5,380 matches
-
și troscotul, cu romanița și ciuboțica-cucului, cu trifoiul și patlagina, cu loboda și măselarița, cu traista-ciobanului și țâța-oii, cu sângele-voinicului și creasta-cocoșului, de-un exemplu, și scrijelesc și io, inspirat cât se poate atunci, vreo doi tei cu câte trei-patru cuiburi de cioară pe crăci, poate și unul de guguștiuci, mai scorburoși săracii, mai jumuliți din cauza Floriilor, mai cu viermi sub scoarță, mai ciuntiți ca să-ncapă liniile de tramvai și de troleu, asta înseamnă că mai bine aș fi crescut într-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1987_a_3312]
-
și cutii, o somieră verde, cu arcurile la vedere, niște măturoaie din crengi. - E-aici... și-i uriaș, să mor eu dacă am văzut unul așa de mare! Într-un colț, lângă niște piei de iepure uscate, era prins un cuib de viespi, un ciorchine ca de hârtie, cenușiu, cu multe căsuțe, mai mare decât bostanul pe care-l scobisem, îi tăiasem dinți, să fac felinar și să pun lumânarea înăuntru. - Hai să luăm cârpe, le dăm foc și-l afumăm
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1987_a_3312]
-
de văzut aici? Așa crezi, tu? Mare păcăleală ai tras! Ia-ți coada la spinare cât mai repede, până nu te molipsești de sictirul locului, și șterge-o! Dacă ar fi după mine, n-ai avea decât să-ți faci cuib în mijlocul casei, în televizor sau în calculator, să-l tapetezi cu tomuri mărunțite, pe-alese, clasici vrei, clasici îți dau, de-amor pe franțuzește... s-ar găsi destule... Serios, din partea mea, n-ai decât să stai să-ți așezi mustățile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1987_a_3312]
-
să Îmi primesc pedeapsa și să-i jur loialitate. Toate aceste dorințe deveneau din ce În ce mai puternice și Începeau să descompună În mii de bucăți tot ce constituiam eu ca persoană. Aveam impresia că o armată de termite de fier Își făcuse cuib Înăuntrul ființei mele, că toate sentimentele mele, toate experiențele, tot ceea ce Învățasem vreodată cădeau pradă asaltului lor nemilos. Mai ales după ce o auzisem spunând, cu privirea căzută, cu fața Întoarsă În profil, că era hotărâtă să meargă până la limită, până când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1950_a_3275]
-
păgân de vreo jumătate de oră, când ne-am pomenit în fața unei capele, părăsită de multă vreme probabil, după felul cum arăta. Ultimele pete albe de var cădeau de pe zid, iar înlăuntru, printre pietre, crescuse iarba și-și făcuseră șopârlele cuib. Când am intrat, o mulțime de șopârle speriate ne-au trecut printre picioare. Pe altarul de cărămidă erau amestecate crengi și flori putrezite. Prin geamurile sparte vântul putea să șuiere în voie, iar deasupra, pe cupola joasă, abia se mai
Viața pe un peron by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295606_a_296935]
-
iarbă și licheni. De fapt, era singura vegetație adevărată în tablou. Și copacul și zarea pe care se profila el se scăldau în aceeași ariditate. Undeva între ramurile goale și aproape scheletice se afla o scorbură care putea fi și cuib de pasăre și culcuș de șarpe. Totul părea ars, existând într-un timp de cenușă, întocmai ca în locul unde mă găseam acum. Vă imaginați, prin urmare, uimirea cu care am auzit deodată un cuc strigîndu-și numele. Ca în copilărie, am
Viața pe un peron by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295606_a_296935]
-
fiecare noapte țârâitul greierilor și se sfârșește vara. Din când în când ridic privirea și mă uit în zare. "Spre pădure. Apoi aud ciorile cârâind. Îmi amintesc de procesele pe care le-am judecat. Pe eșafod și-au făcut ciorile cuib, toată lumea e inocentă. Singurul vinovat sânt eu. Nebunia de a face din orice o partidă de șah m-a transformat. M-am sfâșiat singur și acum nu mă mai pot reuni. Așa au apărut cele două părți ale mele, pe
Viața pe un peron by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295606_a_296935]
-
năruit până la câteva picioare deasupra pământului, de parcă le-ar fi turtit o greutate; altele încă își mai aveau acoperișul sau doar scheletul acoperișului, căci paiele se prăbușiseră înăuntru și fuseseră mâncate de furnici sau luate de păsări ca să-și construiască cuiburi. — Asta-i ferma? — Da. Iar acolo - vedeți -, acolo am locuit noi. Așa cum o prevenise pe Mma Ramotswe, Mma Potsane revenea aici cu tristețe; aici își petrecuse perioada aceea liniștită cu soțul ei, la întoarcerea lui, după toți anii aceia petrecuți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2039_a_3364]
-
