KorAP: Find »[drukola/base=înfrânge & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...181 182 183 ...194 >

4,842 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

limitată în Transilvania. În perioada tetrarhiei (285-305), goții au reluat atacurile împotriva Imperiului pe uscat, dar sunt înfrânți sistematic. În aceeași vreme, carpii își intensifică din nou atacurile (acțiunile) împotriva romanilor, uneori împreună cu goții și sarmații, dar și ei sunt înfrânți și colonizați în parte pe teritoriul roman. Secolul IV aduce chiar din primii ani schimbări esențiale în ceea ce privește situația etno-demografică a regiunilor din nordul Dunării de Jos. Acum se constată o creștere demografică semnificativă și o rapidă populare a regiunilor joase

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Mureș atinge maxima înflorire, iar misiunea creștină se intensifică și ea. Din această perioadă cunoaștem numele unor episcopi, precum Teophil, episcop al goților. Relațiile dintre goți și romani, după 332, au fost pașnice, dar, sub împăratul Valens, au fost ciocniri înfrânt în teritoriile din nordul Dunării, el încheie pace cu Athanaric, regele goților, în 369. După câțiva ani, în 375, se declanșează invazia hunică, ce schimbă istoria estului Europei, dominată până atunci de goți. Impactul venirii hunilor și plecarea goților, care

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
consecințele pentru partea răsăriteană a Imperiului. Apariția unor grupuri umane aparținând unor neamuri distincte sub aspect rasial și lingvistic a provocat o mare emoție. În contextul înfruntării dintre huni și goți, istoricul Zosimos amintește faptul că împăratul Teodosius I a înfrânt și respins peste Dunăre, în 381, un grup de sciți și carpo-daci, alături de care se găseau și huni. În contextul evenimentelor istorice de la sfârșitul secolului al IV-lea, în nordul Dunării, este necesar să cunoaștem soarta populației autohtone dacice și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
pe la mijlocul secolului al III-lea, s-au pus în mișcare și gepizii, iar direcția inițială a deplasării lor era identică cu aceea a goților. Între cele două ramuri ale goților s-a produs o ciocnire, în urma căreia gepizii au fost înfrânți. Aflați în căutarea unei noi patrii, după ce-au părăsit țărmul Balticei, gepizii s-au stabilit în apropierea Daciei, în regiunile de nord-vest, dar goții s-au opus cu armele și gepizii au pierdut lupta. După înfrângere, gepizii s-au

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
cele două grupuri etnice germanice, gepizii și longobarzii, cooperează împotriva Imperiului. Dar, ulterior, rivalitatea gepizi-longobarzi s-a accentuat: pentru a-și asigura superioritatea militară, longobarzii s-au aliat cu avarii, popor nomad asiatic. Ca urmare a războiului izbucnit, gepizii sunt înfrânți, în 567, de coaliția celor două etnii, ce au ocupat întreg teritoriul stăpânit anterior gepizi, iar longobarzii au migrat în nordul Italiei. Avarii și-au instalat centrul puterii lor în Pannonia și, pentru două secole, devin stăpânii regiunii Dunării mijlocii

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
o alianță între avari și longobarzi împotriva gepizilor, stăpânii Europei centrale. Conform înțelegerii, avarii urmau să primească teritoriul stăpânit de gepizi, jumătate din prada de război și o parte din turmele de vite. În lupta angajată, în 567, aliații îi înfrâng pe gepizi, dar longobarzii victorioși se temeau de vecinătatea cu avarii și, sub conducerea regelui Alboin, s-au îndreptat spre Italia de nord, unde au întemeiat un stat propriu, în primăvara lui 568. În acest fel, în urma înfrângerii gepizilor și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
proto-bulgară și nici garnizoanele militare ale primului țarat bulgar nu vor mai acționa în vreun fel-aceste teritorii au rămas, până la sfârșitul secolului al VIII-lea, în sfera de dominație politică avară. Armatele chaganatului avar, cu centrul în Panonia, au fost înfrânte, în 791 și 796, de către francii lui Carol cel Mare, iar apoi, în 803, de către oștile bulgare ale hanului Krum. Înfrângerea avarilor și creșterea puterii militare bulgare au modificat situația politică la nord de Dunăre, dominația avară fiind înlocuită, în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sensul acesta (este înfățișat de Menandru). Astfel, împăratul bizantin Tiberius incită pe khaganul avar Baian împotriva slavilor. Avarii cer slavilor să li se supună și să plătească darea din produse, însă aceștia refuză, războiul izbucnește și, în urma confruntării, slavii sunt înfrânți și supuși. Confruntarea militară din Câmpia munteană, în 578, evidențiază că triburile slave pătrunse în nordul Dunării, în secolul al VI-lea, erau independente față de stăpânirea avarilor.13 Pe de altă parte, subliniază Iorga, este limpede că slavii din al

