4,553 matches
-
călătorii din 1970 la Erfurt (prima vizită În RDG a unui lider vest-german), Brandt a fost Întâmpinat de mulțimi frenetice. După ce Brandt a fost nevoit să demisioneze În 1974 În urma unui scandal de spionaj, succesorii lui În funcția de cancelar - socialistul Helmut Schmidt și creștin-democratul Helmut Kohl - nu s-au abătut niciodată de la linia generală a Ostpolitik, pe care au urmat-o nu numai În diplomația publică, ci prin multiple legături cu RDG, oficiale și neoficiale, menite toate să faciliteze contactele
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
din Portugalia să se Întoarcă din exil, legalizând aceste formațiuni politice după aproape 50 de ani de interdicție. Revoluția s-a bucurat peste tot de o popularitate uriașă 9. Spínola a inclus În guvernul său provizoriu politicieni de centru și socialiști, iar În iulie a făcut publică intenția de a le acorda coloniilor africane dreptul deplin la autodeterminare. În mai puțin de un an, toate coloniile erau independente, iar Timorul de Est intrase sub controlul Indoneziei. Decolonizarea a fost destul de haotică - gherilele din
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
unei Constituții votate În aprilie 1976 și care reflecta Încă retorica și elanurile din ’74: ea angaja Portugalia Într-o „tranziție spre socialism prin crearea condițiilor pentru exercițiul democratic al puterii de către clasele muncitoare”. În alegerile legislative din aceeași lună, socialiștii au ieșit din nou primii, deși cu un procent ușor redus, iar Mário Soares a format primul guvern portughez democratic după aproape o jumătate de secol. Perspectivele democrației portugheze rămâneau sumbre: Willy Brandt nu era singurul contemporan care vedea În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nu a obiectat atunci când, În următorii doi ani, parlamentul a revizuit Constituția, limitând puterea executivului (desființând până și Consiliul Revoluției În 1982) și renunțând discret la tenta anticapitalistă a documentului original. În următorii 20 de ani au alternat la guvernare socialiștii și oponenții lor, social-democrații de centru conduși de Aníbal Cavaco Silva. Mário Soares, care abandonase de mult retorica anticapitalistă, a ajuns la președinția țării În 1986, anul intrării Portugaliei În Comunitatea Europeană. țara a rămas izbitor de săracă după standardele
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Tranziția spre democrație a fost așadar asigurată chiar de miniștrii și oamenii de Încredere ai lui Franco, ceea ce Îi explică succesul și rapiditatea. În prima fază a ieșirii Spaniei din era franchistă, forțele tradiționale ale schimbării democratice În Spania - liberalii, socialiștii, comuniștii, sindicatele - au jucat un rol secundar. Juan Carlos a fost Încoronat la două zile după moartea dictatorului. La Început, el l-a păstrat În funcție pe prim-ministrul franchist Carlos Arias Navarro alături de colegii săi de cabinet, vrând să
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
avut loc alegeri pentru formarea Adunării Constituante, care avea sarcina de a redacta o nouă Constituție. Scrutinul - primul În Spania din 1936 - a adus victoria UCD: partidul lui Suárez a obținut 165 de locuri În Cortes; pe locul al doilea, socialiștii lui González au obținut doar 121 de locuri, iar toți ceilalți participanți la un loc - restul de 67 de fotolii parlamentare 14. Din multe puncte de vedere, era cel mai bun rezultat posibil: victoria lui Suárez Îi asigura pe conservatori
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ulterior privatizarea progresivă) a industriei și serviciilor spaniole, iar În 1986 i-a Învins la referendum pe propriii suporteri În chestiunea apartenenței la NATO, pe care acum o susținea 18. Aceste schimbări de direcție l-au Înstrăinat pe González de socialiștii tradiționali, care simțeau că partidul se abate de la străvechea linie marxistă 19. Dar pentru un politician votat În special de oameni prea tineri ca să-și amintească războiul civil și al cărui scop declarat era să surmonteze Înapoierea Spaniei (faimosul atraso
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
alegerilor din 1961, care au discreditat sistemul postbelic și au permis venirea armatei la putere. Dar fiindcă inspirau Încredere vechiului lor electorat, ei au reușit să demonteze instituțiile autoritariste pe care odinioară le serviseră cu devotament. Lor le-au urmat socialiștii - Soares, González, Papandreu -, care afișau o imagine de radicali fără pată, În timp ce, prin forța Împrejurărilor, trebuiau să implementeze politici economice moderate și adesea nepopulare. Cum spunea un cunoscut comentator spaniol, tranziția le „cerea franchiștilor să pretindă că n-au fost
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
