4,965 matches
-
deformare a percepției. Avem la finele acestei experiențe ceea ce Michael Pollack numește o „identitate rănită” Violența se insinuează prin intrarea într-un regim figu- rat al limbajului, fapt rar la Caragiale și utilizat în general pentru a sublinia ironic supralicitările retorice. Privirile devin instrumente de tortură, precum „pironul” sau „să - geata” : „Toți ochii se pironesc asupră-mi. Privirile mă săgetează”. Naratorul face obiectul unei investigații nedi- simulate, care indică într-un alt registru al limbajului, privirea focalizată, concentrată, cea care exhibă
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
cuvânt-cheie, „enorm”, este și el întrebuințat în legătură cu simțurile, dintre care trei sunt invocate : văzul, auzul și simțul tactil. Fragmentul desface expresia mai conden- sată din Grand Hôtel „Victoria Română”, Leiba Zibal „simte enorm și vede monstruos”. Ceea ce era un efect retoric prin care naratorul transmitea starea de exasperare, de nervozitate a devenit aici un efect patologic care codifică o nevroză acută. Tensiunea nervoasă mediază nu doar deformarea percepției, ci și accesul la o experiență religi- oasă la confiniile cu trauma. În
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
și grandilocventă nu este singulară, îi corespund reacțiile vituperante ale unui patriotism puni- tiv care apelează la o formă de justiție radicală, astăzi am numi-o de reflex totalitar. Nu de puține ori am auzit vehicu- larea unui fragment inervat retoric din Scrisoarea a III‑a a lui Mihai Eminescu ca soluție radicală pentru cangrena morală a societății : „Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punând mâna pe ei...”. Reflexul mentalitar care prezidează apariția celor două formulări este același. Legitimarea tiraniei
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
oferind mode- rația ca expresie a diminuării notelor pesimiste, „nu tre buie să fie omul așa de pesimist. Lucrurile or să se-ndrepte...”. Ceea ce contrazice cu vehemență Nae este tocmai acest principiu al moderației, această relativizare igienică a paro- xismelor retorice. Cu toate acestea, ceea ce constituie esența discursului catastrofic al lui Nae, nu este nicidecum teroarea, angoasa sau compasiunea, ci jubilația. Trăirismul lui Nae este în deplin acord cu o catastrofă delectabilă. Apropierea sfârșitului constituie rațiunea unei plenare trăiri. Abnormul este
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
unui bricolaj clișeistic, diverse cadre mediatice decupate sunt reasamblate de o manieră manipulativă. Demonii caragialieni nu au încă gra- vitatea profetismului românesc al generației interbelice, nici febra viziunilor dostoievskiene, ei sunt doar limbuți. Există o anumită iritare a acestui posedat retoric, Nae, care reacționează acid la fiecare încercare a interlocutorului de a modera discursul hipertrofiat. Însă și încercările acestui interlocutor de a aplana delirul verbal al „amicului” său sunt puțin creditabile. Acesta supralicitează excitația retorului inflamat, nu-i blochează explozia discursivă
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
articol de gazetă. Prin urmare, acest efect de dilatare senzorială pe care dramaturgul îl accentuează printr-un crescendo paralel al intensității sonore a zgomotului din stradă lasă să se vadă figura anamorfotică a monstruozității așa cum se reflectă aceasta la nivel retoric în paginile gazetei, un fel de Bocca della Verità. Tot așa zavera, revoluția imaginată de cei doi sexa- genari, permite descoperirea celui de-al doilea chip mai vechi al ei, sărbătoarea, care are în centrul ei execuția, spectacolul oferit de
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
și-i relevă caracterul monumental, celălalt implică progresia și relevă caracterul ascensional și dina- mic al evoluției personajului până la un moment apogetic. În calitate de erou, studentul urcă treptele gloriei în drum spre apoteoză. Deloc întâmplător, și prin același efect rizibil catalizat retoric, eroul convoacă adunările la statuia lui Mihai Viteazul. Revendicarea simbolică e transparentă, eroicul student în drept face corp comun, la propriu și la figurat, cu eroul de la Călugăreni. Sensul progresiei este conferit și de calitatea de orator a studentului în
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
face corp comun, la propriu și la figurat, cu eroul de la Călugăreni. Sensul progresiei este conferit și de calitatea de orator a studentului în drept a cărui logoree belicos-patetică își are ecoul în discursul jurnalistic care la rândul lui rostogolește retoric militan- tismul junelui revoltat. Avem în acest efect de amplificare a grandiosului rețeta transformării sale în grotesc. Talentul oratoric, componentă esențială a personalității carismatice este celălalt mediu prin care deformarea își face loc în discurs. Aici se află schisma care
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
