le impune vasalilor lor jurământul de supunere. Potrivit planului schițat în 865, pe care
Ludovic cel Tânăr () [Corola-website/Science/325341_a_326670]
-
nobilii din Francia occidentală în frunte cu abatele Joscelin de Paris i-a adresat lui Ludovic cel Tânăr invitația de a succeda vărului său. Dat fiind că și soția sa Liutgarda îl impulsiona în acest sens, Ludovic a invadat Francia apuseană. El a înaintat cu trupele ajungând până la Verdun, însă după ce noii regi din apus, Ludovic al III-lea și Carloman al II-lea au cedat părțile lor din Lotharingia către invadator, Ludovic cel Tânăr s-a retras. În februarie 880
Ludovic cel Tânăr () [Corola-website/Science/325341_a_326670]
-
lui Carloman, Arnulf, duce de Carintia. Începând din vara lui 879, vikingii și-au întețit atacurile asupra Regatului franc și uneori chiar pătrundeau adânc în teritoriu. Regatul condus de Ludovic cel Tânăr era cel mai expus după cel al Franciei apusene. În februarie 880, Ludovic a atacat și a înfrânt o trupă de normanzi în bătălia de la Thimeon (în apropiere de actualul Charleroi, în Belgia). Cu toate acestea, fiul său Ugo a căzut în acea luptă. De asemenea, Ludovic i-a
Ludovic cel Tânăr () [Corola-website/Science/325341_a_326670]
-
puterea regală asupra forței crescânde a ducilor din Germania. Campaniile sale militare împotriva regelui Carol "cel Simplu" din Francia occidentală pentru recuperarea Lorenei cu orașul imperial Aachen au reprezentat eșecuri, iar arhiepiscopul Ratbod de Trier a devenit cancelar al Franciei apusene în 913. Mai mult decât atât, teritoriul lui Conrad a fost expus neîncetatelor raiduri ale triburilor maghiarilor, intensificate după bătălia de la Pressburg din 907, fapt ce a condus la declinul clar al autorității sale. Tentativa sa de a mobiliza episcopatul
Conrad I al Germaniei () [Corola-website/Science/325403_a_326732]
-
spu din octombrie 879, ea a ajutat la apărarea orașelor sale în fața atacurilor rudelor sale Carolingiene. În 880, ea a apărat cu succes chiar capitala Vienne însăși, în fața forțelor reunite ale lui Carol cel Gras și ale co-regilor din Francia apuseană, Ludovic al III-lea și Carloman. În august 881, nou încoronatul rege Carol cel Gras a prădat și incendiat Vienne, forțând-o pe Ermengarda și pecopiii ei să se refugieze la Autun, sub protecția cumnatului ei, Richard de Burgundia. Între
Ermengarda de Provence () [Corola-website/Science/325422_a_326751]
-
în câteva rânduri teritoriile unchiului său Herman, până când a fost silit să se retragă în regiunea slavilor liutici, fiind tolerat de către markgraful Gero "cel Mare". În 963, Wichmann era un proscris care se afla la conducerea unei cete de slavi apuseni (probabil, pomeranieni) în bătălia împotriva ducelui Mieszko I al Poloniei, pe care l-a înfrânt în două rânduri și chiar i-a impus nivelul tributului. Pentru o scurtă perioadă, lui Wichmann i s-a permis să revină în Germania, pe
Wichmann cel Tânăr () [Corola-website/Science/325414_a_326743]
-
un ducat al francilor. La acea vreme, regiunea avea nouă orașe, cel mai important fiind Trieste. În virtutea tratatului de la Aachen din 812 (Pax Nicephori), prin care Bizanțul recunoștea titlul imperial al lui Carol cel Mare, Istria (cel puțin coasta sa apuseană), alături de Veneția și de coasta dalmată a trecut din nou sub controlul bizantin. După aceea, istoria ei intră într-o perioadă neclară, poate și din cauză că bizantinii nu au reușit să își restabilească autoritatea în teritoriile retrocedate de către franci. Probabil că
Marca de Istria () [Corola-website/Science/324925_a_326254]
-
separată de Ducatul de Carintia abia în 1040, când a fost încredințată contelui de Thuringia Poppo de Weimar, moștenitorul prin căsătorie al ultimului markgraf cunoscut de Friuli, Weriand. Treptat, markgrafii de Carniola au achiziționat teritoriile răsăritene ale Istriei, în vreme ce coastele apuseană și sudică erau ocupate de către Republica Veneția. Regele german Henric al IV-lea a conferit în mod nominal restul teritoriului mărcii istriene către Patriarhatul de Aquileia, în timp ce titlul markgrafal și teritoriile Istriei propriu-zise erau încă deținute de Carniola. În 1173
Marca de Istria () [Corola-website/Science/324925_a_326254]
-
este o arie protejată de interes național ce corespunde categoriei a IV-a IUCN (rezervație naturală de tip mixt), situată în vestul Transilvaniei, pe teritoriul județului Bihor. Aria naturală se află în Munții Pădurea Craiului (partea de nord-vest a Munților Apuseni ce aparțin lanțului carpatic al Occidentalilor), în partea centrală a județului Bihor, pe teritoriul administrativ al comunelor Vadu Crișului și Șuncuiuș și este străbătută de drumul județean DJ108I care leagă satul Bălnaca de Birtin. Rezervația naturală a fost declarată arie
Defileul Crișului Repede () [Corola-website/Science/324954_a_326283]
-
național ce corespunde categoriei a IV-a IUCN (rezervație naturală de tip mixt), situată în vestul Transilvaniei, pe teritoriul județului Bihor. Aria naturală se află în extremitatea sud-estică a județului Bihor (în ramura nordică a Munților Bihorului, grupă montană a Apusenilor ce aparține lanțului carpatic al Occidentalilor), pe teritoriul administrativ al comunei Buntești. a fost declarată arie protejată prin "Legea Nr.5 din 6 martie 2000" (privind aprobarea "Planului de amenajare a teritoriului național - Secțiunea a III-a - zone protejate", publicată
Ferice Plai și Hoancă () [Corola-website/Science/324918_a_326247]
-
drept eronată. Ca și numele de „sași”, denumirea de „Siebenbürgen” reprezentând chiar și astăzi regiunea intracarpatica, are în jurul ei controverse importante în rândul istoricilor. Prin „Siebenbürgen” se înțelegea inițial numai provincia Sibiului, astăzi ea cuprinde regiunea de podiș dintre Munții Apuseni, Carpații Meridionali și Carpații Orientali, adică tocmai zona denumită tradițional de către maghiari drept „Erdély”(Ardeal). Cele mai vechi interpretări ale acestui nume sunt: După cum se poate observa, în numeroasele variante ale lui „Siebenbürgen” și „"terra scilicet Septem castrorum"” apare numeralul
Etimologia numelui Transilvaniei () [Corola-website/Science/324921_a_326250]
-
în comitate, iar în Transilvania în triburi și ginți, și mult mai târziu în scaune. Este cunoscut faptul că secuii, din cele șase triburi, au format șapte scaune din care șase în sud-estul Transilvaniei urmate de scaunul Arieș din Munții Apuseni. Mai vechi decât scaunele secuiești și cele săsești au fost cele șapte comitate transilvănene ungurești. Asemănător sașilor, secuilor și ungurilor, există mențiuni documentare de organizări teritoriale în șapte scaune ale cumanilor în Ungaria și chiar ale românilor din Banat. Toate
Etimologia numelui Transilvaniei () [Corola-website/Science/324921_a_326250]