KorAP: Find »[drukola/base=alunga & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...180 181 182 ...368 >

9,188 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212

decât zgomotul sacadat al roților peste capetele liniilor de fier, apoi vocea Anei, spunea ceva, era foarte important, dar nu se auzea decât fierăria încinsă a trenului de-a lungul interminabilei câmpii. 24. Solstițiul de vară. Suntem în cea mai alungă zi a anului. La vremea asta, cu șase ani în urmă, în 1941, intram în cel de al doilea război mondial. Keti dispăruse tot atunci, cu câteva zile înainte, eram în plin bacalaureat. Începuseră să bubuie tunurile. Acum doamna Pavel

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
a mai venit de 7 ani, i-am numărat anume. E-adevărat că scrie, rar, dar scrie”. Se făcea a nu acorda o prea mare atenție scrisorilor, deși le păstra anume, având grijă să știe toți ai casei, pentru a alunga de la început orice eventuală indiscreție sau gând lăturalnic, cu motivarea că scrisorile, indiferent de la cine, e bine să fie păstrate, măcar ca amintire, din care cauză se simțea nevoită să păstreze și scrisorile surorii, primite din București, pe care însă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
care intrară în casă; urma domnul Pavel cu fiica Anei - „Ana cea mică” - și eu. Știu că-mi făceam probleme cu toate nimicurile ce le presupuneam posibil a se ivi, purtând grija ca amândouă să se simtă cât mai bine. Alungam apoi, pe rând, îngrijorările, bazat pe acuratețea de gazdă a stăpânului casei atent cu eticheta, și pe generozitățile cunoscute ale soției sale. Într-adevăr, doamna Pavel își ieșise în sărbătoare, descria cercuri, acolade, linii frânte în repede mișcarea mâinilor agitate

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425

de foc ale zorilor trandafirii, peste apa și peste munții de neguri din baltă. Ploaia tot cădea, dar din ce în ce mai rărită, glasul aspru din lunci contenise - și în liniștea care învăluia singurătatea, prin ceața nelămurită a zorilor, încălecai și pornii ca alungat de ceva spre Sărățeni. IVtc "IV" Dragostea înflăcărată, cea dintâi dragoste, mă ardea! Tremuram ca scuturat de friguri în odaia mea, singur, pe când afară ploaia tot cădea. Și mă gândeam la fiecare clipă a vremii cât stătusem față în față

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
într-o lumină care răsfrângea cerul și pletele luminoase ale mestecenilor, apoi iar strângea șuvițe și ieșea lunecând domol pe vale, cu murmur nesfârșit. Căprioara se opri între mesteceni, în iarbă naltă, într-o adiere de răcoare ce începea să alunge miresmele calde încă ale florilor sălbatice. Capu-i cu ochi negri dintrodată tresări în oglinda apei, la mal. Se lăsă jos, trudită, cu puteri puține. Sta mută cu privirile ațintite spre apă, în tăcerea măreață a codrului. Parcă asculta, parcă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
tăcerea care se întinsese pretutindeni până în depărtări nesfârșite, pe roșața din fund, din apus, începură a trece rațele sălbatice. Veneau din zarea Dunării, din bălțile Brăilei, și treceau prin smârcurile apropiate de la Mălina. Stoluri, pe cer depărtat, purpuriu, grăbeau ca alungate de vânt. Se deslușeau linioare mărunte, negre, în lumina vie a asfințitului, izvorau ca din aburi, cârd după cârd, intrau în marea de lumină, apoi coborau, se mistuiau. Mă îndreptai spre casă. Lumina scădea. Într-un timp, de pe colnic, mă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
se umpluse de o lucire tainică, ajungând până la mal, unde sta înecatul, sub sumanul moșneagului cu fața spre cerul adânc boltit, limpede ca lacrima. Sta nemișcat și singur în tăcerea țărmurilor. Iar în fund, pe lucirea de sânge, tot se alungau punctele negre, grăbite, tăcute ale stolurilor. Vremuri de bejenie, 1907 Înecatul a fost publicată prima dată în Semănătorul, nr. 9 din 25 februarie 1907. În Convorbiri, nr. 6 din 15 martie 1907, Mihail Dragomirescu a publicat un articol în care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
am prins-o pe Polixenia cu un flăcău din sat... —Cum ai spus c-o chiamă? —Polixenia... zise Neculai, și întinse spre mine capul, ca și cum ar fi așteptat o poruncă... Ei, și vra să zică, dacă ai prins-o, ai alungat-o?... Am alungat-o, cucoane Petrache... zise vătaful privind cu încordare spre peria pe care o țineam în mână; - căutam un loc unde s-o pun. Se repezi cu brațele întinse, mi-o luă din mână și o puse cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
pe Polixenia cu un flăcău din sat... —Cum ai spus c-o chiamă? —Polixenia... zise Neculai, și întinse spre mine capul, ca și cum ar fi așteptat o poruncă... Ei, și vra să zică, dacă ai prins-o, ai alungat-o?... Am alungat-o, cucoane Petrache... zise vătaful privind cu încordare spre peria pe care o țineam în mână; - căutam un loc unde s-o pun. Se repezi cu brațele întinse, mi-o luă din mână și o puse cu grijă într-un

