4,850 matches
-
Buruienile, ciupercile și rădăcinile de copaci ieșite la suprafață traversau și retraversau potecile scăldate În soare. Urșii fuseseră lichidați În anii optzeci, dar din când În când mai vizita domeniul câte un elan. Un micuț frasin și un și mai micuț plop de munte se cocoțaseră pe un bolovan pitoresc, ținându-se parcă de mână ca doi copii neîndemânatici și sfioși. Alți intruși, mai greu de prins - oameni străini veniți să mănânce la iarbă verde sau săteni veseli - Îl scoteau din
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
de afini de mlaștină cu fructe de un albastru Întunecat, ca de vis, pe deasupra ochiului maroniu de apă stătută, pe deasupra mușchiului și a mocirlei, pe deasupra florilor cu spini ale parfumatei orhidee de mlaștină (acea nocinaia fialka a poeților ruși), un micuț Fritillaria mohorât, purtând numele unei zeițe scandinave, a trecut În zbor, foarte jos, abia atingând ce era În jur. Frumosul Cordigera, un fluture ca un giuvaer, zumzăia pe deasupra Întregii suprafețe a uzinei mlăștinoase care-i furnizează hrana. Am urmărit fluturi
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
mustața cu două degete, de la dreapta spre stânga, degajând permanent un miros de pește prăjit: acesta provenea din misterioasa lui reședință de la subsol, unde avea o nevastă obeză și doi gemeni - un elev de aceeași vârstă cu mine și o micuță auroră Îngălată, cu ochi albaștri sașii și bucle arămii; dar cred că pe bietul moș Ustin Îl enerva Îngrozitor corvoada ascuțirii creioanelor - eu Îl Înțeleg perfect, Întrucât nu scriu decât cu creioane foarte bine ascuțite, am Întotdeauna la Îndemână pahare
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
același hotel și căpătând aceleași camere ca acelea pe care le ocupaseră ei În acel iulie, ea și-a vârât mâna În scobitura unui fotoliu căutând un ac de păr care-i căzuse acolo și a scos la iveală un micuț cuirasier, fără cal, dar strângând Încă Între picioarele lui crăcănate un cal de luptă invizibil. Când a sosit pentru o vizită de o săptămână În iunie 1914 (având acum șaisprezece ani și jumătate față de cei cincisprezece ai mei, și diferența
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
mod similar la vederea unui pisoi care chinuia un pui de veveriță - lăsându-l să fugă câțiva centimetri, apoi repezindu-se din nou la el. Aproape nu mai avea coadă și ciotul rămas sângera. Întrucât nu putea să scape fugind, micuța victimă a Încercat un ultim remediu: s-a oprit și s-a Întins pe o parte ca să se confunde cu pata de lumină și umbră de pe pământ, dar mișcarea prea bruscă a dat-o de gol. Fonograful familiei pus În
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
dacă nu este marxist sau un cadavru din naștere și așteaptă supus ca mediul să-l modeleze pe el). Aceasta este explicația bucuriei cu care copilul sapă, face drumuri și tunele pentru jucăriile lui preferate. Fiul nostru avea un model micuț al celebrului „Bluebird“ al lui Sir Malcolm Campbell, din oțel vopsit și cu cauciucuri detașabile și se juca la nesfârșit cu el pe pământ, În timp ce soarele alcătuia un fel de nimb din părul lui blond destul de lung și dădea o
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
noastră: nu știm să ne prețuim valorile. În iarna anului 1475, după izbânda de la Podul Înalt asupra turcilor, Papa de la Roma, însuși, l-a decretat pe Ștefan cel Mare "Apărător al Creștinătății", semnând astfel actul de "intrare în Europa" a micuței și nebăgatei în seamă Moldove o forță de care se va ține seama de acum înainte. Soarta Europei s-ar schimba, dacă ar avea și ceilalți principi creștini o astfel de inimă sau voință... Sau, dacă, singur, ați avea atâta
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
timp, trage mult aer în piept și continuă: O să te miri poate, singurul care e în stare să facă aceasta, căci e și viteaz, și înțelept, și mare conducător de oști, e domnul Moldovei! Da! Ștefan! Vezi, te miri... Această micuță dar curajoasă țărișoară, necunoscută aproape -, acest uimitor voievod, el, el singurul la vremea aceasta, ar putea, bineînțeles, de va pune și Europa umărul. Asta n-o spun numai eu, care aș putea fi învinuit de părtinire -, o recunosc mulți, chiar
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
schimonosit: Mă întreb: Mahomed-aista, cât îi de mare, de tare, de ce nu vine singur?! De ce are nevoie să stârnească din bârlog atâtea lifte?! De ce strigă după ajutor?! De ce?! Nu e sigur pe puterea lui?! Te pomeni că a prins frica micuței Moldove!... Tremurăm unu' de frica celuilalt... Da! Da! Se teme! Se teme! strigă Duma prinzând inimă. Să nu înghită iar gălușca, întărește Mihail. "Ia-l de pe mine că-l omor!"... Să nu ne îmbătăm cu apă chioară. O să fie greu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
