7,150 matches
-
America. Europa era precum o bătrînă doamnă, măturîndu-și la nesfîrșit trotuarul din fața casei și călcîndu-și așternuturile. Într-o după-amiază, la Cadiz, bînd Jim Beam cu gheață - Mariana nu voia nimic altceva - Îl apucă nostalgia de propria lui țară, lipsită de nostalgie și deloc complexată de asta. CÎnd vom ajunge acasă, Își spunea În gînd, În timp ce Mariana mesteca gumă și Își flutura pletele În ritmul unei muzici pe care o auzea doar ea, mă voi face cartograful spațiilor ascunse ale Americii, supraveghetorul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2295_a_3620]
-
cîrmească discuția spre alte subiecte. — Cred că și Compania este implicată În chestia asta. Este o versiune a Casei Viitorului! Tema pavilionului american este „Virtualul preia comanda“ și, Într-adevăr, Compania este menționată printre principalii sponsori. Simte un fior de nostalgie pentru Typical, ca și cum vizita lui acolo s-ar fi Întîmplat cu mulți ani În urmă. Se gîndește la Maggie și simte o nevoie imediată de a se depărta de Mariana. Mariana este ferm hotărîtă să meargă mai departe către viitor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2295_a_3620]
-
Zamyatin În timp ce stă cu Wakefield și-și moșesc băuturile, dar prea multă istorie poate dăuna sănătății mintale. Are el o teorie a lui, cum că poeții ar trebui să trăiască Într-un loc suficient de mult pentru a dezvolta o nostalgie pentru acel loc. CÎnd acel Eden imaginar este distrus de istorie (și Istoria distruge totul, inevitabil), Începe invenția poetică. — În parcurile de rulote, spune, pe un ton mai degrabă grav, Zamyatin, paradisul a fost deja compromis, probabil de păcatele părinților
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2295_a_3620]
-
uită șiret la el, care-i treaba cu după-amiezele prin baruri și stripteuzele nerușinate? Nu asta e imaginea pe care am păstrat-o cu afecțiune despre tatăl meu, redactorul-șef deschizător de drumuri. — Ah, se lumină tatăl ei, cuprins de nostalgie. Susan „Poamă-acră“. Ce femeie. Câte dansatoare exotice pot să-și scoată sutienul în timp ce fac praf fiecare bărbat din public? — Mi se pare dezgustător. — De fapt, chiar m-am gândit odată sa-i dau o rubrică la ziar, dar Stevie nici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
Demetrescu, Mihail Cruceanu, Andrei Naum, A. Toma), un postromantism heinian, baladesc și folclorizant, cu elemente „secesioniste” (Șt. O. Iosif) ș.a.m.d. Un simbolism „snob”, exterior și decorativ al cafenelei bucureștene, dar și un simbolism nevrotic, interiorizat al Provinciei moldave. Nostalgia față de „vechea lume care dispare” se asociază cu expectația febrilă a unui viitor utopic, cu respingerea „cercului strîmt” al mediocrității mic-burgheze și cu execrarea subproducțiilor ruralist-populiste. Gazetari la reviste obscure, profesori la școli de provincie, funcționari dezrădăcinați, boemi în mizerie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
prin refugiul în „paradisuri artificiale” morbide, exotice, extravagante și rafinate ale artei pentru artă (la mai toți reprezentanții curentului), prin reverii culturaliste, neoclasice și decorative (la majoritatea reprezentanților „academiști” ai Vieții noi), prin înnobilarea estetică a trecutului patriarhal și a nostalgiei după „boierimea ce se duce” (la D. Anghel sau Mateiu Caragiale). „O anume febră insurgentă a sufletelor crescute în micile tîrguri moldave și exasperate de atmosfera lor somnolentă avea să intre și ea aici”, notează Ovid S. Crohmălniceanu, cu privire la mulți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