erau percepute de cei mai mulți oameni ca un drept. Oricât le-ar fi denigrat criticii neoliberali ca neperformante, aceste avantaje sociale erau politic inviolabile. Partidul Conservator modern, de la Winston Churchill la Edward Heath, Îmbrățișase „contractul social” aproape cu același entuziasm precum „socialiștii” keynesieni din Partidul Laburist și timp de mulți ani s-a plasat cu hotărâre Într-o poziție necontroversată (la urma urmei, Churchill este cel care remarca În martie 1943 că „Într-o comunitate nu există investiție mai bună decât laptele
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
pășise Într-o nouă eră a politicii televizate și personalizate - cum remarca sumbru În 1971 Michel Durafour, primarul din Saint-Etienne: „Franța trăiește numai pentru următoarele alegeri prezidențiale”. Mitterrand era asul din mâneca stângii. La rândul lui, el avea nevoie de socialiști. Lipsit de o organizație proprie, pătat de compromisurile și scandalurile celei de-a Patra Republici, din guvernele căreia făcuse parte, acest oportunist desăvârșit a folosit Partidul Socialist pentru a se reinventa ca militant de stânga, mai puțin bagajul doctrinal apăsător
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
conservator și așa va muri, dar Între timp a reușit să devină socialist. Această „căsătorie” din interes a funcționat chiar mai bine decât Își imaginau ambele părți. În decursul anilor ’70, când laburiștii britanici intrau În faza de declin terminal, socialiștii francezi erau În pragul celui mai mare succes al lor. O majoritate de stânga Întârziase să apară În Franța din cauza a două impedimente gemene: farmecul personal al lui Charles de Gaulle și teama multor alegători că un guvern de stânga
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ani mai târziu, pe comuniști Îi aștepta aceeași soartă. Dacă Mitterrand nu se putea lăuda cu primul fapt, al doilea a fost fără Îndoială opera lui. Din necesitate, dar și fiindcă Îi lipsea finețea ideologică a predecesorilor săi cu adevărat socialiști, Mitterrand și-a aliniat inițial noul partid cu comuniștii: În 1972, a format Împreună cu ei o coaliție electorală cu un vag Program Comun anticapitalist. La alegerile din 1977, comuniștii, care erau din 1945 cel mai mare partid de stânga, au
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
partid cu comuniștii: În 1972, a format Împreună cu ei o coaliție electorală cu un vag Program Comun anticapitalist. La alegerile din 1977, comuniștii, care erau din 1945 cel mai mare partid de stânga, au obținut cu 10% mai puțin decât socialiștii. În acel moment, Georges Marchais (liderul insipid al PCF) a realizat ce greșeală făcuse legându-și soarta de partidul tânăr și energic al lui Mitterrand - o decizie luată și sub influența optimistă și ecumenică a „eurocomunismului” -, Însă era prea târziu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
la limită pe candidatul forțelor de stânga reunite), Mitterrand avea un aparat electoral superb și transformase Partidul Socialist Într-o mișcare versatilă care atrăgea simpatizanți din toate zonele societății franceze - inclusiv catolici, femei, fermieri și mici comercianți, până atunci ostili socialiștilor 9. Propria lui imagine a devenit cu timpul mai moderată: afișele imense care Împânzeau țara În primăvara anului 1981 arătau un Mitterrand imortalizat Într-o lumină blândă (fundalul era același peisaj rural bucolic care slujise cândva, pe aceleași panouri, propaganda
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
domina de la mijlocul anilor ’20. Cu toate acestea, Marchais era hotărât să candideze la următoarele alegeri prezidențiale: În parte din reflex, În parte din hybris, dar mai ales din conștiința acută că PCF trebuia smuls din Îmbrățișarea otrăvită a camarazilor socialiști. În prima rundă a alegerilor prezidențiale din 1981, cei doi candidați conservatori, Giscard d’Estaing și tânărul Jacques Chirac, au câștigat Împreună mai multe voturi decât Mitterrand și Marchais (acesta din urmă a obținut doar 12,2%). Dar, două săptămâni
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Giscard d’Estaing și tânărul Jacques Chirac, au câștigat Împreună mai multe voturi decât Mitterrand și Marchais (acesta din urmă a obținut doar 12,2%). Dar, două săptămâni mai târziu, În al doilea tur de scrutin, Mitterrand a obținut sprijinul socialiștilor, comuniștilor, ecologiștilor și chiar al troțkiștilor, de obicei necooperanți. Procentul lui era mai mult decât dublu față de cel din primul tur: Mitterrand l-a Învins pe Giscard d’Estaing, devenind primul șef de stat socialist din Europa ales prin vot
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
d’Estaing, devenind primul șef de stat socialist din Europa ales prin vot direct. El a dizolvat prompt parlamentul, organizând alegeri legislative anticipate În care partidul lui a zdrobit și dreapta, și pe comuniști, obținând majoritatea absolută În Assemblée Nationale. Socialiștii erau stăpânii Franței. Victoria socialiștilor a fost Întâmpinată cu manifestații spontane de bucurie fără precedent. Pentru zecile de mii de susținători ai lui Mitterrand (În general tineri) care dansau pe străzi, era „marea seară”, ajunul revoluției, momentul unei rupturi radicale
