6,113 matches
-
îngăimat eu. —Ei, nu poate să fi însemnat mare lucru dacă la mai puțin de două zile după asta tu ai decis să te întorci la un alt bărbat, mi-a trântit-o el. —Adam, nu e așa... am încercat disperată să-i explic. Trebuie... Trebuie să mai încerc o dată. —De ce? James s-a purtat oribil cu tine, mi-a atras atenția Adam. Da, dar... vezi tu, n-a fost cu-adevărat vina lui. Adam a izbucnit într-un râs strident
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2114_a_3439]
-
prea serios și prea plictisitor pentru mine, am spus uluită. —Ei, haide, a exclamat George neîncrezător. Nu ești de acord cu mine că, dintre voi doi, tu ești de obicei sarea și piperul în orice situație? —Ba da, am admis disperată să-l fac pe George să nu se oprească din povestit. Iar James! a râs George. Ei, nu găseai băiat mai bun ca el, dar, în același timp, nu era genul care să fie mereu înconjurat de oameni și care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2114_a_3439]
-
emfatică) cu calmul lui, a zis George, care vorbea de parc-ar fi citat dintr-un manual de psihologie. Dar din criza asta puteți evolua - o pauză ușor jenată - puteți să vă redefiniți parametrii relației. —Hei, George, am exclamat eu disperată să-l fac să închidă telefonul. Nu eram sigură cât mai eram în stare să susțin conversația asta. Chiar că ai început să-ți iei în serios sentimentele. — Da, a zis el timid. Ba chiar îmi explorez latura feminină a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2114_a_3439]
-
îngrozită la gândul că George s-ar putea oferi să-mi facă o demonstrație pe loc. Cum aș putea să-l fac să închidă telefonul fără să dau senzația că nu sunt interesată de evoluția lui emoțională? m-am gândit disperată. M-am trezit punându-i o nouă întrebare. Și-ți cultivi copilul interior? l-am întrebat cu blândețe. —Ăăăă, cum? m-a întrebat el confuz. Îl pierdusem. Aisling nu-i dăduse și partea a doua a cărții. —Eu n-am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2114_a_3439]
-
serioasă, fii rezonabil. Nu se poate ca toți să se fi înșelat, nu crezi? —Ba se poate, mi-a tăiat-o el. S-au înșelat. —James, te rog, tu ești un om logic, i-am spus începând să mă simt disperată. Nu vezi că există cineva care nu spune adevărul? Și nu te-ai gândit că, mai devreme sau mai târziu, cele două povești o să-mi ajungă la urechi? Nu știi că eu și prietenii mei discutăm despre orice? James n-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2114_a_3439]
-
nu poți să dai totul uitării, am izbucnit furioasă. Dacă vrei să fiu într-un anumit fel și e important, atunci ce fel de relație o să avem dacă eu nu pot să fiu în felul ăla? —Bine, a sărit James disperat. Nu e important. —Ei, păi, dacă nu e important, atunci de ce a trebuit ca din cauza asta să ai o aventură? am declamat triumfătoare. — Nu putem s-o lăsăm baltă? m-a întrebat James. Îi auzeam panica din voce. —Nu, James
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2114_a_3439]
-
decât tine, m-a anunțat el cu răutate. N-are decât douăzeci și doi de ani. Foarte drăguț, am spus destul de blând. —O cheamă Rita, a zis el. —Drăguț nume, am comentat eu. —E statisticiană, a spus James părând nițel disperat. — Ce frumos, am exclamat eu. Înseamnă că aveți foarte multe în comun! — Ce dracu’ ai? a urlat el. Nu înțeleg ce vrei să spui, am protestat. —De ce te porți de parcă nu ți-ar păsa? a tunat el. Tocmai ți-am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2114_a_3439]
-
poveștile de interes uman, chiar și atunci când se întâmpla să fiu și eu implicată periferic. Din pătuțul lui Kate s-au ridicat niște sunete ciudate, cumva gângurite. Of, te rog, draga mea, să nu începi să plângi, m-am rugat disperată. Nu chiar acum. Chiar vreau să aud chestia asta. E important pentru mami. Și ce să vezi?! Kate s-a liniștit la loc. Era clar că moștenise și ceva bun de la taică-su. Dar acum șșșșșșșș, doamnelor și domnilor, Adam
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2114_a_3439]
-
mă Întorc din altă parte, rîd, am redus la maximum prieteniile, convorbirile, ca să nu-mi fure nici un strop din seva creatoare, și-aștept. Uneori inspirația vine pe la două, alteori nu vine deloc, seamănă cu autobuzul 137. Să te zbați ca disperatul timp de douăzeci de ani pentru a atinge o țintă bine precizată și să ajungi nu la ea, ci la una cu mult mai Îndepărtată, pe care nici n-ai sperat s-o visezi, și dintr-odată să te oprești