simbolismului francofon (de la Paul Fort și Marcel Schwob pînă la Francis Jammes și Verhaeren)... Idilismul nostalgic caracterizează o mare parte a poemelor în proză macedonskiene („Soare și grîu“, „Casa cu no. 6“), așa cum infiltrații decadentiste pot fi identificate - sub forma nostalgiei poetice față de „lumea veche care dispare” - la Duiliu Zamfirescu, la Mihail Sadoveanu, la Emil Gârleanu și, mai tîrziu, la G. Ibrăileanu și Ionel Teodoreanu. „Lirismul” prozei fin de siécle, incriminat mai tîrziu de un E. Lovinescu, ține și de aceste
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Constantin Beldie, paginile literare se deschid tot mai mult către estetism (aici va publica un poem și viitorul Tristan Tzara, alături de A. Maniu, I. Iovanachi, D. Iacobescu, Ion Pillat, Emil Isac ș.a.). În Memoriile sale, Beldie va evoca, nu fără nostalgie, „liberul acces în revistă dat tuturor nebunilor, tuturor inadaptabililor (...) victimele unei originalități proprii greu de definit sau de identificat, sau ale unui talent, de voie, de nevoie, inconformist. Literații cei tineri de școală nouă, admonestați pe aiurea ca școlarii cei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
offered the spiritual ethnic „other“ the opportunity of a Zeitgeist open to a rootless present continuous. For the Jewish spirit, relatively recently freed from religious community life, out in the open in the secular world, there was no justification or nostalgia for a loss of classical wholeness and harmony. (...) It is a repetition of the Haskala wakefulness, a tearing away from the Book in favor of the immediate, skeptic and rational experience. As an opponent to artistic tradition the modernist is
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
ale unor locuri „unde nu s-a întîmplat nimic”, obiecte poetice autonome, realizate după sintaxa amintirii (prefața „Cîteva cuvinte pădurețe“ conține, în prima parte, o estetică aproape „constructivistă”). Natură scindată - ca și colegul său Ion Vinea - „între două lumi”, între nostalgia estetizantă a clasicității patriarhale și revolta profetică a avangardei, „arghezianul”, „naturistul” Fundoianu din Herța, Priveliști sau Cîntece simple se află de fapt la antipodul „bucolicelor”, „jammesienelor” lui Ion Pillat din volumul „monografic” Pe Argeș în sus, unde dominantă este seninătatea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Periferia devastată, apocaliptică, alienată, contorsionată tragic și grotesc - iată o „temă” (o „themă”, cum ar fi spus Ion Vinea...) prin care viitorul Fondane se alătură colegilor săi de generație simbolisto-modernistă și preavangardistă, de la Bacovia și simboliștii moldoveni la Tristan Tzara. Nostalgia expatriatului din 1923 față de ținuturile „coloniei” natale și față de limba română exprimă, în fond, o dramă a identității periferice, peste care se suprapune cea a condiției de Ahasverus, de evreu rătăcitor și de exilat etern. Volumul din 1930 este recuperarea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
și el expatriat mai tîrziu (după o lungă „navetă” avangardistă) în Franța. Debutul său editorial din 1923, cu volumul Restriști, arată un melancolic, puternic influențat de poezia „de sanatoriu” a lui Bacovia și Camil Baltazar, poet al tristeților provinciale, al nostalgiilor, al melancoliilor și reveriilor sentimentale în decor simbolist, și numai frenezia imagistică dezlănțuită anunță rupturile de mai tîrziu. Intrat în cercurile de avangardă, fostul Eduard Marcus („pseudonimizat” de E. Lovinescu) își convertește visările și restriștile aflate sub semnul periferiei fără
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
30 de către Nae Ionescu, și el un „geniu oral”, produs controversat al culturii Decadenței, risipit în gazetărie și rutinat în combinații oculte. Figură de boier cabotin și cinic, libertin prematur consumat de excese (luxură, apoi pederastie și narcomanie), amoralist cu nostalgia moralei, conviv seducător și cult, cu o conversație pitorească și licențioasă (stilul Mateiu Caragiale din corespondența cu N.A. Boicescu), „estet al viciului și vicios al artelor”, prin sprijinirea cărora s-a răscumpărat, Bogdan-Pitești a jucat un rol decisiv în susținerea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