tramvaie n-au trecut prin fața mea în acel răstimp. Odată, dintr-un vagon a coborât o cunoștință de-a mamei, d-na Moșu, care m-a întrebat ce fac acolo și cu care am schimbat câteva cuvinte (era o femeie micuță, slăbuță, bolnavă de ficat; țineam la ea). Stăteam, deci, ceasuri și zile în șir, și așteptam, ce? simplu: s-o văd; s-o văd ieșind din casă sau întorcându-se din oraș, ori deschizând o fereastră. Și o vedeam din
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
cinematograf până acasă. O țineam de braț, potrivindu-mi pașii după pașii ei mărunți. Purta niște pantofi comozi, care de mult ce-i folosise se lărgiseră și-i cam ieșeau din picioare, într-un chip caraghios și simpatic. Șleamp, șleamp. Micuță, energică, de o veselie mocnită, plină de bunătate. Ceva foarte puternic ne unea în acele clipe, ascunse de capriciul memoriei, ca niște boabe de diamant, în acei pantofiori modești și scâlciați. * De revelionul 1962-1963 nu-mi amintesc. Poate că n-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
se întâmpla întotdeauna când întreceam măsura, și abia a doua zi, spre prânz, mi-am revenit; mai zăceam încă în pat, epuizat, în cameră, pe lângă mama, se mai afla și domnișoara Marioara, vecina noastră de la etaj, o femeie în vârstă, micuță cât un copil, venită să dea și ea un sfat, să mă ajute cumva și pe care, în lumina euforiei aceleia de animal egoist ce ne încearcă de câte ori o suferință fizică insuportabilă ia sfârșit, o vedeam ca pe o zână
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
inginer pare-mi-se, care scria literatură, piese de teatru, mai exact. O dată sau de două ori am avut prilejul să-l văd. Mi s-a părut cam neserios, cam fanfaron, poate și pentru că de fiecare dată mirosea a băutură. Micuță, slăbuță, cu câțiva negi pe față, care nu produceau totuși repulsie, doamna Borcea era o femeie liniștită, decentă, discretă. Vorbea puțin și cu miez. De câtre ori venea la noi, mă întreba, cumva în treacăt, fără să insiste, dar nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
împreună cu tata, la Sângeorz, și eu insistasem să nu se întoarcă), a sosit la noi, nu mai țin minte în ce împrejurări, domnișoara Mica. Avea pe atunci, cred, spre șaizeci de ani, și - numele o caracteriza perfect - era, într-adevăr, micuță, un pumn de femeie, extrem de energică și de vioaie însă. Săritoare, gata să facă orice, s-a purtat extraordinar, ne-a ajutat mult, contribuind astfel la însănătoșirea Doinei. Este exclus ca noi s-o fi chemat (locuia în provincie, eu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
de un plagiat îi ardea ei în acele clipe, nu de dorința de a fi livrescă putea fi bănuită), Doina a evocat, exact ca în Dostoievski (autorul Fraților Karamazov are un asemenea pasaj undeva, poate chiar în Frații Karamazov), unghiile micuțe ale copilașului nostru uitat, perfect desenate, formate. Și abia atunci l-am văzut (abstracțiunea se transformase brusc într-o imagine de o insuportabilă concretețe), și văzându-l m-a cuprins o milă infinită față de soarta acestei ființe fără noroc, care
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
a mișcat după rostul său iar după ce bunicul a plecat în marea călătorie i-a urmat la parohie unchiul Tache, Dumitru Istrati, care moștenise între altele și porunca de a fi, atât cât s-o putea, și îngerul păzitor al micuței proaspete învățătoare Stela. Încotro? Dascăli, fete, femei școala era pe din două: localul vechi și cel nou. M-am prezentat directorului Iancu Cimpoieșu, de loc din Vutcanii Hușilor. Era un bărbat impunător, pedant, pus la punct de parcă mergea la cine
VIEŢI ÎNTRE DOUĂ REFUGII CARTEA PĂRINŢILOR by AUREL BRUMĂ () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91701_a_92398]
-
și el fiu de preot basarabean cu soție deloc vorbitoare de limbă românească. Dar ce conta? Lena Munteanu, fiica cea mare a popii, era iubita directorului și, mai târziu, devenise firesc iubita soție a acestuia. Nina, cealaltă învățătoare Munteanu, era micuță, slăbuță, urâțică, foarte bună la suflet și colegă colegă. S-a măritat târziu cu un agent de percepție pe nume Ciolacu de la Chilia Nouă, un om mic la suflet, necinstit și afurisit. Ninei îi port recunoștință pentru primele noțiuni de
VIEŢI ÎNTRE DOUĂ REFUGII CARTEA PĂRINŢILOR by AUREL BRUMĂ () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91701_a_92398]
-