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
dinte stricat. Dar n-am Încotro, trebuie să trăiesc, toate chestiile astea sufocante. Pe care nu le vezi În filme. Legăturile mele cu filmul avînd o valoare aparte, fiind cît se poate de banale. Mi-am imaginat În unele zile disperate cum aș fi funcționat ca regizor (Mircea Horia mi-a spus de mai multe ori că aș fi, probabil, un regizor bun). Mi-ar fi plăcut, Însă n-aș fi izbutit să fac meseria asta. Gustul feciorelnic paranoic pentru precizie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
inima. Plan apropiat: o moviliță de mineri din care irump ritmic răngi și bîte, ca un arici uriaș ce pulsează, de care se apropie un figurant cu aspect de funcționar. Încearcă să-și facă loc și strigă cu un tremolo disperat: „Lasă-mă și pe mine să-i dau un picior În gură”. Sonor: „...Ține Ciuleandra pe loc, / Și-nc-o dată, măi băieți, / Hooop, și-așa, și-așa”. Plan general: Ecranul invadat de pete de sînge. Spectatorii dăruiesc oamenilor din străfundul pămîntului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
cinstite, obținute prin muncă, au Înconjurat două femei, mamă și fiică, călduros denunțate de-un om onest, că ar deține valută. Alți cetățeni onești, isterici, iubitori de adevăr, se Înghesuie și zbiară În jurul celor două femei care strigă și ele, disperate, după poliție. Mă Înghesui și eu. Se deschide o geantă și, deodată, ca prin farmec, dintre două batiste și-un ruj, cineva vede dolarii. Un răcnet de mulțumire. Eu nu i-am văzut, dar nu contează. Minerii pocnesc În plină
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
Tarkovski, tocmai pentru că nu e explicită. Sau, altfel, pentru că surprinde, pune semnul mirării În pupila lui Mitică. Neavîndu-și rostul Într-o asemenea lume. Ar mai fi și căința românească a lui Vișan Înfricoșat de gîndul morții În bucătărie, rugăciunea spusă disperat printre oale, cu fața ascunsă de castroane, Îngenuncherea care nu poate fi nici ea decît falsă, de suprafață, doar pînă trece durerea de burtă luată drept otrăvire; și-ar mai fi și grotescul tipic Daneliuc, Îmblînzit acum, grotescul tîmpiților care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
ar fi fost Pacino, ar fi putut fi recomandat amatorilor de telenovelă cu gaze de eșapament, iar finalul cînd Barkin este supărată pe el, merge țeapăn pe stradă, Pacino o ajunge din urmă vorbindu-i Întruna, plin de un haz disperat, și ea nu mai rezistă, izbucnește-n rîs și traversează Împreună fericiți strada pînă la adînci bătrîneți e identic cu cel din Tootsie, doar că În loc de Pacino e Hoffman și-n loc de Barkin, Jessica Lange, care-i mai Înaltă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
separă, se enervează că le-a separat, și dă În fraza „MTV a creat monstrul. Acum trebuie să-l hrănească”. Un alt ziarist se bucură și el de interdicția capodoperei de trei minute dar scrie, totuși, că Madonna face eforturi disperate ca să salveze pădurile, să oprească extinderea SIDEI și să dea de mîncare oamenilor săraci. Problema pare Încîlcită, Însă vizionînd documentarul atît de discutat observi amărît că nimic nu se justifică, cum sperai din titlu. Există pe ecran multe bretele negre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
de tangoul pe care-l dansează militarul pensionat cu frumoasa necunoscută. Trei minute. Sau două. Necunoscuta nu mai apare și, Îmbătrînind, Al Pacino nu mai poate miza pe chipul său emblemă a anilor ’70, pe farmecul și aerul acela imobil disperat și melancolic á la Alain Delon, Însingurat tot ca el, un samurai american blazat, inteligent, tandru, paroxistic și violent, metamorfozîndu-se odată cu trecerea anilor dintr-un actor cu explozie, Într-un actor cu giruetă, ce seamănă acum, din cauza căderii pleoapelor inferioare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
ales, am scris Lucrări în verde. Mă mir și acum că am reușit să scriu cartea asta. N-aș mai fi în stare. Mi-ar lipsi entuziasmul și poate chiar curajul de a face așa ceva. (Așa ceva!) Îmi amintesc cât de disperată eram că n-o să-mi termin teza la timp, că o să trebuiască să mă retrag de la Facultate („publish or perish! “) și că n-o să am unde să mă angajez, că la altceva decât să vorbesc despre literatură nu mă pricep