tip parole in libertá), cînd ieșită parcă dintr-o cutie muzicală. Apropiate de sensibilitatea unor Jean Cocteau, T.S. Eliot sau Apollinaire, poemele lui Vinea sînt, prin excelență, niște poeme ale scindării melancolice: sentimentul rupturii eului este însoțit de neliniște sau nostalgie ironic-dezabuzată, în vreme ce textele lui Tzara sînt mult mai combinatorii, mai agresive, mai dinamice și mai extravertite, compasiunea tandră fiind depășită înspre un histrionism subversiv și iconoclast, dominat de voința rupturii și a demistificării („am scos visul vechi din cutie cum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
avangardei și cel pozitiv(ist)-formalizant al experimentalismului) distinge între „înnoitori” (Kafka, Joyce, Faulkner, Musil, Saint-John Perse ș.a.) și „avangardiști”. Contimporanul se situează, ca de obicei, pe o poziție de echilibru. Vinea, bunăoară, poate fi apreciat drept un „înnoitor” cu nostalgia tradiției autentice și cu bovarismul avangardei... Un lucru e cert: viziunea „contimporanilor” este una „puristă”, radical-autonomistă, ducînd modernismul pînă aproape de ultimele consecințe: de aici, predilecția lor pentru poezia pură, arhitectura pură, sculptura și pictura pure, fără „subiect” și fără „anecdotică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
prin care îl răvășise și îl transformase interior pe „Dori” în timpul unui stagiu parizian. „Plîngerea către Ygor” deplasează aparentul clasicism (infuzat obsesional, psihologizant) al primei părți către un monolog poetic de un lirism melancolic (narator: Dorimedont), drapînd sub străluciri cosmopolite nostalgii ale naturii sălbatice de pe fluviul Enisei, din Țara Sovietelor... Cucerit de muzica rusului, Dorimedont eșuează lamentabil în platitudinea domestică, dezvăluindu-și în final - cu ironie „teatrală” - trucurile propriului text: „victoria sălbatecă” se transformă astfel într-o înfrîngere personală. „Nobila frondă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
și Marcel Iancu prilejuit de expoziția celor doi (v. nr. 65, 15 martie 1926) literaturizează și dramatizează original intervențiile celor doi, mixîndu-le cu experimente „costiniene” și comentarii pe măsură: „Clasicii sînt desăvîrșiți fiindcă sînt în perfect acord cu epoca lor”. Nostalgia clasicismului (fie ea și avangardistă...) e, de altfel, specifică atît lui Costin, cît și comilitonilor constructiviști, abstracționiști și puriști de la Contimporanul... Corespondența lui Jacques G. Costin cu Tzara (trei epistole, 21 iunie 1929-7 iulie 1930) atestă, fără drept de apel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
și fără tradiție” (idem., p. 106). Cîtă deosebire, totuși, față de „patriotismul nostru nu înseamnă încă a păstra, ci a construi”! Spre deosebire de autorul Paradisului suspinelor, care era, în fond, un moderat „constructiv”, un estet cu bovarismul avangardei și un democrat cu nostalgia aristocrației intelectuale, tînărul Cioran e un vitalist extremist și un mesianic negativ, delirant, avid de sincronizare nu cu spritul solar-emancipator al „anilor nebuni”, ci cu totalitarismele sumbre ale deceniului patru. Însă dincolo de uriașele diferențe, punctele de întîlnire cu Vinea și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
