5,360 matches
-
superioară, Panonia și Dalmația, nu cu Moesia Inferioară și Sciția Mică, deci cu Apusul nu cu Răsăritul. Singurul izvor mai sigur, crede Pârvan, pe care putem clădi istoria creștinismului daco-roman, este limba noastră, terminologia creștină. Doar studiul istoric comparativ al terminologiei noastre latine creștine ne poate ajuta în sensul acesta. Să examinăm acești termeni creștini fundamentali în credința noastră. Cuvântul specific creștin, folosit de toate popoarele romanice, ecclesia (gr.) lipsește din limba română acest termen este cel mai vechi cuvânt creștin
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
ci și influențele orientale și cele greco-romane. Însușirea unor acte, gesturi și lexeme creștine a fost facilitată de realități similare din cultele păgâne din Moesia Inferior și Dacia. O dată cu ascensiunea treptată a cultului Fecioarei Maria, a fost asimilată și vechea terminologie păgână, Născătoarea de Dumnezeu îmbracă aspecte particulare în spiritualitatea românească, iar L. Blaga se-ntreba: "Nu devine Maica Domnului uneori o zeiță a fertilității" ? O dată cu dezvoltarea cultului martirilor, printre ruralii nord-dunăreni, după 350, se generalizează termenul sânt din latinul sanctus
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
se-ntreba: "Nu devine Maica Domnului uneori o zeiță a fertilității" ? O dată cu dezvoltarea cultului martirilor, printre ruralii nord-dunăreni, după 350, se generalizează termenul sânt din latinul sanctus. Sunt și alte vocabule specifice universului spiritual păgân care au contribuit la închegarea terminologiei creștine românești, în teritoriile Moesiei Inferior (Dobrogea) și Dacia: monumentum mormânt, tacere a tăcea, comendare -a comânda, basilica -biserică, Domine Deus Dumnezeu. Concluzie: începuturile creștinismului popular românesc datează încă din perioada preconstantiniană.16 Martiri creștini la Dunărea de Jos Religie
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
important pentru istoria creștinismului, deoarece în spațiul extra-carpatic, ca și în cel scythan (dobrogean) și cel provincial al Daciei, răspândirea creștinismului a fost un factor de latinizare! Din această perspectivă, contribuția cea mai însemnată și originală a spațiului acesta la terminologia de origine latină a creștinismului românesc a fost vocabula creatio-în învățătura ariană aceasta a dus la cuvântul "Crăciun" contribuția cea mai importantă și singura la geneza creștinismului popular al românilor. Creștinii de la sud și est de Carpați nu abandonaseră complet
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
aducea și a pășit în biserică, aducând cu sine în fața altarelor și riturile sale preistorice.54 Panaitescu are o viziune idilică despre implantarea creștinismului în rândul locuitorilor din nordul Dunării. Însă Pârvan, la obiect și cu luciditate, ne spune altceva: terminologia creștină latină datează din secolele IV-V, ba chiar VI-VII-când are loc cristalizarea termenilor creștini-o serie de termeni indică violența luptei între păgânism și creștinism la noi, în Dacia, precum zână, zănatic, drac. Acești termeni denotă că, dimpotrivă, a
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
să întâmpine împotrivirea adepților vechilor credințe păgâne. Același istoric, Pârvan, susține fără echivoc faptul că păgânismul n-a putut fi învins de creștinism, ba mai mult, numeroase credințe și practici vechi populare au dăinuit și mai departe în noua religie. Terminologia creștină în limba latină Religia creștină s-a răspândit în nordul Dunării în limba latină. Întreg vocabularul creștinismului este la noi (românii), latin, susține și Iorga, cu exemple bogat ilustrate. Noua religie are un simbol, crucea (crux), o lege (lex
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