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de stat socialist din Europa ales prin vot direct. El a dizolvat prompt parlamentul, organizând alegeri legislative anticipate În care partidul lui a zdrobit și dreapta, și pe comuniști, obținând majoritatea absolută În Assemblée Nationale. Socialiștii erau stăpânii Franței. Victoria socialiștilor a fost Întâmpinată cu manifestații spontane de bucurie fără precedent. Pentru zecile de mii de susținători ai lui Mitterrand (În general tineri) care dansau pe străzi, era „marea seară”, ajunul revoluției, momentul unei rupturi radicale cu trecutul. Rezultatele electorale nu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lucru merită subliniat fiindcă de rezultatul alegerilor din 1981 păreau să depindă multe lucruri. Retrospectiv e limpede, cum a Înțeles și Mitterrand Însuși, că izbânda lui nu a făcut decât să normalizeze alternanța la guvernare În republica franceză, făcând din socialiști un partid normal de guvernare. Dar pentru admiratorii lui Mitterrand din 1981, lucrurile se vedeau altfel. Scopul lor nu era să normalizeze alternanța la putere pentru viitor, ci să pună mâna pe putere și să o folosească, aici și acum
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și să o folosească, aici și acum. Ei au luat În serios promisiunile de transformare radicală ale liderului, afirmația lui că va anihila nu numai corupția și plictisul anilor Giscard, ci Întregul sistem capitalist. Excluși de la putere atâta timp, militanții socialiști francezi nutriseră nestingheriți visul revoluției. Fiindcă stânga nu exercitase puterea În Franța de zeci de ani; de fapt, nu o exercitase niciodată, decât incomodată de parteneri de coaliție, bancheri necooperanți, crize valutare internaționale, urgențe internaționale - exista o litanie Întreagă de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
al cărui „Plan” neimplementat din 1977 ar fi adus În Franța o doză de thatcherism avant l’heure. Din acest moment, Mitterrand a abandonat orice referire la „calea franceză spre socialism”. Aliații comuniști ai președintelui și câțiva dintre colegii lui socialiști au fost profund șocați. Dar n-ar fi trebuit să fie surprinși. În pragmatismul lui suprem, Mitterrand a sesizat rapid că era de neconceput ca Franța să iasă de pe orbita economică (și politică) occidentală pentru a porni pe o cale
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de a stabiliza economia franceză 10, și chiar făcuse apel, Într-un faimos discurs din aprilie 1984, la o modernizare a Franței „În stil american”. Franța era de partea lui Mitterrand - În 1983, doar 23% dintre cei care votaseră cu socialiștii deplângeau faptul că „punerea socialismului În practică” eșuase. Ceea ce nu Înseamnă că țineau ca Mitterrand să „modernizeze” țara frenetic - dar modernizarea s-a produs oricum. Fără a se dezice de reformele timpurii mai puțin controversate - descentralizarea administrativă, reforma sistemului de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de Treuhandgesellschaft, corporație publică Înființată În 1990 pentru a dispune de fostele Întreprinderi de stat din Germania de Est13. În Italia, principalul obstacol În calea privatizării a fost interesul mascat nu al statului, ci al partidelor politice. Îndeosebi creștin-democrații și socialiștii au folosit sectorul de stat și companiile publice pentru a-i răsplăti pe colegi și mitui pe suporteri, facilitându-le obținerea de contracte publice și absorbindu-le În sottogoverno sau structuri de putere adiacente care le consolidau poziția. În ciuda acestei
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cale de comunicare cu cealaltă jumătate de continent - la timp, fiindcă schimbarea cu adevărat originală și semnificativă se Întâmpla acum la est de Cortina de Fier. În 1975, comunistul reformist ceh Zdenìk Mlynáø redacta o „Scrisoare deschisă către comuniștii și socialiștii din Europa”, destinată În principal eurocomuniștilor, În care cerea ajutor Împotriva represiunii disidenței din Cehoslovacia. Iluziile despre comunismul reformat s-au stins lent. Însă Mlynáø se afla deja În minoritate: criticii comunismului din interiorul blocului sovietic priveau stupefiați credința lui
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
o linie „comunitară” mai radicală pentru a-i satisface pe alegătorii valoni revoltați de ascendentul flamanzilor În politică. Până la urmă, toate partidele clasice s-au scindat pe criterii comunitare și lingvistice: În Belgia, creștin-democrații (din 1968), liberalii (din 1972) și socialiștii (din 1978) există fiecare În dublu exemplar - un partid pentru fiecare comunitate lingvistică. Inevitabil, falia dintre cele două comunități s-a adâncit: politicienii vorbesc acum numai pentru „ai lor”2. Domolirea separatiștilor lingvistici și regionali a avut așadar un preț
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]