Într-o primă instanță, eroul își fixează modelul exemplar, pe Mihai Viteazul, cu care emulează. Ulterior își „construiește” soclul propriei statui prin intermediul maselor studențești exal- tate de temeritatea liderului. Apogeul îl constituie discursul și aici eroicul este catapultat primejdios în retoric, un salt mortal de la act la discurs, într-un delir al grandorii. Deformarea se produce în spațiul discursului, accele- ratorul grandorii se află în operațiunile retorice, iar nara- torul convoacă printr-un trop uzat imaginea vivificării statuii sub semnul discursului
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
de temeritatea liderului. Apogeul îl constituie discursul și aici eroicul este catapultat primejdios în retoric, un salt mortal de la act la discurs, într-un delir al grandorii. Deformarea se produce în spațiul discursului, accele- ratorul grandorii se află în operațiunile retorice, iar nara- torul convoacă printr-un trop uzat imaginea vivificării statuii sub semnul discursului febricitat, al orfismului revoluționar al lui Coriolan. Avem un erou al discursului ca erou al maselor, liderul care reușește să le mesmerizeze. În această situație se
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
statului, exercitându-și puterea prin teroare sistematică cu ajutorul CEKA, NKDV etc. Nimic nu ne îndreptățește să convertim anecdota în vizionarism politic, s-ar fi opus chiar Caragiale, însă piesele mecanismu- lui sunt asamblate la nivelul unui dispozitiv comprehensibil și exagerarea retorică oricât de rizibilă prezidează la edi- ficarea unui lider politic. Însă nu toate glumele proaste au același parcurs ontologic în istorie ! Din perspectiva discursu- lui îndrăgostit sau doar delirant al ziaristului pe care-l citează prob naratorul avem o mostră
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
încât auzindu-l, te mirai de nepăsarea eroului de bronz : cum oare nu descăleca, precum odinioară comandorul lui Don Juan, spre a face și el o demonstrație ?” Ziarul devine instrumentul deformărilor unde „simț enorm și văz monstruos” dobândește sub efect retoric legitimitatea discursului public. În termenii acestei retorici, regimul a devenit o dictatură, eroul un martir, justiția un pluton de execuție, toate aceste augumentări creând o perspectivă evenimențială demăsurată. Invocarea arestării pentru delic- tul de opinie, o arestare la limita sau
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
etalon al obiectivității : „Mă voi mărgini a reproduce câteva pasaje din Amicul Poporulu“, de pe timpul când acest tânăr mergea foarte des la statuia lui Mihai... Să vedem”. Naratorul realizează un decupaj dintr-un discurs care stă sub semnul acestui exces retoric. Dispozitivul lui „simț enorm și văz monstruos” se află amplasat la nivelul acestei retorici. Indiferent dacă creditează sau discreditează, schimbarea de semn este irelevantă, enormul este scara la care acest discurs se raportează. Cărui tip de sensibilitate îi corespunde un
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
trecută sub tăcere până când acesta reapare tot sub semnul excesului care l-a consacrat ca figură publică. Progresia are loc dar în sens descalificativ, cu o inversiune malefică a unei figuri întoarse pe dos care stă acum sub semnul demonizărilor retorice. Eroul a devenit un monstru. Iar un singur cuvânt marchează traversarea graniței dintre uman și inuman, antropofagia, expresia ultimă a declinului uman, regresia ireversibilă la animalitate. Sigur, este vorba de o figură de stil, dar semnificativă în domeniul reprezentării. Însă
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
fenomen de reconversie psihologică și afectivă la temperatura înaltă a unor intense combustii interioare. Patosul inițial al stu- dentului nu este obligatoriu falsificat. Ce leagă acest patos de înghețarea lui sub semnul unei etici severe a figurii instituționale ? În termeni retorici, patosul nu a dispărut, el este însă cel al discursului. Eroul a devenit un contraerou nu prin antiteza reconversiilor spectaculoase, valorificate plenar în literatura romantică. Pur și simplu, glisarea s-a produs lent și invizibil, departe de ochiul public al
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
Există un astfel de mecanism funcțional în cazul lui Coriolan Drăgănescu ? Avem de-a face cu alchimia unui psihism abisal, insondabil, cu una dintre acele metamorfoze romantice ? Nimic mai depărtat de condiția romantică decât acest personaj. Caragiale înregistrează parodic efectele retorice ale unui romantism degradat prin instrumentare publicitară. Scrii- torul este complet dezinteresat de conținutul psihologic al personajelor sale, ceea ce nu înseamnă că nu au unul, ci doar că acest conținut nu face obiectul unei investigații și nicidecum al unei autoscopii
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
care percepția publică asupra unui per- sonaj este dereglată metabolizând o contradicție prin care una și aceeași identitate este transcrisă în două registre opuse, ambele recuperabile în forma lor maximală. „Simț enorm și văz monstruos” se plasează la nivelul efectului retoric, nu la nivelul personajului vidat de conținut, deve- nit o formă, un om fără însușiri. Nu ajungem să cunoaștem niciuna dintre însușirile reale ale acestui personaj, ci doar pe acelea care îi sunt atribuite sub semnul excesului atât în ipostaza