de la calendar, îngerii (angelus)-latin, dascăl și călugăr (grecesc), Bobotează, Bunavestire ș.a. 55 Acestea sunt considerațiile lui Iorga, dar aspectul acesta este mai complex și mai bogat în același timp. Caracterul latin al creștinismului antic (daco-roman) este ilustrat și de terminologia folosită, care exprimă, în limba română, noțiunile fundamentale ale noii credințe. Acești termeni, unii dintre ei prezenți și în păgânism, au apărut și s-au fixat în latina populară, din secolele IV-V, vorbită în Dacia post-romană, păstrându-se până
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
limba română, noțiunile fundamentale ale noii credințe. Acești termeni, unii dintre ei prezenți și în păgânism, au apărut și s-au fixat în latina populară, din secolele IV-V, vorbită în Dacia post-romană, păstrându-se până astăzi în limba română. Terminologia creștină în română aruncă o lumină clară asupra originilor creștinismului nostru. Noțiunile de temelie ale creștinismului sunt redate, în limba română, prin cuvinte de origine latină. Acești termeni fundamentali sunt (îi reluăm parțial): Dumnezeu (dominus deus), creștin (christianus), cruce (crux
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Dumnezeu (dominus deus), creștin (christianus), cruce (crux), lege-credință (lex), biserică (basilica), a boteza (baptisare), înger (angelus), sânt (sanctus), păgân (paganus), a cumineca (comunicare), rugăciune (rogatio), sărbătoare (dies servatoria), mormânt (monumentum), Crăciun (creatio, calatione), Paști (Paschae). Cel mai însemnat cuvânt al terminologiei creștine latine este numele Paștilor, sărbătoarea fundamentală a noii credințe. Acest cuvânt derivat din forma latină este dovada hotărâtoare (decisivă) a nașterii creștinismului, în nordul Dunării, înainte de venirea slavilor, sfârșitul secolului VI-începutul secolului VII. Un alt termen semnificativ este
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
epoca luptelor cu păgânii, precum crăciunul, sărbătoare, altele amintesc, prin formele lor fonetice, de secolele IV-V, ca preot, creștini, păresimi, iar cuvântul "biserică" (vezi mai sus) se dovedește mai vechi decât ecclesia, frecvent în limbile apusene. O caracteristică a terminologiei noastre religioase este aceea că limba română a conservat termeni latini creștini, diferiți de cei ai limbilor romanice apusene: românii spun biserică (basilica) față de ecclesia apusenilor, sărbătoare-faste, crăciun (creatio)-dies natalis, rugăciune (rogatio)-prière, credință-foi. Însă, din limba română, lipsesc
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
secolele IV-VI. 56 Respectivele cuvinte românești nu s-au născut într-un mediu izolat, în Dacia romană, ci sunt un bun comun al creștinismului latin din răsărit, din grupul de provincii numite Illyricum, ce îngloba și Dacia nord-dunăreană. Bogăția terminologiei creștine românești este o dovadă că locuitorii romanizați (străromânii) din răsărit erau complet creștinați la venirea slavilor. Aceștia n-au avut nici un cuvânt în creștinarea autohtonilor, în schimb, daco-romanii au contribuit la creștinarea slavilor, după așezarea lor în provinciile răsăritene
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
organizatorice superioare, el se reducea la elementele esențiale de credință și practică simplă a cultului, fără o ierarhie cristalizată și o jurisdicție bisericească. În Dacia post-romană (după 275), religia creștină a preluat de la păgânism un fond de credințe, practici, ritualuri, terminologii pe care le-a perpetuat mult timp (vezi mai sus). Creștinismul daco-roman s-a dovedit viabil, indiferent de modul de răspândire și organizare. Viabilitatea sa a fost posibilă numai prin romanitatea locală și prin legăturile strânse, neîntrerupte, cu lumea romană
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
