7,995 matches
-
comandantul suprem al armatei, îi trimitea șefului guvernului bulgar o telegramă în care se arăta:”...cred că suntem datori să ne silim acoperindu-ne totuși posibilitatea în fața Marilor Puteri, să provocăm un conflict cu aliații noștri ca să-i punem în neputință odată pentru totdeauna, printr-o victorie decisivă, de a ne împiedica îndeplinirea programului nostru național. Niciodată momentul nu are să fie așa de priincios ca acum”. La 5 iunie 1913 guvernul român atenționa guvernele europene că situația din Balcani nu poate
Ramuri, muguri si mugurasi de creatie olteniteana Antologie de poezie și proză oltenițeană by Nicolae Mavrodin si Silviu Cristache () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91640_a_93400]
-
a fost marcat de un răcnet profund, de câteva spasme furibunde și o expresie de parc-ar fi primit un pumn teribil în ouțe, ci de o scădere a ritmului și de un aspect fleșcăit al puțicii, dovada indubitabilă a neputinței. —Iartă-mă, Rachel, a bolborosit Chris fără să mă privească. —E în regulă, am răspuns eu cu voce scăzută, tot fără să-l privesc. Aș fi plecat, dar nu voiam să-l rog să mă ducă acasă. Și oricum, ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2281_a_3606]
-
să mă lase să merg la baie. Cum disperarea creștea pe măsură ce clădirile îmi închideau ușile în nas și-și întorceau fețele de la mine. Nicăieri, nu puteam să mă duc la baie, practic nicăieri. Acum aveam, din nou, aceleași sentimente de neputință, frustrare și nevoie chinuitoare, de nesuportat. Spre groaza mea - care făcea să-mi înghețe sângele în vene - toate barurile pe lângă care treceam erau închise. Du-te acasă. Du-te dracului! —La ce oră se deschid barurile? am întrebat un bărbat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2281_a_3606]
-
Mici, poate, dar importante. Ceea ce depinde de noi trebuie corectat, îmbunătățit. Măcar ceea ce depinde de noi. V-am mai sesizat calitatea lamentabilă a ascensoarelor care poartă marca ASCENSORUL. Ei bine, alaltăieri...“ Îi era silă, da, trebuia să recunoască. Silă și neputință de a renunța, totuși, la aceste mesaje frumos caligrafiate, prin care își semnala lumii existența, perseverența, falimentul. Privi departe, nicăieri, înainte de a se apleca, din nou, îndârjit, asupra cuvintelor: „La Ecarisaj se practică, stimați tovarăși, un obicei pe care nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
El în ea, scurt. Gimnastică a împreunării ? Tulbure magnetism, din care captezi, în clipe norocoase, incandescența bruscă, violentă? O regăsire instantanee și negare instantanee, da, da, o descărcare, prefera să nu-și amintească. Nu, nu voiasă-și mai amintească emoții, timidități, neputințe, nu, nu mai avea chef de complicații. O cunoscuse pe Ira în urmă cu ani. Micul său oraș de provincie... Urbea plină de tineri ingineri arhitecți medici din București, trimiși să participe la modernizarea vechiului orășel istoric. Irina lucrase ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
-i dădea timp lui Tolea nici să răsufle. „Se vede și în politică, și în sport, ai spus. Farse, așa ziceai, cu toți dictatorii și fotbaliștii și loviturile lor de stat. Un popor teatral, Argentina ăluia, Martinez don Estrada. Masca neputinței, așa spuneai. Bancuri, bancuri a-ntâia, care circulă ani de zile și nu se uită. Gluma ascunde tristețea de a nu fi obținut ce dorești, așa zici mata. Dar sportul, cum e cu sportul și politica?“ Domnul Vancea nu se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
pentru Arhiva Suspiciunii. Abia de au timp, captivii, să se înțeleagă pe ei înșiși, pe scurtul traseu care le este îngăduit. Abia de pot evalua proba de desfigurare numită om. Cine mai bine ca voi să le știe slăbiciunile și neputința? Dar Vancea? Ce se poate gândi despre efemerida Vancea, fostul profesor Vancea? Ar zâmbi, bucuros de dialog. Zâmbetul său știutor, vanitos, șiret. Somnambulul Tolea simțea că nu mai e singur în cameră... Nu mă interesați, domnule Vancea. De Ianuli v-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
codificare și devieri și restrângere. Restrângerea asta înveninată, compresia leneșă, continuă și perfidă și continuă, continuă... Lunga prelegere ar fi putut fi mult mai lungă, dădea a înțelege obrazul liniștit inexpresiv al matematicienei. Ridicase însă ambele mâini în sus, a neputință. Își îngăduia oboseala, anunța că renunță. Ca și cum ceea ce rămăsese nespus era, de fapt, mult mai important, dar n-avea rost, renunța, se resemna, asta e. Pauză, tăcere. Pe mâna domnului profesor ceasul susura egal. Vancea dădu scurt din picioare și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