Patraulea, profesorul de pedagogie.Când vorbea despre copii, când ne arăta ce așteaptă ei de la noi, cât sunt de nevinovați, câtă muncă depun ei în rezolvarea temelor, te făcea să regreți toate greșelile pe care le-ai făcut față de acești micuți muncitori. Fiul directorului, Alexandru Marinescu, profesor de limba franceză și română, făcea lecții de literatură. Îi sorbeam lecțiile. Când îl vedeam, mic de statură, aproape rotofei, puțin chel, deși tânăr, că se îndreaptă spre sala noastră, toți cursanții, bărbați și
VIEŢI ÎNTRE DOUĂ REFUGII CARTEA PĂRINŢILOR by AUREL BRUMĂ () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91701_a_92398]
-
în orice zi a anului școlar înlocuită de unul dintre miile de învățători definitivi sau cu grade luate , de oriunde ar fi venit el. și eu ce să fac? Nu aveam nici 19 ani! Aproape de casa gazdei era o cofetărie micuță și spre bucuria mea, din când în când, băieții patroanei puneau câte o placă la patefon. Mai mult cântece rusești. și cum aveam la mine mai multe plăci de patefon, patefon nu, le-am dăruit plăcile cu muzică populară și
VIEŢI ÎNTRE DOUĂ REFUGII CARTEA PĂRINŢILOR by AUREL BRUMĂ () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91701_a_92398]
-
Iar directorul deși puțin amărât că prea îi imputa cumnata, coana preuteasă, că mă lasă să am cam multe inițiative deși el este directorul, i s-au luminat ochii a zâmbet: - Păi cine să fie? Domnișoara noastră! și zâmbea fiindcă micuța lui fiică, Melania, îi făcuse o mare surpriză. În expoziție, la loc de cinste, se afla lucrul de mână semnat cu litere mari, Chiosea Melania. și asta fără ca părinții să fi aflat o clipă de calitățile și munca micuței. Nu
VIEŢI ÎNTRE DOUĂ REFUGII CARTEA PĂRINŢILOR by AUREL BRUMĂ () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91701_a_92398]
-
fiindcă micuța lui fiică, Melania, îi făcuse o mare surpriză. În expoziție, la loc de cinste, se afla lucrul de mână semnat cu litere mari, Chiosea Melania. și asta fără ca părinții să fi aflat o clipă de calitățile și munca micuței. Nu mai știu nimic de ei. Poate zâmbesc în cer iar micuța Melania de atunci leagănă pe brațe nepoți sau strănepoți. La sfârșitul anului școlar, pe peronul gării știam că nu voi prinde și al doilea an la Filești. Dau
VIEŢI ÎNTRE DOUĂ REFUGII CARTEA PĂRINŢILOR by AUREL BRUMĂ () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91701_a_92398]
-
cer iar micuța Melania de atunci leagănă pe brațe nepoți sau strănepoți. La sfârșitul anului școlar, pe peronul gării știam că nu voi prinde și al doilea an la Filești. Dau să urc scările vagonului cam înalte pentru o învățătoare micuță și firavă când un elev dintr-a doua, Sigănaș, îmi întinde doi iepuri, ca două păpuși vii. - Luați-i, domnișoară învățătoare. Or să vă aducă aminte de noi. - Dar cum, unde să-i duc? - Unde mergeți. și tot luptând cu
VIEŢI ÎNTRE DOUĂ REFUGII CARTEA PĂRINŢILOR by AUREL BRUMĂ () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91701_a_92398]
-
știa cum să facă și când anunțul nenorocit. Iar când l-a făcut, cele mai cumplite și dramatice fețe erau trei la număr: directorul, Luca și eu. Mai era o speranță. Să nu vie înlocuitorul. și a venit: un băiețaș micuț, blond și liniștit, obosit de cei 40 de kilometri parcurși. Au urmat zile de trai în doi pe un salariu, Luca devenind gospodarul casei ajutat pe cât se putea și de Hașa. Dar iată că, precum în povești, cum ne urnim
VIEŢI ÎNTRE DOUĂ REFUGII CARTEA PĂRINŢILOR by AUREL BRUMĂ () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91701_a_92398]
-
fost găgăuză, adică turci ortodoxiți, însă în familia ei nu se vorbea decât rusește și românește. Erau trei fete. O soră, Manea, făcuse școala profesională. Lucra croitorie. Altă soră era măritată iar soțul era la armată. In sfârșit, Sașa. Era micuță, slăbuță, aproape brunetă și frumușică, chiar frumoasă. Avea un suflet de aur și dacă nu mi-ar fi spus că a fost logodită și apoi părăsită când, în realitate fusese ademenită de un plutonier de jandarmi, poate m-aș fi
VIEŢI ÎNTRE DOUĂ REFUGII CARTEA PĂRINŢILOR by AUREL BRUMĂ () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91701_a_92398]
-
convenisem să intrăm în zile diferite, ca exercițiu de uitare a numelor la comisie. Dar n-a fost să fie așa. În lipsa unui candidat absolut necesar la număr același domn Mămăligă aproape c-a împins-o cu forța pe micuța doamnă și soție în fața comisiei. Cum vor fi căzut zarurile? Domnul Mămăligă m-a dus condus până în fața comisiei. Se dădeau pe gratis bilețele de examen, examenul se lua însă greu de tot. Așteptam în bancă să se ducă ceața
VIEŢI ÎNTRE DOUĂ REFUGII CARTEA PĂRINŢILOR by AUREL BRUMĂ () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91701_a_92398]