dezvoltarea cultului, atașamentul față de dogmele Bisericii universale, amprenta puternică lăsate de acestea asupra societății scythane au reprezentat un suport important în secolele VII-X, atât de tulburi, iar fondul de valori ale credinței creștine nu a fost anihilat. 60 De pildă, terminologia latină esențială a creștinismului românesc s-a păstrat, zestrea creștinismului vechi, din secolele IV-VI, a fost fructificată, după 970, prin refacerea organizării bisericești, constituirea instanțelor ierarhice superioare, pelerinaje, circulația liberă a oamenilor, a ideilor religioase și a materialelor creștine
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
în realitățile spirituale specifice romanicilor la contactul cu slavii. Vocabularul românesc ce desemnează credințe, superstiții, cutume (obiceiuri) cuprinde numeroase dublete (triplete) lexicale (latino-slave, thraco-latino-slave), ce oferă o imagine specifică despre interferențele și conviețuirile spirituale dintre romanici și slavi. De pildă, terminologia daimonologiei românești: alături de slavonismele duh, diavol, vârcolac, mor, moroi, zmeu, vrajă, vrăjelnițe se află lexemele traco-dace bală, balaur, dulf, zgripțor, zgripțuroaică, dar și latinul drac (draco) alături de care stau "cohorte" întregi de genii, îngeri, existențe divine suprasau sub-mundane de origine
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
nordul Dunării, la sfârșitul secolului al IX-lea și începutul secolului al X-lea, sub țarul Simeon (893-927), astfel, în această perioadă, biserica ortodoxă bulgară a exercitat o puternică influență asupra comunităților neoromanice (românești). Aceasta influență s-a reflectat în terminologia creștină românească, în organizarea și ierarhia bisericească, care sunt sud-slave (bulgare). În același timp, în secolele X-XII, Episcopia de Halici și Biserica ortodoxă rusă exercita o anumită autoritate asupra Moldovei, a ținutului est-carpatic și în Rusovlahia. În general, după secolul
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
bizantin nu a fost opțiunea benevolă a românilor, ci se datorează dominației politice și bisericești a slavilor sud-dunăreni (bulgari), după creștinarea acestora din 864-865.68 Vom insista în continuare asupra elementelor slave în lexicul nostru bisericesc. Prin intermediul ritului bizantino-slav, în terminologia bisericească românească au pătruns o serie de elemente slave, care s-au conservat până astăzi. Dacă termenii creștini de origine latină au pătruns în primele secole ale creștinării (IV-VI), termenii bisericești slavi au intrat în limba noastră pe măsura
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
la noțiunile fundamentale de credință, care sunt de origine latină. Deducem că românii erau creștinați cu mult înainte de venirea slavo-bulgarilor, iar creștinarea n-am primit-o de la ei, care erau păgâni în momentul venirii lor, secolele VI-VII, ci doar terminologia referitoare la organizarea bisericească și cult. Iar scrierea slavă în regiunile noastre este atestată documentar în secolul al X-lea (vezi mai sus). Astfel, la Bucov, lângă Ploiești, s-au descoperit fragmente dintr-o inscripție în limba slavă, datate de la
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
largă în obște-mierea și ceara de albine erau folosite în relațiile de schimb și la export, iar ceara era întrebuințată la opaițe pentru iluminatul locuințelor. Creșterea animalelor era a doua ramură agricolă importantă. Îndeletnicirile agricole (cultivarea pământului și creșterea animalelor), terminologia lor provine din fondul vechi al limbii latine: arare (a ara ), aratura (arătură), seminare (a semăna), sicilire (a secera), colligere (a culege), machinare (a măcina). Dăinuirea timp de secole a acestei terminologii agricole este mărturia vie a originii latine și
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
importantă. Îndeletnicirile agricole (cultivarea pământului și creșterea animalelor), terminologia lor provine din fondul vechi al limbii latine: arare (a ara ), aratura (arătură), seminare (a semăna), sicilire (a secera), colligere (a culege), machinare (a măcina). Dăinuirea timp de secole a acestei terminologii agricole este mărturia vie a originii latine și a statorniciei neamului românesc. 5 O altă ocupație importantă era mineritul. Pe teritoriul românesc au fost valorificate resursele miniere-pământul era bogat în rezerve de minereuri metalice, saline ș.a. Au fost descoperite vestigii