pantalonilor ieftini și ponosiți. Se privesc scurt și complice, Irina e palidă, ochii ard, parcă, de febră. — Dar încheierea? reia tenorul, excitat. „Însă nu rămânea deloc. Hedonismul și Arta Alexandriei aveau în el un copil devotat...“ Final magnific. Ca o neputință, nu-i așa? Mare poet, singuraticul acela. Bătrân și bolnav, exilat în nămolul fierbinte al Alexandriei. Rămâne câteva clipe pe gânduri, apoi se întoarce iar spre Ianuli, decis să schimbe tactica. Ianuli nu clintește, soarbe liniștit din pahar. — Azi se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
marilor visuri nu este dezastruos? Dar suspiciunea? Nu e mai rea? Rapacitatea, bigotismul, egoismul devin tot mai îndreptățite?“ Și după o vreme, iarăși: „Da, da, mă ocup de psihologia claustrării. Asta e obsesia mea, da“. Și iarăși, cândva: „Izolarea și neputința în care suntem ținuți are și avantaje, credeți? Nu cumva are și avantaje subdezvoltarea, apatia? Toate tabieturile, gândiți-vă! Siesta, relațiile de familie, lecturile, mâncarea gătită acasă, ordinea, politețea copiilor, prieteniile... Pentru toate astea nu mai e timp în lumea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
Era nefiresc, prost dispus, patetic. Ianuli se apleacă să-și ia paharul chiar în clipacând Irina îl depune, în sfârșit, pe al ei, ținut fără rost, atâta vreme, în mână. Îl privește, atentă, nu îl vede. Pândește însuflețirea imperceptibilă, amânată, neputința lui de a se încărca. Se întoarce spre el, gata să-ltrezească, să-l provoace, să-l învie. Acum o vreme, nu mai știu, o lună, mai mult, tovarășul Orest Popescu, Șeful Asociației, ne-a citit tuturor o știre senzațională din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
un fel de hieroglifă a Leviathanului, o enormă cicatrice.“ (CLAUDIO MAGRIS, Corriere della Sera, 31 octombrie 1999) * „Norman Manea nu descrie închisorile, deportările, tortura, ci imensa groază care corupe legătura dintre oameni. Plicul negru este un roman despre izolare și neputință, despre apatie și falsitate, despre oameni ca ostateci, prostituate și fiare sălbatice. Autorul aparține tradiției lui Franz Kafka, Robert Musil și Herman Broch. Recunoaștem satira neagră a lui Musil și pătrunzătoarea psihologie socială a lui Broch, avem uneori senzația că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
mă afectează. Ba chiar cred că mă bucur să rămân blocat pe deal încă o zi, mă bucur că nu trebuie încă să mă gândesc la întoarcerea la New York. În dimineața aceasta am o sarcină de îndeplinit, dar e cu neputință să-l convingi pe Stanley să stea locului suficient timp pentru a deschide o discuție serioasă. Gătește și ne servește micul dejun, dar, cum ne așază farfuriile dinainte, iese fuga din bucătărie și urcă la etaj, să facă paturile. După
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2244_a_3569]
-
depășește orice există pe tărâmul femeilor reale. Peruca arămie părea să fie păr natural; sânii păreau sâni adevărați; machiajul fusese aplicat cu îndemânare și precizie; iar picioarele Tinei erau atât de lungi și de frumoase la privit, încât era cu neputință să crezi că erau atașate de trupul unui bărbat. Dar efectul creat ținea de ceva mai mult decât de ajustările de suprafață, mai mult decât de haine, peruci sau farduri. Era prezentă lumina interioară a feminității și ținuta demnă, îndurerată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2244_a_3569]
-
din toamnă îi provocase o dezamăgire imensă și, de-atunci încoace, fusese pe teren nesigur - mascându-și tristețea cu prea multă muncă la serviciu, gătindu-i lui Terrence mese complicate pentru a-i dovedi că era o soție vrednică, în ciuda neputinței de a-i dărui un copil, și consumându-se prea mult în tot ce făcea. Dar în ziua aceea, în grădină, avea din nou vechea strălucire în priviri și, deși în mod obișnuit era rezervată în compania altora, a făcut
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2244_a_3569]
-
cât de puțin i se schimbă expresia. Crezusem că o să zâmbească, sau poate chiar o să scoată unul sau două hohote de râs, dar pe fața ei nu se citea aproape nimic. Doar licărirea ușoară a unei emoții, dar era cu neputință de știut ce emoție era. — Ei, a spus ea în cele din urmă, presupun că s-a zis cu asta. — Ești liberă, Rory. Dacă vrei, mâine poți să te măriți cu altcineva. — N-o să mai las un bărbat să se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2244_a_3569]
-
