6,798 matches
-
arătat, cu multă răbdare, vaporul, apoi l-a poftit la el în cabină și l-a servit cu prune murate, plante de mare și prăjiturele japoneze. De hublou atârna o pânză albă, lungă, cu șnururi la capete. Proaspăt spălată, fusese agățată acolo la uscat. — Ce este aceea? întrebă Gaston, ros de o curiozitate nesățioasă pentru tot ce era japonez. Tânărul marinar, jenat să-i spună adevărul, dar trebuind totuși să-i dea o explicație, se bâlbâi: — A, acela... e un șervet
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
gâlceavă? îl provocă el pe Takamori, în șoaptă. — Aoleu, frate... aoleu! Vine! Nu știau ce ținea individul în mâna din buzunar, dar au simțit oricum amenințarea din glasul lui. Tomoe, speriată, s-a tras în spatele fratelui ei și s-a agățat de el cu toată puterea. Cât era ea de tare, în clipa aceea avea nevoie de protecția lui. — Nu-ncerca să fugi, domnișoară. Nu fugim, spuse Takamori răgușit, protejând-o pe Tomoe, dar dumneata... — Eu sunt „dumneata“? — Dumneata... știi cine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
care se întorceau de la lucru, își făceau apariția la ieșirea din stația Shibuya. Puzderie de oameni în jurul lor. La Paris, la Singapore, la Hong Kong, ca și aici, la Tokyo, trăiau destui oameni fără alt țel decât acela de a se agăța de viață. Mai erau lângă stație și alți ghicitori, tineri și bătrâni, îmbrăcați ca Higurashitei. Își așteptau răbdători clienții, la lumina palidă a dughenelor. Dacă Gaston ar fi ajuns cu zece minute mai devreme, ar fi putut să-l zărească
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
i s-a umplut de broboane de sudoare. Zâmbetul lui Endō era ca de gheață. Zgomotul de pe șantier, asurzitor. Endō a luat pistolul în mână. Îl învârtea pe degete și metalul negru strălucea puternic în lumina soarelui. Kanai s-a agățat de sacii de ciment, uitându-se drept în țeava pistolului. Nu faceți un lucru necugetat! țipă Kanai. — Ridică-te! îi ordonă Endō încet. Intră acolo! I-a arătat cu degetul o gaură întunecată care mirosea a ciment. — Endō, zău, n-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
comis-o... Kanai țipa cât îl ținu gura, dar țipătul lui nu se auzea din cauza zgomotului infernal de pe șantier. Dacă mai țipi o dată, te împușc pe loc. A ridicat piciorul și l-a lovit fără milă peste mâinile care se agățaseră de sacii de ciment. Pielea de pe degete i s-a jupuit și a început să sângereze. — Vai! Non, non! Gaston și-a recăpătat vocea. Până în clipa aceea fusese mut de frică. Stătea și se uita, fără glas, la cei doi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
l-a dus la tâmpla lui Kanai, prăbușit pe sacii de ciment, și a apăsat pe trăgaci. Trecea un tren prin apropiere. Zgomotul de pe șantier era mai infernal ca oricând. Se apropia de ora prânzului. Degetele însângerate ale lui Kanai, agățate de sacii de ciment, au început să se miște ca niște viermișori. Endō privea încremenit pistolul. Încă nu realiza ce s-a întâmplat. A mai apăsat pe trăgaci, o dată, de două ori... dar credinciosul lui pistol suna în gol. Ori de câte ori
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
a dus de la Hibiya la Kyōdō, Gaston a stat între Takamori și Tomoe, care se purtau cu el de parcă ar fi fost o personalitate. Cerul nocturn era brăzdat de un curcubeu de lumini de neon. În fața lor stăteau în picioare, agățate de bara de sus, două fete, aparent eleve de liceu, care se întorceau de la un concert ce avusese loc în sala Hibiya. Încă sub vraja muzicii, discutau entuziasmate despre pianist. Gaston părea stânjenit. Stătea țeapăn, cu mâinile pe genunchi. Takamori
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
cămin de la facultate, dar, să fim cinstiți, la treizeci și cinci de ani, te-ai aștepta să aibă ceva mai... ei bine, mai potrivit unui adult. Le exilasem pe hol, unde stăteau teanc, cu fața În jos, așteptînd ca Dan să le agațe. Și, cu toate că Înțeleg faptul că orice băiețel visează să aibă, cînd se face mare, un ecran TV cu plasmă imens, respectivul obiect nu se prea potrivea cu decorul meu atît de feminin. Dar mi-am dat seama destul de repede că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1966_a_3291]
-
