5,411 matches
-
un schimbător de ioni. Sodiul saturat (sau de potasiu) soluția de clorură este trecută prin compartimentul anodic, lăsând la o concentrație mai mică. Această metodă este mai eficientă decât cea cu diafragmă și produce un sodiu foarte pur (sau potasiu), hidroxidul de la concentrație este de aproximativ 32%, dar necesită saramură foarte curată. Clorul este folosit în purificarea apei, dezinfectanți, înălbitori fiind un gaz asfixiant este folosit și la producerea gazului de luptă gazul de muștar. Clorul se regăsește și în utilizările
Clor () [Corola-website/Science/298436_a_299765]
-
este un lanț lung de polimeri, alcătuit din glucoză. În anii 1900 celuloza a fost descrisă mai amănunțit de Cross și Bevan. Ei au îndepărtat părțile vegetale prezente în mod normal în celuloză prin dizolvarea lor în soluție concentrată de hidroxid de sodiu. Partea care nu s-a dizolvat a fost numită alpha-celuloză. Materialul solubil (ß-celuloza și γ-celuloza) s-a dovedit mai târziu a nu fi celuloză ci zaharuri și carbohidrați. Astfel α-celuloza descoperită de Cross și Bevan este ceea ce numim
Celuloză () [Corola-website/Science/307123_a_308452]
-
unor reactivi acizi sau bazici care dizolvă incrustele, eliberând cea mai mare parte a materialului celulozic util. Printre reactivii folosiți, cel mai întrebuințat este bisulfitul de calciu, Ca(HSO3)2 (în procedeul bisulfitic) sau amestecul de sulfat de sodiu și hidroxid de sodiu (în procedeul sulfat). Celuloza rezultată este supusă albirii și servește la fabricarea hârtiei sau la chimizare. Celuloza este o substanță amorfă, de culoare albă, insolubilă în apă sau în solvenți organici. Deși se umflă nu se dizolvă în
Celuloză () [Corola-website/Science/307123_a_308452]
-
sulfat). Celuloza rezultată este supusă albirii și servește la fabricarea hârtiei sau la chimizare. Celuloza este o substanță amorfă, de culoare albă, insolubilă în apă sau în solvenți organici. Deși se umflă nu se dizolvă în apă. Este solubilă în hidroxid de tetraaminocupric [Cu(NH3)4](OH)2, numit și reactiv Schweizer. Nu are gustul dulce caracteristic zaharidelor. Prin hidroliză enzimatică celuloza formează celobioza (dizaharida) care, hidrolizată enzimatic, conduce la glucoză. Organismul uman nu are enzimele necesare hidrolizării celulozei. De aceea
Celuloză () [Corola-website/Science/307123_a_308452]
-
un rest glucozic, care participă la asemenea reacții se obțin produși cu diferite grade de transfer. Tratată cu amestec de acid acetic și anhidridă acetică, celuloza poate forma mono-, di- sau tri-acetatul de celuloză. Prin tratare cu soluții concentrate de hidroxid de sodiu, celuloza formează un produs de tip alcoolat (alcoxid), denumit alcaliceluloză, ce poate avea, de asemenea, diferite grade de transformare. Asemenea produși sunt obținuți și folosiți direct la fabricarea fibrelor artificiale. Fibrele de celuloză din bumbac au lungimi de
Celuloză () [Corola-website/Science/307123_a_308452]
-
naturale). Se cunosc astăzi mai multe procedee de fabricat mătase artificială. Procedeul vâscoză se bazează pe relația ce are loc între alcoliceluloză și sulfura de carbon, CS2 prin care se obține xantogenatul de celuloză. Acesta este solubil în soluție de hidroxid de sodiu, formând o soluție coloidală, vâscoasă, vâscoza (de unde și numele procedeului). Trecută prin orificii foarte fine într-o baie de acid sulfuric diluat (filare umedă) soluția de vâscoză se neutralizează, iar xantogenatul se descompune în celuloză și sulfură de
Celuloză () [Corola-website/Science/307123_a_308452]
-
