5,326 matches
-
zăpezi amintite, Alte cuvinte mă duc în ispite Și unele-mi aduc din trecut, adevărul; În jur, o astfel de lume mă-ngână, Lumea cuvintelor, de unde și vis Cu gândul și fapta, și ochiul deschis, Adâncul și-naltul, prin mine răsună...
CUVINTE by Ioan Știfii () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83767_a_85092]
-
transporta pe inculpat. Dar nu la procuratură, precum se întâmpla îndeobște și cum mă așteptam. Spre surprinderea mea, la întâia intersecție, șoferul schimbă ruta. Coti și apucă spre altă destinație. Cât dură drumul, nimeni nu scoase un cuvânt. Altădată, mașina răsuna de hohote, înjurături și scrâșnete. Acum, domnea o atmosferă de înmormântare. Mai ales ofițerul se prezenta copleșit de îngrijorare. Tăcea posac. Arăta lipsit de orice chef, de parcă i s-ar fi înecat toate corăbiile. Iar de starea lui se molipsiseră
Ramuri, muguri si mugurasi de creatie olteniteana Antologie de poezie și proză oltenițeană by Nicolae Mavrodin si Silviu Cristache () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91640_a_93395]
-
putea să-și dea seama de ce se simțea atât de legat de el. De fapt, știa prea bine dar încă refuza cu încăpățânare să-și accepte sentimentele. Ar fi fost o contradicție flagrantă cu perceptele în mijlocul cărora crescuse. Îi mai răsunau parcă și acum în urechi primele cuvinte cu care i se adresase mentorul său, atunci când fusese acceptat la o vârstă fragedă în rândul Independenților: "Profitul este cheia existenței noastre. Tot ceea ce avem mai bun în noi trebuie pus fără cumpănire
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85108_a_85895]
-
etajul securității din București, lansându-se zvonul că s- ar fi sinucis”. În memoria fraților de suferință s-au păstrat unele versuri precum: “Pitești, loc de patimi, katin românesc, te port cu groază în suflet și-n cuget și-aud răsunând uraganul tău muget al morilor tale de sânge frățesc.”... (Pitești) În memoria fidelă a prietenului său Gheorghiță și a atâtor foști deținuți, poezia Amin constituie o mărturie de o fidelă autenticitate, spontaneitate și talent incontestabil: “De-aș avea o pană
Amintiri ?ns?ngerate by CONSTANTIN N. STRACHINARU () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83873_a_85198]
-
Ci-n zadar e, căci odihnă Nici aicea n-am găsit; Zi și noapte e de mine Al tău chip nedespărțit... Pustnicele cântărețe Apele ajung la glas, Ele cântă, eu vărs lacrami Făr de tine c-am rămas; Munții, stâncile răsună De amarul meu suspin, Cerul stă la îndoială, Lui sau ție mă închin? {EminescuOpXV 145-169} {EminescuOpXV 170} ["DACA ÎNSĂ SUMA DE PUTERE... "] 2267 Dacă însă suma de putere a Soarelui scade, atunci se-nțelege că și termenii echivalentului fenomenologic de
Opere 15 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295593_a_296922]
-
ce mi-ai dat; Da-n-zădaru-i căci odihnă nici aicia n-am găsit Zi și noapte e de mine al tău chip nedespărțit. Pustnicele cântărețe apele ajung la glas Ele cântă, eu vărs lacrimi făr-de tine c-am rămas. Munții, stîncele răsună de amarul meu suspin Ceriul stă la îndoială, lui sau ție mă închin? AH, NOROC, NOROACE (p. 634) Ah, noroc, noroace, Lasă-mă în pace, Nu mai pot trăi, A ta răutate Sufletul nu poate A mai suferi. Căci eu
Opere 15 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295593_a_296922]
-
se stingeau, pluti un singur gând: „Mai aveam atâtea de făcut...“. Ucigașii îl priveau implacabili. Chereas spuse încet, pe un ton profesional: „E mort, hai să mergem“. Nu apăruse nimeni. — Te iubesc! strigă Milonia, și glasul ei ascuțit de disperare răsună în atrium. Alergă, se aruncă asupra celui căzut, văzu sângele, îi luă capul în mâini. — Ascultă-mă, te-am iubit întotdeauna, chiar și atunci când tu nici măcar nu știai că exist... Vin cu tine... Îi mângâia părul, încerca să-i vadă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
vezi de departe cum vin. Loviturile trădătoare sosesc pe drumurile Romei. Făurarul își vârâse enormul pumn stâng în coiful micuț și, cu mâna dreaptă în care ținea galdius-ul, mima loviturile la cap, la tâmple, la frunte și la ceafă: lama răsuna când izbea fierul, dar mâna, apărată de coif, părea invulnerabilă. Copilul privea toate acestea ca pe o operațiune secretă, neavând cunoștință de tăcutul și neașteptatul acord al tatălui său. Abia după mulți ani avea să-și amintească și să înțeleagă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