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
să plătească tribut ungurilor, pentru a-și proteja domeniile și locuitorii. Izvoarele contemporane vorbesc despre jafuri și devastări crude, aproape an de an, ale ungurilor. Momentan, jafurile au fost stopate de regele Germaniei, Henric I Păsărarul, care, în 933, a înfrânt pe unguri la Merseburg. Dar, în 934, în alianță cu pecenegii, ei au organizat o mare expediție împotriva Imperiului Bizantin, alte incursiuni au loc în 943, 957 și 961. După moartea regelui Henric, în 936, ungurii au reluat atacurile spre

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
nord-dunărene datorită presiunii cumanilor, și au trecut în sudul fluviului unde au fost secerați de boli. Dar acalmia de la Dunăre n-a însemnat un răgaz pentru Imperiu, deoarece la hotarele estice din Caucaz au atacat turcii selgiucizi, care i-au înfrânt pe bizantini la Mantzikert (1071). Consolidarea treptată a Bizanțului s-a produs odată cu dinastia Comnenilor-Alexie I (1081-1118), dar situația tensionată din Paristrion a creat mari dificultăți Imperiului (vezi mai jos). După victoria de la Lebunion (1091), bizantinii preiau încă o dată controlul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de pe insula Păcuiul lui Soare a fost distrusă, apoi refăcută de ei. În ofensiva sa antibulgară, Vasile II a desfășurat acțiuni militare la Dunărea de Jos, de la Pliska la Vidin, apoi s-a îndreptat spre Skoplje și Ohrida, i-a înfrânt pe bulgari (1014), apoi a desființat statul lui Samuel (1018).8 Prin victoria aceasta, întregul spațiu sud-dunărean se afla sub control bizantin, iar după 1018, a fost inițiată o organizare bisericească în teritoriile cucerite, urmată de cea administrativă și militară

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în iarna 1018-1019, pentru ajutor împotriva lui Iaroslav cel Înțelept, cneazul Kievului. Aceasta este o dovadă a existenței unei formațiuni ce dispunea de resurse militare importante. Un alt episod ar fi cel din 1148, când o căpetenie "cumană", Lazăr, a înfrânt armata bizantină în nordul Dunării. La sfârșitul secolului al XII-lea, în lupta Asăneștilor cu Bizanțul, ei apelează la românii din nordul Dunării. Acestora li s-au alăturat și cumanii, care dominau această regiune. Un nucleu politic cu alte trăsături

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
regiunea Volgăi inferioare, din partea coaliției alcătuite din chazari și uzi. Bulgarii au reușit să-i opună ungurilor din Atelkuz, fiind atrași de partea Bizanțului în conflictul acestuia cu țarul Simeon. În 896, în urma acțiunii militare comune pecenego-bulgare, ungurii au fost înfrânți și nevoiți să părăsească definitiv stepele nord-pontice, îndreptându-se spre Panonia. După plecarea lor, teritoriile acestea au intrat în stăpânirea pecenegilor. Instalați în Europa răsăriteană, în nordul Mării Negre, în scurt timp, pecenegii s-au întărit considerabil și s-au transformat

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
al Niprului. Bizanțul a încercat să-i atragă de partea sa pe pecenegi, pentru a lovi dinspre nord statul bulgar cu care se afla în război. Dar ei au renunțat în acel moment la acțiune, urmarea fiind că bulgarii au înfrânt pe bizantini, în 917. În ciuda acestei renunțări momentane, pecenegii n-au abandonat planurile lor de a organiza incursiuni în sudul Dunării, cu toate că sălașele lor se aflau la mare distanță. Despre incursiunile lor întâlnim referiri în lucrările lui Masudi: în 932

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
temporar controlul politic asupra teritoriilor dintre Dunăre și Haemus, unde stăpânirea sa a devenit pur nominală. Numai în 1091, după ce a mobilizat o armată puternică (inclusiv vlahii sud-dunăreni) și după ce și-a asigurat sprijinul cumanilor, împăratul Alexe I Comnenul a înfrânt pe pecenegi, la Lebunion, fapt ce a dus la eliminarea lor ca factor politic și militar în sud-estul Europei. Dar ei nu au încetat să existe ca popor, efective pecenege continuau să fie semnalate, la sfârșitul secolului al XI-lea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
1065, spun Zonaras și Glycas. În sfârșit, Matei de Edesa fixează atacul uzilor în anul 514 al erei armene, adică 1065-1066. Trupele bizantine ce trebuiau să stăvilească puhoiul nomazilor (uzilor), apreciați exagerat la 600.000 (probabil, 60.000 ) au fost înfrânte, iar cei doi comandanți, Apokapes și Botaniates, au fost luați prizonieri. Dar în ciuda victoriei lor, asupra uzilor s-au abătut foametea și molimele, în condițiile unei ierni aspre. La primul lor contact cu sudul Dunării, uzii nu s-au putut

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Anna Comnena, în biografia tatălui său, împăratul Alexios I. Autoarea spune că invazia a fost săvârșită de o armată numeroasă condusă de "scitul" Tzeglu, alcătuită din sarmați (cumani), sciți (pecenegi) și daci (unguri), conduși de Solomon. Dar năvălitorii au fost înfrânți și cumanii s-au repliat dincolo de Dunărea înghețată, în sudul Moldovei sau în Muntenia; sălașele (locuințele) lor principale se aflau în ținuturile de stepă de la apus de Nipru, de unde au pregătit alte atacuri. Prilejul pentru noi acțiuni ale cumanilor s-