generate. Deși mai puțin dramatică, acțiunea acidului asupra bumbacului, chiar și în forma diluată, poate distruge țesăturile. Fiind un acid, acidul sulfuric reacționează cu majoritatea bazelor pentru a da sulfatul unui element. De exemplu, în urma reacției dintre acidul sulfuric și hidroxidul de sodiu se obține sulfat de sodiu și apă: De asemenea, acidul sulfuric reacționează și cu unii oxizi, ca de exemplu cu oxidul cupric. În urma reacției se obține sulfat de cupru și apă și se poate observa schimbarea de culoare
Acid sulfuric () [Corola-website/Science/307331_a_308660]
-
valența Al pe când siliciul Si, astfel va apare o încărcare electrică cu cationi. Familia silicaților au o serie de deosebiri ce privește: O formulă simplificată a mineralelor din grupa silicaților este: Locul complexului oxigen-siliciu poate fi înlocuit de grupări de hidroxid, apă sau de fluoruri. Poziția lul „M” finnd ocupat de un ion sau mai mulți ioni metalici până la un echilibru electric. Când un mineral anumit are în complexul structural de SiO substituiri prin ione de fluor (F) sau de hidroxil
Silicați () [Corola-website/Science/308478_a_309807]
-
aceste concentrate ca fiind precipitate finale ale procesului industrial de formare de săruri de uraniu. Compoziția concentratelor variază însă în limite largi, depinzând de tipul zăcământului, metoda și condițiile de extracție considerate. Printre compușii identificați în aceste concentrate se numără hidroxidul de uranil, sulfatul de uranil, diuranatul de sodiu/ amoniu și peroxidul de uranil, alături de alți oxizi ai uraniului. De cele mai multe ori, este necesară o redizolvare/ reprecipitare a concentratelor, în vederea separării uraniului de impurități (purificare). Prin calcinare și reducere se obține
Yellowcake () [Corola-website/Science/306733_a_308062]
-
actiniului și al toriului, în general nu este posibilă determinarea constantei de difuzie prin metodele folosite pentru emisiile radiului. Totuși, valoarea lui D poate fi măsurată prin următorul procedeu care permite obținerea unor rezultate optime. O placă C acoperită cu hidroxid de toriu este plasată orizontal lângă baza unui cilindru de alamă P. Emisia toriului difuzează ascendent în cilindru. O stare de echilibru este atinsă atunci când rata creșterii numărului atomilor din emisie raportat la unitatea de volum al difuziei ascendente este
Actiniu () [Corola-website/Science/303164_a_304493]
-
Datorită acestei similitudini, separarea actiniului de lantan și celelalte elemente din categoria pământurilor rare, care sunt prezente și în minereurile de uraniu, este dificilă. Extracția prin solvenți și cromatografia schimbului electronic au fost metodele folosite la separare. Actiniul formează fluoruri, hidroxizi, oxalați și fosfați insolubili în apă.. Doar un număr limitat de compuși ai actiniului sunt cunoscuți, cum ar fi: AcF, AcCl, AcBr, AcOF, AcOCl, AcOBr, AcS, AcO și AcPO. Toți compușii menționați sunt similari cu cei ai lantanului, arătând că
Actiniu () [Corola-website/Science/303164_a_304493]
-
7. În general oxizii metalelor, în trepte de valență inferioară au caracter bazic (MnO, Mn(OH)2); în trepte de valență superioară, oxizii acestor metale sunt anhidride acide și cu apa formează acizi (CrO H2 CrO4 ...). Oxizii unor metale, respectiv hidroxizii lor, au caracter amfoter: Al2O3 , ZnO, Cr2 O3.... Al(OH)3 , Zn(OH)2 ..... În general, sărurile metalelor tranziționale cu acizi slabi sunt greu solubile în apă și hidrolizează. Cele ce corespund acizilor tari sunt, cu puține excepții (AgCl, Hg2Cl2
Metal de tranziție () [Corola-website/Science/302506_a_303835]
-
A fost primul metal izolat prin metoda electrolitică. Davy a extras sodiul printr-o metodă similară, demonstrând astfel diferența dintre elementele chimice. În anul 1808, chimiștii francezi Louis-Josef Gay-Lussac și Louis-Jacques Thenard au reușit separarea potasiului dintr-un amestec de hidroxid de potasiu și fier încălzit la temperaturi înalte. Metoda aceasta a fost ulterior utilizată de către Davy pentru obținerea unei cantități mai mari de metal. Structură atomică a potasiului este determinată de numărul nucleonilor din nucleul atomic, astfel că pentru izotopul