să se înțeleagă că ideea îl înspăimânta. Dar cred că nimeni n-a înțeles încă asta. Sfârșitul lui Cremutius Cordo și al lui Caius Silius — N-aș fi crezut că ivirea zorilor poate provoca teamă, spuse Drusus. Orice glas care răsuna mai tare în liniștea grădinii îi făcea să tresară; zorii erau momentul arestărilor neșteptate, iar soarele aducea noutățile polițienești de peste noapte. Abia se luminase de ziuă, când își făcu apariția cavalerul Tatius Sabinus - cel care plânsese de emoție în ziua
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
condamnă imediat pe toți cei care răspândiseră zvonul și pe care putuse să pună mâna. „Și în dimineața asta au crucificat trei oameni pe colina Esquilius; spuneau prin taverne că Tiberius o să moară dacă se întoarce la Roma.“ Însă zvonul răsuna acum într-un milion de guri - iar Drusus încheie sceptic: „Nu se putea găsi în stele o profeție mai de folos pentru puterea lui Elius Sejanus. I-a interzis împăratului să stea la Roma“. Poate din superstiție, poate de teamă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
invită pe Nero la Capri, împreună cu tânăra lui soție; o invitație de la care nu se putea sustrage. Și nu fură deloc fericite saluturile și îmbrățisările mamei și ale celor doi frați care îl priveau cum pleacă. Îndată ce casa nu mai răsună de glasul puternic și de râsetele lui Nero, Drusus deschise jurnalul. Iar Gajus, căruia îi plăcea să privească peste umărul lui, citi, scrisă cu acea caligrafie înceată și ordonată, rodul unei gândiri atente, o frază pe care nu avea s-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
tânărul să dea vreun semn de teamă. El simți însă că toți ceilalți erau uimiți de frumusețea lui adolescentină. Spuse: — Zeii să te aibă în paza lor, Augusta. Glasul îi era vioi și spontan, toți îi spuseseră asta; într-adevăr, răsună în întreaga sală. Bătrâna ridică puțin capul și-și mișcă buzele uscate: — Bine ai venit, spuse - și lui Gajus i se păru că toți cei prezenți erau surprinși -, în casa care a fost a divinului Octavianus Augustus și a mea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
o să vină niciodată, pentru că ultima oară au avut o întrevedere urâtă: ea i-a arătat scrisorile acelea îngrozitoare ale lui Augustus... Gajus se încordă în colțul lui, dar celălalt nu părea să se teamă că e auzit; dimpotrivă, glasul lui răsunase destul de puternic, încât părea că i se adresează. — Care scrisori? îl întrebară ceilalți. Libertul sirian continua să râdă. — Scrisori din vremea când Tiberius era exilat la Rhodos. Livia le-a păstrat patruzeci de ani; el s-a înfuriat, a încercat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
pună întrebări. După două zile, Helikon îi șopti: — Se spune că o femeie importantă de la Roma s-a sinucis. Callistus spune că o cunoști; se numea Plancina. Silabisi numele cu greutate, cu accenul lui străin; pentru urechile lui Gajus, el răsună asemenea apelor unei cascade: era soția lui Calpurnius Piso, buna prietenă a Mașterei, femeia care, la Antiohia, o ascunsese în casa ei pe vrăjitoarea siriană. Gajus tăcu o clipă, apoi îl întrebă: — De ce s-a sinucis? Nu putea descrie senzația
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
Era asaltul dat puterii - și se putea transforma într-un triumf sau într-o înfrângere cruntă. Însă nu-i fu teamă nici o clipă; în cei douăzeci și cinci de ani, cât avea, mersese adesea alături de moarte. Și pentru prima oară, glasul lui răsună liber: — Vă jur pe amintirea lui Augustus, a lui Agrippa și a lui Germanicus că-mi voi da viața pentru ca încrederea voastră să nu fie înșelată. Era o frază scurtă, rostită dintr-o suflare, ca orice discurs gândit pentru a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
temut se concentră să-l asculte, fiindcă urmau să iasă la iveală trăsăturile lui. După de-acum îndepărtatele funeralii ale Mașterei, îi auziră glasul. Și descoperiră că nu mai semăna deloc cu vocea speriată, de adolescent, de atunci și că răsuna limpede. Începu, cum se cuvenea, comemorându-l pe Tiberius, în cuvinte dar prudente și puține; fură pe placul tuturor, pentru că nimeni nu-l plângea pe mort. Patricienii culți observară că pronunția lui era clasică, elegantă; emoționați, câțiva bătrâni spuseră: „Îmi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
spelunca lui. Vor fi Geniile păcii. Fiindcă m-am gândit ca aici, în fiecare an, să se desfășoare un rit la fel cu cel de la Sais, în memoria marelui vis care l-a ucis pe tatăl meu. În odeion vor răsuna cele mai minunate instrumente, vor cânta cele mai frumoase glasuri ale Orientului, așa cum le auzeam seara în palatul de la Epidafne, pe Orontes, în timp ce tatăl meu, întocmai cum se varsă un vin prețios, picătură cu picătură, dăruia acelor ținuturi, unul după
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