htonice în stilizări imagiste de peisaj rural și iconografie bizantină, cu un puternic filon expresionist și primitivist. „Clasicizantul” postsimbolist Ion Vinea manifestă, la rîndul său, evidente afinități cu latura expresionistă a Gîndirii - unde va colabora o vreme -, vădind o irepresibilă nostalgie a tradiției. Pe urmele lui Urmuz, Jacques G. Costin deconstruiește cu rafinament ironic tradiția „clasică”, nefiind - propriu-zis - un revoltat sau un anarhic al formei. Sculptura esențializată, abstracționist-primitivistă a lui Brâncuși și a elevei sale Milița Petrașcu se înscrie deopotrivă pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
și a elevei sale Milița Petrașcu se înscrie deopotrivă pe orbita cosmopolită a Contimporanului și pe cea spiritualist-autohtonistă de la Gîndirea, iar arhitectul, pictorul și decoratorul constructivist Marcel Iancu se arată a fi uneori, în plastica sa, un eclectic fantast cu nostalgia formelor canonice. În fapt, prima avangardă autohtonă se dovedește a fi - cu excepția mai complicată a lui Tristan Tzara - o avangardă „pozitivă”, „constructivă”, de o clasicitate structurală. Separarea dintre domeniul esteticului și cel al politicului, „eclectismul” independent, neînregimentat (cu avantajele și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
lui Alexandru Bogdan-Pitești și au cultivat, pînă la un punct, estetica Decadenței. Datele lor sociale corespund, întru cîtva, celor ale membrilor „generației de la 1914” din Franța (cf. Albert Thibaudet); ei aparțin - de fapt - familiei eclectice a independenților postsimboliști, scindați între nostalgia tradiției și tentația emancipării radicale. Disidenții spiritului Belle Époque vor deveni, ulterior, fermenți ai „anilor nebuni” ’20, reprezentanți cultivați ai unei avangarde constructive, ecumenice și estetice, cultivînd cu precădere - în plan ideologic - valorile unei stîngi mefiente față de totalitarismele politice ale
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
ați simțit bine pe vas? — Da, bineînțeles. Îmi era teamă să nu am rău de mare, dar a fost foarte liniștită călătoria. — Mie îmi place foarte mult pe mare... mai cu seamă briza, spuse barmanul cel în vârstă cu oarecare nostalgie. Pe uscat lumea e foarte tristă. În toate porturile în care poposim nu văd decât fețe abătute. Briza mării reușește întotdeauna să anihileze orice urmă de tristețe... Vaporul nu a mai făcut nici o escală de la Hong Kong până la Yokohama. În mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
bătrânelor case de pe Koshō-machi. O fetișcană, cu frățiorul ei în cârcă, stătea rezemată de zidul unul templu și-i cânta un cântec de leagăn. Era ceva în cântecul ei care îl întristă pe Takamori. Mai mult chiar, l-a cuprins nostalgia. „Ce s-o fi întâmplat cu omul nostru ciudat?“ se întreba el. — După ce-am bătut atâta drum până-n Yamagata... În glasul lui Tomoe se distingea dezamăgire și un strop de melancolie. — Am presentimentul că i s-a întâmplat ceva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
vârste - aproape În aceeași poziție În care Îngenunchease onorabilul Fioravanti. Probabil că femeia aceea era Maria, iar pruncul cel gol era Isus. Dar nu era nimic sacru În imaginea aceea. Însă avea ceva foarte familiar. Ceva ce recunoștea cu o nostalgie dureroasă. Era o femeie cu un copil. Femeia era brunetă, mândră și simplă, ca și, ca și, ca și... Copilul avea vreo trei sau patru ani. Putea fi Kevin, acel Kevin pe care și-l amintea Antonio Înainte ca ea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
a lumii. Erau indiferenți la orice lucru care nu-i privea personal și nimic nu părea să-i privească. Poate că la paisprezece ani și el fusese astfel, dar nu-și mai aducea aminte, căci nu se gândea niciodată cu nostalgie la trecutul lui - copilăria Îi fusese un infern din care reușise să evadeze. Iar acest lucru Îl făcea să se simtă superior față de ei. Tumultul din clasă atinse un nivel Îngrijorător. Dacă directoarea era În biroul ei, cu siguranță că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]