Potasiu () [Corola-website/Science/302745_a_304074]
-
ca fiind în jur de 200 tone pe an, în timp ce zăcămintele de minereuri de potasiu cunoscute până în prezent, exploatabile în mine, pot asigura o producție totală de 50 de milioane de tone. Potasiul metalic pur poate fi izolat prin electroliza hidroxidului de potasiu, proces care a fost puțin îmbunătățit de la Davy încoace. Metodele metalurgice termochimice, folosite de asemenea în producția de potasiu, utilizează ca materie primă clorura de potasiu pentru elaborarea metalului pur. Sărurile de potasiu precum carnalitul, langbeinitul, polihalitul și
Potasiu () [Corola-website/Science/302745_a_304074]
-
de sodiu. Concentrația de potasiu în soluție este determinată prin fotometria cu flamă, spectrofotometria cu absorbție atomică sau prin electrozi ion-selectivi. Potasiul trebuie să fie protejat de aer atunci când este stocat pentru a preveni coroziunea metalului provocată de oxidul și hidroxidul acestuia. De obicei, mostrele sunt păstrate într-un mediu de hidrocarbură, unde nu reacționează cu metalele alcaline, precum uleiul mineral sau kerosenul. Reacția potasiului cu oxigenul generează superoxidul de potasiu, KO. La fel ca și alte metale alcaline, potasiul reacționează
Potasiu () [Corola-website/Science/302745_a_304074]
-
2KCl(s) 2K(s) + Br(g) → 2KBr(s) 2K(s) + I(g) → 2KI(s) Potasiul se dizolvă în acid sulfuric diluat, formând soluții ce conțin ionul K+, împreună cu hidrogenul gazos. 2K(s) + HSO(aq) → 2K+(aq) + SO(aq) + H(g) Hidroxidul de potasiu reacționează puternic cu dioxidul de carbon pentru a produce carbonat de potasiu, fiind folosit la îndepărtarea urmelor de CO din aer. 2KOH(aq) + CO → KCO + H(g) Compușii potasiului în general sunt foarte solubili în apă, datorită energiei
Potasiu () [Corola-website/Science/302745_a_304074]
-
a forma haliții corespunzători potasiului, care sunt săruri albe și solubile în apă cu o morfologie cristalină în sistem cubic. Bromura de potasiu și iodura de potasiu sunt folosiți în emulsiile fotografice pentru a fi corespondenții haliților fotosensibili ai argintului. Hidroxidul de potasiu este o bază puternică, fiind folosită în industrie în neutralizarea acizilor puternici și slabi, astfel având o utilizare în controlul pH-ului și în fabricarea sărurilor de potasiu. Totodată este folosit în fabricarea săpunurilor, uleiurilor și în reacțiile
Potasiu () [Corola-website/Science/302745_a_304074]
-
și ingestie. Nu s-au raportat efecte carcinogenice, teratogenice sau mutagenice datorate expunerii cronice la potasiu. Inhalarea prafurilor și particulelor de potasiu pot irita ochii și căile respiratorii. Potasiul poate reacționa cu apa conținută de pasajul bronhial pentru a forma hidroxid de potasiu, care datorită causticității sale poate cauza distrugeri ale țesuturilor, arsuri, ulcerații. Vaporii de potasiu în stare de oxid pot de asemenea să irite ochii, nasul, gâtul și căile respiratorii și pot cauza tuse, presiune toracală, stări de rău
Potasiu () [Corola-website/Science/302745_a_304074]
-
toate acestea, abia în 1817 Johan August Arfwedson va descoperi prezența unui nou element în timp ce analiza minereul de petalit în laboratorul lui Jöns Jakob Berzelius. Acest element formă compuși asemănători celor ai sodiului și potasiului, desi carbonatul de litiu și hidroxidul de litiu erau mai puțin solubile în apă și mult mai alcaline. Berzelius numise materialul alcalin ""lithion"/"lithina"", din grecescul "λιθoς" ("lithos", însemnând "piatră"), sugerând descoperirea să într-un material solid, spre deosebire de potasiul descoperit în cenușă plantelor și sodiul care