scriu, la vreme, nu acum, când sunt nărăvit, aș fi fost un om folositor acestui loc. Zidar. Felcer. Bărbier. Locotenent în Garnizoană: căpitan, la vârsta mea. Aș fi apărat Stațiunea, în loc să o distrug, așa cum mă străduiesc. Pentru că trebuie strivit acest cuib de termite. Șobolani de altitudine. Pitecantropi idioți. Semenii mei întru specie! Doar în două locuri am trăncănit, pe furiș, despre „aurul” din râu și au înnebunit de tot. Voi folosi împotriva Magistratului chiar masa lui de manevră: cea mai stupidă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2239_a_3564]
-
A stabilit reguli. A stăpânit. E vremea să dispară. Nu de tot; din când în când, mulțimii trebuie să-i arăți pisica. Într-un moment de criză, va fi readus în scaun. Stațiunea îl va primi ca pe un salvator... Cuib de bursuci! Castelanul? Nu va izbuti mare lucru, aici. Arta magiei - dacă într-adevăr o deține - nu poate fi împărtășită unor grobieni. Nu știu pe nimeni, în urbea asta, capabil să sesizeze inefabilul. Poate Actorul, dar e, deja, bătrân. Când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2239_a_3564]
-
pricepe, e cel mai mare născocitor. Eu caut Adevărul, el Himerele. Când nu le găsește, le inventează; îl simt uneltind. Ura mea împotriva Magistratului - nemărginită - nu poate să evite o întrebare: Cine va conduce după căderea lui? Stațiunea e un cuib de leneși; truda locuitorilor e aparentă, un mod „inocent” de a fugi de efortul adevărat, care naște istorie. E nevoie de o autoritate neiertătoare, de un bici nou, nu de spirite umaniste care să aplece urechea spre orice moft al
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2239_a_3564]
-
aurului, pescărușii ciugulesc stele stinse ca pe niște grăunțe din palma lui Dumnezeu. În cer omul urcă când își simte aripile. Omul este ca pasărea, zbor, și nu om, și nu pasăre: Nimic mai fals, Doamne, decât să-mi zidesc cuib deasupra apelor, pe nori, în palmele tale. Cuibul este locul unde sufletul se recunoaște după cum își rostește numele. Cuibul încape intențiile omului singur. Încăpător cuib împletește nimicul pe vârful muntelui. Până la tine, mereu un pas, încă un pas. Casă în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
grăunțe din palma lui Dumnezeu. În cer omul urcă când își simte aripile. Omul este ca pasărea, zbor, și nu om, și nu pasăre: Nimic mai fals, Doamne, decât să-mi zidesc cuib deasupra apelor, pe nori, în palmele tale. Cuibul este locul unde sufletul se recunoaște după cum își rostește numele. Cuibul încape intențiile omului singur. Încăpător cuib împletește nimicul pe vârful muntelui. Până la tine, mereu un pas, încă un pas. Casă în cer! Impozitul pe ferestre niciodată nu-l voi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
simte aripile. Omul este ca pasărea, zbor, și nu om, și nu pasăre: Nimic mai fals, Doamne, decât să-mi zidesc cuib deasupra apelor, pe nori, în palmele tale. Cuibul este locul unde sufletul se recunoaște după cum își rostește numele. Cuibul încape intențiile omului singur. Încăpător cuib împletește nimicul pe vârful muntelui. Până la tine, mereu un pas, încă un pas. Casă în cer! Impozitul pe ferestre niciodată nu-l voi putea plăti pe măsura luminii. Casă pe pământ! Intimitatea cărămizilor îmi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
zbor, și nu om, și nu pasăre: Nimic mai fals, Doamne, decât să-mi zidesc cuib deasupra apelor, pe nori, în palmele tale. Cuibul este locul unde sufletul se recunoaște după cum își rostește numele. Cuibul încape intențiile omului singur. Încăpător cuib împletește nimicul pe vârful muntelui. Până la tine, mereu un pas, încă un pas. Casă în cer! Impozitul pe ferestre niciodată nu-l voi putea plăti pe măsura luminii. Casă pe pământ! Intimitatea cărămizilor îmi va trăda mereu singurătatea. Privirea în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
căuta în nimeni. Niciodată nu a crezut că poate umple sau că se poate umple cu cineva. De la o vreme, nu-l mai lătra nici câinele. Străin, dar niciodată singur. A plecat Dumnezeu, moartea a venit precum păsările iernii în cuibul rândunelelor (o casă pustie nu este locuită de păsări); bătrânul s-a cuibărit pe un nor leneș, moartea i-a făcut culcuș în sânge; rostul inimii, rugăciune de veșnică pomenire: Aleluia, mormânt cald sub coaste! Numără mai rar, dacă se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