O altă viață. In: Poveşti cu scriitoare şi copii by Simona Popescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/801_a_1778]
-
AX-6005“ - nici un răspuns. Înapoi la „Ted“... — Bobby și mai cum? Îmi pare rău, dar nu cred că vă cunosc. „Jim“, „Nat“, „Otto“ - nici un răspuns. Tot nu-și amintea ce e cu cartea aceea de vizită ciudată. Recurse la o metodă disperată: sună la numărul de apeluri la poliție al companiei Pacific Coast Bell. Sună și tot sună. — Domnișoara Sutherland la telefon. — SÎnt sergentul Vincennes, LAPD. Am nevoie de un nume și o adresă aferente unui număr de telefon. — Domnule sergent, nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2036_a_3361]
-
Beach. *** Puhoi de presă: reporteri cocoțați pe mașinile lor sau jucînd cărți pe pajiștea lui Ray Dieterling. Ed parcă pe strada alăturată, ieși din mașină și o luă la goană. Îl văzură. Îl urmăriră. El ajunse la ușă și ciocăni disperat cu inelul de metal. Ușa se deschise și Ed intră direct În Inez. Inez trînti ușa și puse zăvorul. Ed intră În camera de zi - peste tot În jurul lui Îi zîmbea Dream-a-Dreamland. Statuete țipătoare de porțelan: Moochie, Danny, Scooter. Pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2036_a_3361]
-
tată, nu mi-e frică! Yorkin se retrase Într-un colț. Speriat, mai făcu o mișcare à la Bud cel Rău: un scaun, o rotație de trei sute șaizeci de grade, scaunul zdrobit de perete chiar deasupra capului suspectului. Yorkin Încercă disperat să se rostogolească În altă parte. Ed Îl Împinse cu piciorul Înapoi În colțul lui. Acum, Încet, glasul să nu tremure, să nu-ți vadă ochii Înmuindu-se În spatele ochelarilor... — Totul! Vreau să știu cum e cu pornografia și cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2036_a_3361]
-
Nu mai avea lacrimi În ochi. — Crezi că Jack a făcut toate lucrurile alea? — Da. — Nu trebuie să știe că eu știu. Îmi promiți că n-o să-i spui? Ed Înclină din cap și se uită În cameră. Marele V disperat cerea Împărtășania. CAPITOLUL 68 O Încăpere plină cu dosare la sediul principal de la Circulație: cutii stivuite pînă la Înălțimea umărului. O căutare de confirmare, o improvizație bazată pe ultimele indicii sugerate de Johnny și Kikey. Improvizație pe toată linia. Era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2036_a_3361]
-
întorcând capul într-o parte, și-a zărit fiul îndreptându-se spre ea cu un mers încet, în cerc, pașii lui tăcuți se învârteau în jurul ei, o privea cu reproș, fără să clipească, dar fără o vorbă și ea gesticula disperată, cu sfâșieri de inimă atât de intense, încât răspundeau în întreg trupul, în picioare, în brațe, în măruntaie, în creieri, dar el continua s-o privească rece, cu o liniște de moarte Îdintr-odată spațiul aducând a încăpere în care se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
surprinsă ea însăși de ce făcea, semănând cu o regină a nopții ce se deschide când te aștepți mai puțin în răcoarea serilor, cu petale uimitor de catifelate. O sunase în prima zi de după sosire, într-o duminică dospind de ploaie, disperat că nu are cu cine sta de vorbă. Seara a venit la el, cu o intuiție extraordinară, s-au privit câteva clipe, s-au strâns în brațe într-un sărut destins, pe care el nu și-l închipuise dinainte. Până
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
operat în plină criză, când i se umflaseră ochii, gata să iasă din orbite, făcând-o să nu mai semene cu ea însăși, acum nu era decât o mască pe care avea s-o poarte toată viața, încât și ea, disperată, se înțelege, și toți din jurul ei, trebuiau să o accepte astfel. Și, când se iviseră complicații, s-a străduit din toate puterile să obțină trimiterea la un specialist în străinătate și se pare că, atunci numai, pentru prima și ultima
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
a amintit că aceleași sunte le mai auzise și acasă și, prin urmare, răsunau în mintea lui și nici măcar nu erau adevărate, ci înaintarea înceată și sigură a liniștii cu care trebuia să suporte firescul. Probabil era trist, dar nu disperat. Probabil se simțea singur, dar îi rămăsese credința. A rămas cu mâna lipită de buzunarul hainei, privind-o, până a început să se strângă lumea. Atunci s-a retras într-o parte. Oameni știuți sau pe care îi vedea prima
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]