Litiu () [Corola-website/Science/302768_a_304097]
-
în interiorul bombelor cu hidrogen, sub forma deuteridului de litiu. SUA devenise primul producător de litiu în perioada sfârșitului anilor '50 și mijlocul anilor '80. La finalul acestei perioade, depozitele de litiu erau estimate a fi de 42.000 tone de hidroxid de litiu; depozitul pierduse 75% din conținutul de litiu-6, fiind destul încât să afecteze masă atomică măsurată al litiului în multe chimicale standardizate, precum și cea a surselor naturale de litiu, care au fost contaminate de către sărurile de litiu descărcate din cadrul
Litiu () [Corola-website/Science/302768_a_304097]
-
de fapt fontă brută, cu un conținut de cca. 4-5% carbon. Aceasta poate fi redusă în continuare pentru obținerea oțelului sau a fierului tehnic pur, în alte cuptoare sau convertizoare. Fierul chimic pur se poate prepara prin calcinarea precipitatului de hidroxid feric Fe(OH) sau a altor săruri de fier. iar la scară industrial prin calcinarea sărurilor de fier cu ușoara tendință de descompunere. Fierul este în prezent cel mai utilizat metal, cuprinzând 95% din producția mondială de metale, ca și
Fier () [Corola-website/Science/302787_a_304116]
-
respiratorii), solubil în apă (1 vol. apă dizolvă 600 vol. acid bromhidric la 0°C). Densitatea acidului bromhidric este de 2,529 gcm, la 0°C. Soluția lui în apă este puternic acidă. Cu unele metale sau cu oxizi sau hidroxizi de metale dă reacții similare acidului clorhidric. Oxidanți energici, ca formula 75, formula 76 concentrat, formula 77, formula 78 îl oxidează la brom. Având punctul de fierbere la temperatura de 66,8°C, acidul bromhidric se poate lichefia foarte ușor, iar punctul de topire
Brom () [Corola-website/Science/302790_a_304119]
-
mai instabil de cât acidul hipocloros și se descompune la 30° Celsius. Este oxidant și bromurant, punând în libertate brom în combinație cu acidul bromhidric. Sărurile acestui acid sunt hipobromiții, care se obțin prin introducerea bromului, la temperatură scăzută, în hidroxizi alcalini. Datorită instabilității, hipobromiții se descompun la o ușoară încălzire în bromați și bromură. Bromații se prepară prin acțiunea hidroxizilor alcalini la cald cu brom (analog preparării cloraților) după reacția chimică: formula 84 Și de la HBrO cu hidroxizii, prin reacții de
Brom () [Corola-website/Science/302790_a_304119]
-
în combinație cu acidul bromhidric. Sărurile acestui acid sunt hipobromiții, care se obțin prin introducerea bromului, la temperatură scăzută, în hidroxizi alcalini. Datorită instabilității, hipobromiții se descompun la o ușoară încălzire în bromați și bromură. Bromații se prepară prin acțiunea hidroxizilor alcalini la cald cu brom (analog preparării cloraților) după reacția chimică: formula 84 Și de la HBrO cu hidroxizii, prin reacții de neutralizare se obțin bromați. Prin încălzire, bromații cedează oxigen. După comportamentul pe care îl la încălzire, bromații se împart în
Brom () [Corola-website/Science/302790_a_304119]
-
temperatură scăzută, în hidroxizi alcalini. Datorită instabilității, hipobromiții se descompun la o ușoară încălzire în bromați și bromură. Bromații se prepară prin acțiunea hidroxizilor alcalini la cald cu brom (analog preparării cloraților) după reacția chimică: formula 84 Și de la HBrO cu hidroxizii, prin reacții de neutralizare se obțin bromați. Prin încălzire, bromații cedează oxigen. După comportamentul pe care îl la încălzire, bromații se împart în trei categorii: Compușii anorganici ai bromului sunt formați pe baza unor stări de oxidare, de la -1 la
Brom () [Corola-website/Science/302790_a_304119]