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
loc unde s-o pun. Se repezi cu brațele întinse, mi-o luă din mână și o puse cu grijă într-un colț, pe o mobilă. Apoi iar se întoarse spre mine, foarte serios, fără să zâmbească. —Ei, spune... Am alungat-o, cucoane Petrache... Mie îmi era dragă, am luat-o din dragoste... Tatăl ei era fecior boieresc, un biet om acolo, da’ ea era fată frumoasă... Și eu dac-am văzut-o așa de frumoasă, m-am amorezat, se chiamă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
milă de dânsa... Credeam că dac-oi pune genunchiul pe ea, se frânge. Ș-atuncea am zis așa: Dragă mi-ai fost tu mie, în viața mea, da’ de acuma te-am urât! Să piei din ochii mei! Ș-am alungat-o. Am plesnit-o cu sfârcul biciului, și i-am spus așa: Du-te unde te-a îndrepta Dumnezeu. Și pe urmă m-am mutat de la Domnești, n-am mai putut sta acolo, și iaca, ieri, numai mă trezesc cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
zic, du-te și-ți caută de treabă, acu am să te iert... Da’ de ce-ai venit la mine? Zice: N-am putut să răbd... Nu puteam să mai trăiesc în cocioabă la tătuca... El mă bătea și mă alunga... Ș-am dat tot de lângă mine, ș-am venit. Mai bine omoară-mă, numai nu mă alunga... Îmi era și dor de tine, zice... Dragoș se opri. Își ținti ochii în pământ o clipă, apoi și-i întoarse spre mine

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
venit la mine? Zice: N-am putut să răbd... Nu puteam să mai trăiesc în cocioabă la tătuca... El mă bătea și mă alunga... Ș-am dat tot de lângă mine, ș-am venit. Mai bine omoară-mă, numai nu mă alunga... Îmi era și dor de tine, zice... Dragoș se opri. Își ținti ochii în pământ o clipă, apoi și-i întoarse spre mine: Și rochiță de matasă a dat-o, cucoane Petrache... Acu nici cu ce se îmbrăca n-are

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-o și cu alții?... Am mai prins-o și cu alții - ș-am tot iertat-o... vorbi oftând Dragoș. Ce să fac? Mi-e rușine, da’ ce să fac? Am iertat-o. Nici nu se păzea. Am prins-o. Am alungat-o și pe urmă iar venea la mine, și eu o iertam. Da’ de-acu n-o mai iert. I-am spus. Ș-acu mă port altfel cu dânsa... Las’ că și nainte tot așa mă purtam... Am șmotrit-o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
așa? Până acu nu l-ai văzut niciodată? — Nu, nu-l cunosc... Cum îl chiamă? —Ștefan Bucșan... —Aista-i Ștefan Bucșan, băietul lui Vartolomei? Eu l-am cunoscut, când învăța la școală... Băieții noștri se temeau tare de el... îi alunga până-n ulița noastră... Pe urmă s-a dus de pe-aici... Acu nu-l mai cunoșteam... El e?... Da, el e... răspunse râzând Tudorița. Și așezându-se alăturea, pe divan, deodată își schimbă glasul și începu să-i spuie o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
azvârli pe drumuri, ha? Dacă oi lua un par și-oi începe? Dacă ți-oi spune: Ieși! să nu te mai văd, soi rău! Du-te și-ți fă plodu-n sărăcie, în țigănie... Ha? — Lasă-mă, ori bate-mă, ori alungă-mă... Ai să răspunzi odată înaintea lui Dumnezeu de toate... Stau eu și mă gândesc că am făcut o greșală, dar destulă pedeapsă îndur ș-am să mai îndur... De ce să mă dai afară?... Puțina chirie la casa asta eu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-și ca-ntr-un fulger ochii spre tatu-său. Privirile lui Sanis scăpărară. Bocăni de două ori, cu cizmele-i pline de sânge, până la sobă, și apucă de lângă piuliță, din ocniță, pilugul greu de alamă. —Eu nu vreau să te alung, nu te blastăm! izbucni el, și crescu nalt, lângă Haia, cu bucata de alamă înălțată. Nebună ce ești! Îți sfărm capul! Rifca dădu un țipăt și se repezi. Haia căzu cu fața-n jos pe divan; și prinse a răcni