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
sunt proprietăți ale familiilor respective, deoarece ele se trag la sorți în fiecare an (în Moldova, lotul se numește jrebie, de la jreb-slavon-sorț ). Părțile folosite de o familie nu pot fi înstrăinate prin vânzare sau donație, decât cu voia întregii obști. Terminologia privitoare la obște, în limba română, ce cuprinde și cuvinte relative la stăpânirea pământului, prezintă aceeași particularitate observabilă și la terminologia agricolă. Concret: un substrat străvechi daco-roman, peste care s-a depus un strat mai nou de termeni împrumutați din
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
jreb-slavon-sorț ). Părțile folosite de o familie nu pot fi înstrăinate prin vânzare sau donație, decât cu voia întregii obști. Terminologia privitoare la obște, în limba română, ce cuprinde și cuvinte relative la stăpânirea pământului, prezintă aceeași particularitate observabilă și la terminologia agricolă. Concret: un substrat străvechi daco-roman, peste care s-a depus un strat mai nou de termeni împrumutați din slavonă și alte limbi, precum "gint" din latinul gens, în sens de generație, comunitate de sânge. În secolul al XVI-lea
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
a accentuat, iar pământurile arabile devin ereditare în aceeași familie, funcția social-politică e însușită de un singur om-de la sfatul (organism colectiv), în secolele VI-VII, funcția în obște se individualizează: jupani, cnezi, voievozi (duci), principi, reguli, primores, proceres, în terminologia documentelor latine și slave. În mod concret, locuințele din cadrul așezării de la Udești (jud. Suceava) și Budureasca (jud. Prahova) aparțin unor elemente înstărite din obște, conform dimensiunilor și inventarului descoperit. Ei sunt conducătorii acelor uniuni de obști, "autonomii rurale", "romanii populare
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
statale.21 Dezvoltarea social-economică amplă a întregii Europe, în jurul Anului 1000, a generat noi raporturi sociale și a dus la o nouă etapă a organizării politice. Acest proces este asemănător, ca formă și evoluție, în Europa estică, centrală și sud-estică, terminologia este comună pentru structurile social-politice. Etapa cuprinsă între secolul al VII-lea și al X-lea este începutul perioadei de mare însemnătate pentru comunitățile umane din teritoriile carpato-dunăreano-pontice, prin cristalizarea vechii civilizații românești, ajunsă la un mare grad de uniformitate
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
cancelaria domnească a statelor medievale românești. Astfel, liturghia, tradusă în limba slavă veche, în a doua jumătate a secolului al IX-lea, de către apostolii Chiril și Metodiu, a fost adusă în Bulgaria, în timpul țarului Simeon. Atât liturghia cât și întreaga terminologie privind organizarea ritualului și a ierarhiei bisericești (utrenie, vecernie, molitvă, pristol, sfânt, troiță, stareț, vlădică) s-au răspândit în nordul Dunării, printre români, sub țarii Simeon și Petru, în prima jumătate a secolului al X-lea. Limba slavă veche a
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
și a modului de viață roman. În sate (vici), o pondere în cadrul romanizării au avut-o așa-numitele villae-proprietăți funciare (ferme) aparținând unor cetățeni romani, pe pământul cărora munceau coloni, sclavi, liberți, dar și țărani autohtoni (daci), care își însușeau terminologia agricolă romană. Romanizarea Daciei propriu-zise nu a fost uniformă: ea s-a dovedit mai intensă în apusul Transilvaniei, unde se aflau orașele importante, în Banatul răsăritean și Oltenia, în partea de apus a Munteniei, aflată între Olt și "limes transalutanus
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]