ne mângâie străbunica dimineața cu palmele ei de apă curgătoare (adevărată apă curge în fotografia pe cruce)! Ce spui, Doamne, îți convine această lecție despre viață? Mie nu. 7. La 15 ani, în sufletul lui Petru, șarpele și-a făcut cuib. Reptila a coborât din mărul biblic: foame, mușcătură, nesaț. Șarpele, sferă rostogolită într-o gravitație a sângelui deșirat fără capete. Șarpele, sfoară deșirată dintr-o mie de noduri peste un miez de inimă. Șarpele, rouă și brumă în vene. Veninul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
pulsa spaimă în fiecare strop: Dacă gustul morții este sărat, cum poate fi inima? Plutește într-o ocnă lichidă ghemotocul de carne, plutește precum trupul înecatului adus la țărm, fără mine. Inima nu se domolește nici în zbor, nici în cuib, nici în fălcile lupilor. Cerule, deschide-te! Zborul este mai mult decât pasăre, decât gând, decât înălțare; zborul miroase a stea. Inima în ieslea animalelor de povară visează aripi... visează și numără din doi în doi, din trei în trei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
câmpii înțelenite de ne-rodire, prin conștiințe mlăștinoase, frică, minciună, egoism, lașitate și nici o trestie pe care să te ridici mai sus de tâmplă, să te ștergi la ochi cu un smoc de lumină, să sapi fântână adâncă într-un cuib de pasăre până dai de zbor. La 15 ani conștiința este o apă limpede. Izvorul își sapă matca harnic, uniform, geometric, în jurul unui punct; punctul este centrul, acolo începe și acolo se sfârșește fiecare raționament, fiecare emoție, chiar dacă sufletul naște
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
Genia zâmbea, se alinta, radia de fericire. Genia țopăia peste un șotron imaginar. Tu ești vânt răcoros, eu sunt frunza ta. Tu ești pământ afânat, eu sunt copacul tău. Tu ești cântare de fluier, eu sunt pădurea ta. Tu ești cuib de pasăre, eu sunt zborul tău. Tu ești izvor călător, eu sunt inima ta. Tu ești cerul meu, eu sunt cerul tău. Eu sunt... Stai!.. Nuuuuuu!.. Nuuuuuu!.. Nuuuuuu!.. Doamne, nuuuu! Doaaaaaaamne!.. Nuuuuuu!.. Geniaaaaa!.. Nuuuuuu! De ce, Doamne, de ce? Genia, de ce ? Eu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
ca o pecingine până dincolo de fereastră. (Generos în amăgiri ești, Doamne, cu ei!) Le-ai dat o inimă mare cât un aeroport și i-ai făcut să creadă că ei sunt stăpâni peste zborurile cocostârcilor, sub brațe le-a crescut cuibul. Iubește poetul, iar tu porți toată vina iubirii sale, pentru că l-ai lăsat să iubească altfel. Iubește poetul de unul singur cum nu iubește omul de unul singur. Din ce lut și după care chip l-ai frământat, Stăpâne? Poetul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
se rostogoleau granule de sare peste biserica de sare. Biserica creștea până mai sus de zborul vulturului și cerul se dădea la o parte. Petru a luat în mâna stângă ciocanul, în mâna dreaptă dalta, a lovit și a despicat cuibul în două. În cuib își făcuse sălaș nimicul și nimicul nu voia să iasă afară, și nimicul stătea comod în cuib, deasupra, și Petru trebuia să zidească mai sus. Petru nu voia să doarmă; morții se înveleau cu cer; Genia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
sare peste biserica de sare. Biserica creștea până mai sus de zborul vulturului și cerul se dădea la o parte. Petru a luat în mâna stângă ciocanul, în mâna dreaptă dalta, a lovit și a despicat cuibul în două. În cuib își făcuse sălaș nimicul și nimicul nu voia să iasă afară, și nimicul stătea comod în cuib, deasupra, și Petru trebuia să zidească mai sus. Petru nu voia să doarmă; morții se înveleau cu cer; Genia, sub un cearșaf înstelat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
la o parte. Petru a luat în mâna stângă ciocanul, în mâna dreaptă dalta, a lovit și a despicat cuibul în două. În cuib își făcuse sălaș nimicul și nimicul nu voia să iasă afară, și nimicul stătea comod în cuib, deasupra, și Petru trebuia să zidească mai sus. Petru nu voia să doarmă; morții se înveleau cu cer; Genia, sub un cearșaf înstelat, își depăna visul; Petru a despicat cuibul și nimicul, ca un ghem fără capete, i s-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
nu voia să iasă afară, și nimicul stătea comod în cuib, deasupra, și Petru trebuia să zidească mai sus. Petru nu voia să doarmă; morții se înveleau cu cer; Genia, sub un cearșaf înstelat, își depăna visul; Petru a despicat cuibul și nimicul, ca un ghem fără capete, i s-a rostogolit în suflet. Noapte. Cazarmă. Dormitor. 24 de somnuri aliniate simetric, 24 de vise identice (pe loc repaus), 24 de morți suprapuse, alungite două câte două într-o firească ordine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]