consult cu atenție diverse cărți, mă decid să Înșir de-a lungul cărărilor mici lumînări ornamentale puse În pungi de culoare maro, umplute cu nisip, ca să stea. Prin grădină o să pun torțe mari, În cei doi meri din fund o să agăț luminițe albe, iar pe deasupra curții interioare voi desfășura lampioane japoneze. Dan descarcă de pe internet zeci de rețete de cocktailuri și, odată ce le-am ales pe cele care ne plac, prepară căni imense, pline cu Mojito și Caiprinha, organizînd un bar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1966_a_3291]
-
un partener pe termen lung. Acum, se apropiau de punctul În care relația lor avea, cel mai probabil, să se Încheie curînd. Singura ei dezamăgire era că, În termenii ei, tot ea urma să fie cea rămasă de căruță. — O să agăți probabil vreun milionar pe iahtul lui, În port, am zis, glumind numai pe jumătate, căci Lisa era exact genul de femeie pe care o vezi la brațul milionarilor europeni. — Hm, făcu ea, nu e o idee rea. Poate că despărțirea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1966_a_3291]
-
eu, trăgînd de timp, incapabilă să pricep cum de lucrurile au căpătat aspectul ăsta definitiv atît de repede. Nu. Dan oftează și se ridică. Își trece degetele prin păr și, preț de-o clipă, vreau să alerg și să mă agăț de el. Nu, vreau să plîng, să Îndrept lucrurile, să lupt. Dar, firește că nu fac asta. Îmi mușc buza și mă uit În podea. — Mă duc să-mi strîng cîteva lucruri, zice Dan. O să stau cu ai mei pînă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1966_a_3291]
-
pat cu mine, dar nu sînt pregătită să fac asta. Emma Își ridică ochii, mă vede stînd locului și neștiind cum să procedez, sare În sus, aleargă spre mine și izbucnește În lacrimi, luîndu-mă În brațe. Mă trezesc că mă agăț și eu de ea și Îi plîng pe umăr. — Mi-a fost foarte dor de tine, spune Emma, iar eu o mîngîi pe spate și Încerc s-o alin, vărsînd la rîndul meu lacrimi sărate În cojocul ei. — O, Doamne
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1966_a_3291]
-
marile boli sunt un dar al cerului, de care nu toți au parte. După care s-a pornit să-mi dezvolte o teorie personală. Cum că există boli mărunte, care nu-ți dau nici un orizont, te împing doar să te agăți de leacuri și să te văicărești continuu. Altceva sunt "bolile adevărate"! Ele te fac fericit de câte ori poți să spui "azi îmi e mai bine". Câtă spaimă și câtă mândrie erau în vorbele ei, nu voi ști niciodată. La sfârșit, mi-
Apărarea lui Galilei by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295601_a_296930]
-
în ungherele întunecate ale unor inimi orfane. Deveneam stăpân peste suflete slăbite de viciu, vulnerabile din pricina pierderii locului lor printre oameni. Mă simțeam regele celor disperați. Cel Neclintit să mă ierte pentru cât eram de rău. Și de neghiob: mă agățam trufaș de o pală de vânt care, ducându-mă departe de Izvorul meu, mă stingea, în vreme ce mă bucuram că sunt un licăr iluzoriu în noapte. Acesta era Stiliano, cel care, gonit din Cividale, se îndrepta spre necunoscut, iar nu cel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]
-
dezarmându-l pe loc, după care l-am înjunghiat cu propria spadă. I-am retezat gâtul pe jumătate, ca să nu strige. L-am despuiat și am cărat armele pe crupa calului meu. După care i-am tăiat penisul și testiculele, agățând trofeul respectiv de oblâncul șeii. I-am întors calul în direcția de unde veniserăm, l-am pocnit peste crupă, drept care acesta a luat-o la fugă spre Oderzo. III Când am ajuns la domenii, eram terminat. Pe măsură ce mă apropiam, teama și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]
-
era un amestec de râulețe, mocirle, stufăriș și izvoare gâlgâitoare. Se înainta cu greu, cu apa până la brâu și cu desagii ținuți deasupra, ca să nu se ude. Urmăream linia dată de o seamă de copaci paluștri, de ramurile cărora ne agățam ca să ne smulgem picioarele din mâl. Chinul a durat cel puțin patru ceasuri. - Suntem aproape ajunși, l-am auzit pe neașteptate pe Bovo, care ne arăta ceva mișcându-se în apă. Erau vidre. Apa începea să scadă și să se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]
-
nici mobilă, nici așternuturi, dar podeaua era uscată, și acoperișul nu avea găuri; ceea ce ni s-a părut extraordinar. Fereastra era închisă cu un oblon care se manevra dinăuntru. Ne-am dezbrăcat și ne-am pus la uscat hainele leoarcă, agățându-le în cârligele bătute în pereți de cei care aduceau mâncarea în coșuri. Lemne erau din belșug, ceea ce ne-a căzut bine. Și, fiindcă fumul ieșea mai greu prin gaura de sub acoperiș, am dat jos oblonul de la fereastră. Am îmbucat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]