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Nu mai plânge degeaba!... Ce fel de suflet ai tu, Haie? Cum vrei tu să fugi în lume și să ne lași pe noi?... Nu ți-e frică de blăstăm? Dacă nu ți-e frică să gemi și să fugi alungată de blăstăm macar gândește-te la rușinea noastră!... Cum are să se mai ducă Sanis la școală? Ce-are să spuie el? Fata lui Sanis trăiește în ticăloșie! A fugit de părinții ei, de legea ei, și are să moară ticăloasă! Ce vrei

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
baba, privind-o cu ochi rotunzi. Ce-ai făcut tu? Cum ai putut să greșești așa... Ce-ai făcut tu, Haie? Fata întoarse capul fără putere, cu ochii aiuriți, c-o spaimă sălbatică năvălită în față. A doua zi Sanis, alungat de tânguirile și lacrimile femeii, porni la Pașcani, la rabin, amărât, fără să știe nimic. Se duse tropăind spre gară, molfăindu-și bucățica de pâne, și în sufletu-i întunecat abia acuma se lămurea o durere și creștea o nădejde

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
la lumină. Ce este? Țâbă, Colțun! - Și se răstea la câne plecându-se din șale. — Hăi, dă-te-n colo, du-te-n cotlonul tău, că te dau la șepte draci!... După ce zvârli în Colțun c-o scurtătură și-l alungă spre cotlonul lui, moșneagul cel mărunțel se întoarse spre Niță Lepădatu și-l privi cu luare-aminte. —Așa-i... hm! zise el cu mirare; tu, măi băiete, nu ești de pe la noi... Eu pe tine nu te-am mai văzut... Ce vrei

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Vrea să-i simțim stăpânirea... Da’ altfel nu-i ră la inimă... Stă de vorbă cu Marghiolița - ș-apoi îi spune o mulțime de-ale ei... Ce să-i faci? N-a venit ea prin pustietățile noastre, pentru c-a alungat-o binele de pe unde-a fost... „Madama“ trecu iar grabnic, ca o dungă neagră, pe după geamlâc. Apoi se auziră pași îndesați și boierul deschise ușa. Oamenii își scoaseră îndată cușmele din cap. Cuconu Jorj Avrămeanu, tânăr și voinic, cu fața

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
ș-o puse în mâna întinsă a bătrânului, ca să moară creștinește. Apoi se descoperiră în tăcere, trăgându-și cu stânga de pe plete căciulile, pe când în codrul posomorât de amurg, în depărtate și tăcute tăiniți, sunau aceleași țâhnituri fantastice de copoi alungând căprioarele. Neagra Șarului, 1922 Pe Deleleu a fost publicată prima dată în Însemnări literare, nr. 37 din 1919. Cadrul povestirii se spune că i-ar fi fost inspirat prozatorului de pădurea Bârnova, unde, în acea perioadă, mergea la vânătoare însoțit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
de cătră maică-sa și de cătră oameni, făcându-se cârcel, ca să verse din el veninul. Lasă-l, Trăiane, dă-i pace, zise Badea Toma. Acuma se răcorește; mai nainte a pălit cu securea și pe diavol și l-a alungat în piscul lui... Badea Toma râdea singur, pe jumătate încredințat de adevărul lucrului. — Crezi că nu-i așa? se cruci nana Floarea. Am avut eu asemenea întâmplare cu fie-iertatul Negoiță, omul meu. Sărmana de mine, prin multe valuri și vânturi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
ouăle și puii de prin cuiburi? Asta este! își aduse aminte Onu. Era și în el, uneori, neliniștea asta care fusese și a lui Culi. Acuma, la observația lui Onu, Ursake își făcea socoteală că toate vietățile pădurii lui se alungă și se prigonesc din voia nepătrunsă a Ziditorului, ca să dobândească putere, agerime și iuțeală; ca să le fie tihna mai bună după niște spaime și primejdii, așa cum lui, deodată, îi place mai tare viața după desnădejdea și căderea din toamna trecută

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
străini. La douăzeci de ani, tot slugă se afla. A avut trei muieri: cea dintâi a murit de lingoare; ce-a de-a doua a fugit c-un bulgar; pe cea de a treia a bătut-o el și a alungat-o, că curgea lenea după ea. Boi a avut, au căzut; cal a avut, a pierit. Ăsta e norocul lui; are o casă de poți învârti în ea o pisică de coadă și n-are de ce se prinde cu ghiarele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]