în altă lume. Cred că n-am fost în viața mea mai indiferent la ce se întâmpla în jurul meu, mai închis în mine, mai absent. Nimic nu mi se părea real în afara propriului corp și, zăcând acolo și gustându-mi neputința, am făcut o fixație din a încerca să vizualizez circuitele venelor și arterelor care se întretăiau sub pieptul meu, rețeaua interioară densă de materii vâscoase și sânge. Eram acolo, doar eu cu mine, cercetând totul în jur cu un fel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2244_a_3569]
-
metru în dreapta ta, o altă persoană e interogată de un doctor sau o asistentă, nu se poate să nu auzi ce spune persoana respectivă. Nu că vrei neapărat să auzi răspunsurile, dar te afli într-o situație care face cu neputință să nu le știi. Așa am făcut cunoștință cu Omar Hassim-Ali, un șofer de limuzină în vârstă de cincizeci și trei de ani, născut în Egipt, cu o nevastă, patru copii și șase nepoți. A intrat în rezervă puțin după ora unu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2244_a_3569]
-
unde rămâneam de la un sfert de oră în sus blocat în cabina de o persoană. Aici încercam să scap de toată încărcătura nervoasă contemplând pereții apropiați mânjiți de obscenități. În câteva minute de zăcere în veceu mă simțeam redus la neputința copilăriei și trebuia, pentru a ieși în lume, să pândesc când nimeni nu-și făcea de lucru la spălător, aici iar să zăbovesc câteva minute, aruncându-mi pumni de apă rece pe fața țepoasă (incredibil de voluptuoși pentru cât de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2273_a_3598]
-
de fostă comunistă. Domnul Shi și Tien Han cred că ea are doar simpatii comuniste. Când nu are noroc să obțină roluri în teatru, se distribuie singură într-un rol: patriota. O face să se simtă mai puțin temătoare cu privire la neputința ei de a face lucrurile să meargă. Își joacă rolul din viața reală cu aceeași pasiune pe care o are pe scenă. Atrage atenția și își formează un public. Își face treaba în mod creativ, cu fler. Pune fluturași pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1921_a_3246]
-
care, ca o pânzè subțire de paianjen, se țesuse în jurul trupului meu, înlènțuindu-mè, Apoi, eliberându-mè de umbra luminoasè a vrajei cuvintelor lui, mè regèsesc în familiară lume realè, tastatură, ecranul colorat, masa de birou, creioanele mele, noaptea de afarè și neputința de a da o explicație raționalè la ceea ce mi se întâmplè, urmèrindu-l pe Ilarie care imi vorbește acum despre alte apariții miraculoase ale Fecioarei Maria, Ascultându-l, mè simt ușor, ca și cum aș fi prins aripi și aș fi început sè
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2309_a_3634]
-
vis neîntâmplat, nu-i voi spune despre dans, Bine! Și tu? Bine! Fumèm amândoi în noaptea de afarè luminatè de becurile de la ferestrele casei, petrecerea s-a încins înèuntru, invitații directorului meu se simt tot mai bine, eu suferind de neputința de a mânca ouè umplute, o întreb și pe ea deoarece vreau sè aflu de unde îmi vine oroarea de a mânca acest delicios preparat culinar, Oare de ce nu-ți plac?! ea zâmbind îngèduitoare la teoria gastronomico-filosoficè pe care, cu o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2309_a_3634]
-
Îl așteptam de când mă știu. Poate Îl așteptasem atât pentru că pe el nu-l văzusem cum se Întoarce În fiecare zi, târându-și picioarele, târându-și servieta, târându-se, de la Servici, nervos, istovit, neras, mototolit, autointoxicat de propriile lui dorințe, neputințe, invidii, resentimente prelungite. Poate Îl așteptam pentru că pe el nu-l văzusem, nu-l auzisem șușotind, cap În cap cu mama, seară de seară, calculându-și banii Împrumutați, dați, luați. Lui nu-i zărisem În ochi panica din zilele când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2331_a_3656]
-
cu simpatie. E doar un rol. Unul tout petit. Gândește-te la Talma. Este rolul vieții tale. Dacă îl joci bine, vei scăpa cu viață. ține și acest baston. Îți va da un aer cu adevărat neajutorat. ― Nu! Categoric, nu! Neputința îmi provoacă o greață insuportabilă. Doar știi deja asta! Nu, nu pot! Mai bine mor! ― Nicidecum, dragul meu Buona-parte di Ajaccio! Acest baston te va reține întotdeauna de la gestul tău preferat cu mâinile la spate, gest după care orice copil
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
rând capul, ca în transă. ― Dar... care dintre cei doi era de fapt împăratul? ― Cel mai umil, mai neajutorat, mai bătrân. ― Vrei să mă faci să cred că marele, atotputernicul distrugător de lume a acceptat însăși imaginea înfrângerii și a neputinței? Pe pictor îl preocupa însă fiola cu otravă ascunsă printre obiectele de toaletă. Era dovada că împăratul se gândise într-adevăr la sinucidere. Mormăi un răspuns: ― N-are încotro! E terminat! Știe și el asta, dar încă nu o recunoaște
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]