-
cu funde colorate. Fața, în ciuda ochilor alungiți și înguști, arăta bine, barba și mustățile erau mai curând scurte. Mantaua, care la avari era de felurite culori în funcție de rang, era purpurie, tivită cu blană și-mpodobită cu broderii. Din pricina căldurii o ținea agățată cu un șiret de umărul stâng. Așa că i se putea vedea cămașa încrustată cu argint și marele colier de aur, precum și cerceii care-i atârnau în lobii urechilor. Pantalonii îi veneau largi, bufanți, vârâți în cizme de fetru negru. Centura
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]
-
de argint pentru refacerea zidurilor. În chip straniu nu era mirat să mă vadă prin acele locuri, fapt pentru care i-am și spus motivul. Așa am aflat că ei culeseseră cadavrul lui Romilde. Nu căzuse în apă, ci se agățase între doi pinteni de piatră din fundul prăpastiei. Era în descompunere, dar nu lipsea nimic din el. - „Cine batjocorește pe cel sărman îl insultă pe Creator, cine se bucură de nenorocirea altuia n-o să rămână nepedepsit.“ Așa e scris, și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]
-
groază de timp. Am ieșit afară și l-am trezit pe Garibaldo din meditațiile lui, ca să-mi iau rămas-bun. S-a ridicat și a trebuit să-l sprijin, căci picioarele îl dureau fiind pe cale să i se anchilozeze. S-a agățat de brațul meu și, clătinându-se, m-a rugat să-l însoțesc o bucată de drum. Am ieșit din strada Mesè aproape de locul unde ne întâlniserăm și am luat-o pe o străduță îngustă. Pășea încet, greoi, iar eu mă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]
-
să vin să-l văd înainte de plecarea mea, iată-mă în sfârșit pe drumul spre casă. Se înnopta, și am înțeles, aluzia lui Garibaldo la faptul că pe Mesè soarele nu apunea niciodată. Pe strada pe care am ieșit era agățată câte o lampă la fiecare zece pași; pe Mesè, o lampă la cinci pași, pe ambele laturi, care lumina de se vedea ca ziua. Ajungând la capătul drumului, m-am întâlnit cu Callisto, gâfâind de-atâta alergat. Mi-a spus
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]
-
mare mansio romană, o cetățuie nu prea confortabilă, dar sigură. S-au arătat deosebit de mulțumiți văzându-mă, au dat o petrecere în cinstea mea, și am putut să mă bucur de fericirea lor. Rodoald mi s-a cățărat în brațe, agățându-se de tunică. La doi ani bolborosea câteva vorbe longobarde și latine, amestecate într-un limbaj numai de el înțeles, spre amuzamentul general. S-a uitat țintă la mine, s-a gândit puțin și mi-a surâs. După isprava asta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]
-
aflu ce probleme avea și cum progresase. Mi-a cerut sfatul, și am încercat să i-l dau pe cel mai înțelept. Nu mai era mult până la mănăstire, când fiul meu a scotocit ceva în geanta pe care o ținea agățată la brâu și, aplecându-se spre mine, mi-a întins precaut un sul mic de pergament spunând: - Tată, tu știi cel mai bine de cât timp e nevoie ca să faci o copie frumoasă a unui act cu toate acele litere
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]
-
ușile deschise unde se dădeau sentințele de condamnare la moarte, încotoșmănați în blănuri grele. Se înserase. Draperiile groase care acopereau ferestrele mari fluturau din pricina vântului, aducând înăuntru rafale înghețate de zăpadă ce sfârâia peste vasele cu jăratic fumegânde. Flăcările torței agățate de o grindă riscau să se stingă în orice moment. Eu însă tremuram nu atât de frigul iernii, cât de cel din inimă. Rotari și Gundeperga se confruntau, fețele fiindu-le străbătute de umbrele tremurătoare, de la torță și de la tăciunii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]
-
am putut sta de vorbă. S-a așezat ținându-și capul între mâini, deznădăjduit. Unul lângă altul, împresurați de lămpi și lumânări care se mistuiau și se stingeau una după alta, am putut să plângem în tăcere. Apoi s-a agățat de speranța pe care i-am dat-o: - Lasă-i timp de gândire, așteaptă ca mirosul Gudenbergăi să iasă din aceste odăi și urmele sale să dispară de prin grădinile palatului; poate că atunci Gaila se va întoarce. M-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]