decolteul și, făcând o glumă pe seama nobilei amintiri a străbunei sale, adăugă că ea nu avea nevoie de bijuterii, pentru că acestea ar fi acoperit ceea ce fiecare bărbat și-ar fi dorit de fapt să vadă. Ea râse, și glasul ei răsună în sală; râseră și cei aflați în apropiere, iar Calpurnius Piso tăcu, prefăcându-se că n-a auzit. Împăratul o invită pe femeie lângă el și curând, oaspeții observară că între cei doi se întâmpla un lucru iremediabil. „Prea mult
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
funeralii; vestea despre cumplitul proces nocturn se transmitea rapid, iar ceilalți senatori, treziți brusc, se adunau în grupuri speriate în casele prietenilor. Curia era închisă, zona Forurilor era pustie, cu porticurile aflate încă în umbră. Pe pavaj, printre palatele închise, răsunau pașii cadențați ale cohortelor lui Chereas și Sabinus, care patrulau prin oraș. Cei ce ieșiseră în stradă se retrăgeau repede sub porticuri, ca în vremea lui Tiberius. Germani Corporis Custodes staționau înarmați, insensibili și nemișcați, cufundați în tăcere, la toate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
E mort. Să plecăm de-aici, toți, porunci în șoaptă, însă foarte dur, Valerius Asiaticus. Se supuseră în tăcere, risipindu-se. Nu se auzeau alte glasuri. Încă nu apăruse nimeni. — Te iubesc! strigă Milonia, și glasul ei ascuțit din cauza disperării răsună în atrium. Alergă, se aruncă asupra celui căzut, văzu sângele, îi luă capul în mâini. — Ascultă-mă, te-am iubit întotdeauna, chiar și atunci când tu nici măcar nu știai că exist... Vin cu tine... Îi mângâia părul, încerca să-i vadă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
de săpun stropeau caroseria ei acum imaculată. De fiecare dată când mașinăria își încheia ciclul, lăsam geamul jos și introduceam alte monede în fantă. Cei doi îngrijitori ne priveau din chioșcul lor de sticlă, muzica diafană a radioului cu tranzistori răsunând în aerul nopții pe când angrenajul se întorcea la poziția inițială. Catherine strigă, un icnet de durere întrerupt de mâna puternică a lui Vaughan așezată peste gura ei. Apoi, Vaughan se lăsă pe spate, cu șoldurile încălecate de picioarele ei, lovind
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2028_a_3353]
-
dintr-o nevoie de legitimare internă. Evadarea în vis, exotism și imaginar, muzicalitatea, melancolia, inefabilul liric, idealismul - proprii romantismului german - sînt revendicate ca elemente de continuitate, unii autori identificînd elemente de legătură între acesta și simbolism; un sunet eminescian autentic răsună în versurile lui D. Anghel, Șt. Petică sau G. Bacovia. Ut musica poesis - unul dintre principiile simboliștilor - a constituit un imbold, pe drumul emancipării de figurativism, al autonomizării lirice, al ieșirii de sub incidența poeziei didactice, epice și retorice. Cultivarea iraționalului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
la țară“ (Tzara), „Dintr-o vară“ și „Un căscat în amurg“ (Vinea). Ele au fost scrise însă în vacanța de vară a lui 1915, undeva la proprietatea familiei Rosenstock din Gîrceni (județul Vaslui): „seara slei drumurile cu metal/și podurile răsunară ca lemnul viorilor/bufnițele vechi scăpară beznele din gheare,/ce romantic am trecut pe cal/printre mestecenii cu brațe de fum/către casa de grinzi cu perdelele albe.// Era cald și sofale adînci și pe masă cafea/ Tristan Tzara, cînd
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
al patriei de afaceri”. Din articolul citat - un comentariu pe marginea definiției națiunii la Ernest Renan - se desprinde o atitudine particulară față de problema națiunii și a tradiției. O atitudine, am putea spune, pe măsura României de după 1918, țară „în care răsună, legitim, patru limbi”: „Fondul comun al trecutului nu sînt regii și faptele de arme cari se șterg ca un zgomot și ca un spectacol. Nu sînt nici urile timpului, nici orgoliul lui deșert. Sînt ceea ce n-avem aci. O tradiție
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
mai caracteristică trăsătură a artei poloneze este sensibilitatea ei hiperdezvoltată și lipsa problemelor pur formale. 2) Pentru Polonia antebelică arta era unicul azil al spiritului național. Artistul reînvia trecutul (...) imita arta populară, creia arta națională. 3) Marile descoperiri ale impresionismului răsunară și în Polonia. Imediat însă au degenerat în naturalism și încăpură pe mîinile sentimentalilor căutători ai «frumosului peisaj polonez»”. Sînt consemnate apoi schimbările aduse de ultimii ani dinainte de război și scurtul răstimp de la independență, apariția modernismului avangardist fiind asimilată apariției
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]