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
cade prizonier una din căpeteniile barbarilor (cumanilor), Lazăr, nume neobișnuit pentru turanici, de unde deducem că era un autohton supus cumanilor sau un nomad creștinat.9 După câțiva ani, cumanii organizează o nouă incursiune în Imperiu, cu forțe mai numeroase, ei înfrâng armata bizantină și revin în nordul Dunării cu o pradă bogată. La o vreme, a urmat altă năvălire, dar în urma sosirii trupelor imperiale, turanicii s-au retras în nord. Aceste invazii repetate, însoțite de jafuri, denotă întărirea grupurilor cumane aflate

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
1220-1221. În acest ținut de margine al Europei, ei au înfruntat rezistența dârză a gruzinilor, apoi, pe versanții nordici ai Caucazului, mongolii au înfruntat coaliția alcătuită din alani și cumani, pe care, după ce au destrămat-o prin mijloace diplomatice, au înfrânt separat cele două populații. Din Caucaz, mongolii s-au îndreptat spre Crimeea, unde au jefuit Sudek, port prosper pe țărmul pontic, pe drumul de comercializare a mărfurilor din răsăritul Europei spre Levant. Încălcând teritoriile de la nordul Mării Negre ce aparțineau cumanilor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ofensiva și a consolidat pozițiile deținute în Persia și China. În anii 1230-1231, oștile mongole au zdrobit definitiv Horezmul, refăcut parțial sub Djalal ed-din, după prima invazie și apoi au supus Mesopotamia (Irakul) și Transcaucazia. În următorii ani, mongolii au înfrânt puterea turcilor selgiucizi, în bătălia de la Kose Dagh (1243), în urma căreia, sultanatul de Iconium și Armenia Mică s-au recunoscut vasale ale statului mongol, ce se întindea acum de la Pacific (Soare Răsare) până la Mediterana. În 1232, mongolii au început lichidarea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în mișcare, sub comanda lui Baidar, Ordu și Kaidu, pe direcții deosebite. O parte a înaintat în direcția Cracovia, pe partea stângă a Vistulei, trecând prin Sandomierz. Polonezii au încercat să-i oprească pe mongoli la Chmielnik, dar au fost înfrânți și Cracovia a fost cucerită, la 28 martie 1241. O altă parte a oastei mongole a pătruns în sudul Kujaviei și în sud-estul Poloniei Mari, după care s-a îndreptat spre Silezia, pentru a face joncțiunea cu oastea ce cucerise

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
asupra pericolului, a reușit să mobilizeze o armată bine echipată, alcătuită mai ales din germani și polonezi, plus ajutoare din Apus. Înfruntarea decisivă s-a produs la Wahlastatt, lângă Liegnitz, la 9 aprilie 1241, unde forțele coalizate creștine au fost înfrânte, ducele Henric II și-a pierdut viața pe câmpul de luptă, dar mongolii au suferit pierderi mari, încât au renunțat la incursiuni pe teritoriul Germaniei. După bătălie, trupele mongole care au supraviețuit s-au îndreptat, conform planului, spre Ungaria, străbătând

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
fulgerătoare în adâncul teritoriului ungar urmăreau să devasteze suprafețe cât mai întinse și să înspăimânte populația, întârziind cât mai mult concentrarea armatei regatului. O oaste ungară condusă de episcopul de Oradea, Benedict, a înfruntat un detașament mongol, dar a fost înfrântă. După ce principalele forțe militare ale regatului s-au grupat la Pesta, Bela IV a pornit în întâmpinarea mongolilor, care au simulat o retragere precipitată până la Mohi, localitate pe râul Sajo, afluent al Tisei. Aici s-a desfășurat, la 12 aprilie

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
dunărene, Ivan și aliații săi s-au ndreptat spre nord, străbătând Moldova spre sudul Haliciului, dar acțiunea a eșuat. Apoi, în 1160, berladnicii sunt menționați în apropiere de gurile Niprului, la atacul Oleșiei. Berladnicii sunt urmăriți de oștile kievene și înfrânți lângă Dțiu, în apropiere de vărsarea Niprului în Marea Neagră. Mulți istorici asociază numele berladnici, pretendentul halician Berladnic și numele localității Bârlad. Bârladul este menționat numai o singură dată , în anul 1174, de cronicile rusești. Or, izvoarele scrise și arheologice exclud

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
urmărit atacarea Episcopiei cumanilor, situată în regiunea de curbură a Carpaților (Vrancea). Comandantul armatei mongole care a acționat aici era Bochetor, cu o poziție înaltă în ierarhia militară a năvălitorilor. După ce au trecut Siretul în pământurile Episcopiei cumanilor, mongolii au înfrânt oastea ce apăra regiunea, iar episcopia a fost distrusă. Ajunse în teritoriile de la curbura Carpaților, oștile mongole s-au divizat, un corp s-a îndreptat spre Țara Bârsei, prin pasul Oituz, calea de legătură între Moldova și Transilvania. Straja pasurilor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]