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
calificare civică în calitate de reprezentant al ordinii publice și al Puterii. Ceea ce Coriolan Drăgănescu are banal, exis- tența sa cotidiană cu conținuturile ei probabil triviale, existență care unește cele două momente apogetice, este invizibilă și nememorabilă, non-evenimențială. Personajul redevine vizibil reproiectat retoric într-un rol negativ. În spațiul ziarului, aparatul de proiecție care-l lansează pe scena publică, Coriolan reapare sub semnul maximei vizi- bilități, construit însă din artificii retorice asemeni unui colaj dadaist. Între cele două momente apogetice de semn opus
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
două momente apogetice, este invizibilă și nememorabilă, non-evenimențială. Personajul redevine vizibil reproiectat retoric într-un rol negativ. În spațiul ziarului, aparatul de proiecție care-l lansează pe scena publică, Coriolan reapare sub semnul maximei vizi- bilități, construit însă din artificii retorice asemeni unui colaj dadaist. Între cele două momente apogetice de semn opus filmul s-a întrerupt asemeni unui lapsus memoriam. În acest loc geometric, Coriolan Drăgănescu încetează să mai existe, metamorfoza sa este nu doar neexplicată, ci și inexplicabilă, inefabilă
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
apo- getice, de maximă surescitare. După ce a făcut o sumară radiografie a unui regim corupt care nu permite cele mai radicale măsuri în slujba cetățeanului onest care se con- sideră, fără îndoială, Lefter Popescu, acesta se adresează printr-un efect retoric bulversant Secolului căruia îi este contemporan. Sublimul constituie expresia înălțătoare a unei invective generalizate lansate grandilocvent de către un mic funcționar epocii lui, epocă ce urmează a înregistra un eveniment major, dispariția a două bilete de loterie. Episodul este amplificat de
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
de agent polițienesc” eliminând tot ceea ce ține de stilul sublim. Stilul tuturor poeților celebri, iarăși poeți și nu prozatori sau dramaturgi, pentru că în această calitate îi evocă pro- zatorul nostru, este stilul literaturii romantice care manie- rizat relevă doar artificiile retorice. Există aici și o stilistică pe care dramaturgul român o respinge, una care acordă preponderență figurilor de stil. Încă odată, arta digresiunii romantice, retorica avântată, sublimitățile discursului sunt deja procedee uzate pentru Caragiale. În articolul O, Levant, Levant ferice..., Mircea
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
Pe un alt nivel al discursului avem o altă formă a exce- sului, una paradoxală care dă seama însă de o accepție interesantă a modernității. Autorul a ceea ce pare o inepție este Nae Cațavencu. Personajul configurează cel mai bine excesul retoric, enormitățile debitate sunt produsul unei retorici și în spațiul ei ia naștere paradoxul la confiniile cu nonsensul. Paradoxul se acordă în orice împrejurare cu ideea de sublim, termenul este utilizat ca atare de retor în discursul său. „Industria română e
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
sublim, termenul este utilizat ca atare de retor în discursul său. „Industria română e admirabilă, e sublimă ăs.n.Ă, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire.” Avem o dublă accepție a sublimului. Într-o primă instanță sublimul obținut prin efecte retorice, sublim care devine scopul oricărui discurs. Din acest punct de vedere, conținuturile devin superflue atât pentru orator, cât și pentru public care reacționează emoțional la inflamările retorului limbut. Lacrima și declamația țin de stilul sublim invocat de inter- locutorul imaginar
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
concurențială, „progresistă”. Prin ducerea până la ultimele consecințe a raționamentului paradoxal indus- tria este sublimă, când lipsește cu desăvârșire. Ori tocmai faptul că lipsește o face sublimă în această logică a lui „simț enorm și văz monstruos”, logică transferară însă faptului retoric și unei stilistici a extazului. Există aici reflexul unui mit fondator care face din contemplarea nimicului proiectului unor transformări grandioase. Con- tem plarea vidului, a golului, a nimicului, proiectează atât auditoriul, cât și pe orator în extaz, pentru că acest vid
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
un efect sonor, acest efect asigură regimul conotativ. Însă această multiplicare a consoanei, r, p, b sau înlocuirea lui p cu b care creează efectul de explozie devine expresia unei agresivități care se află în discurs, generează și un efect retoric. Caragiale vizează acest efect care va fi asociat violenței cu care limbajul se încarcă atunci când este instrumentat politic în discursurile patriotarde. Într-un alt context epistemic, întrebarea este reluată de Horia-Roman Patapievici în articolul „Ce este «Poporul» ?”. Eseistul convine asupra
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]