4,965 matches
-
secolului al XIX- lea și incorporează un milenarism sublimat estetic. Avem aici o telescopare la această scară a grandorii eve- nimentului istoric al constituirii efemerei Republici de la Ploiești. Asistăm în această introducere reverențioasă în text urmând o serie de artificii retorice la un reglaj al parametrilor, la o focalizare a obiectivului. Dezechilibrul se află în miezul acestei încercări de stabilire a proporțiilor. Telescoparea insignifiantului eveniment fără nicio conse- cință istorică, nici măcar la nivel local se bazează pe această funcționare a dispozitivului
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
discursivi, animați de o stare de neliniște. Intervențiile belicoase ale lui Lache nu aduc niciun supliment de com- prehensiune temei dezbătute de ziar, ele sunt doar expresia unei imponderabilități agitatorice, a unei irascibilități inter- mitente. Există aici predispoziția unei exaltări retorice, iar Lache are nevoie doar de public pentru ca reacția exogenă să se producă. Publicul și-l caută prin berării și cafenele, public format din funcționari ca și el. Observația lui José Ortega y Gasset privitoare la acest principiu al dilatării
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
interior, a unei indignări care-și caută motivația, totul sub pretextul unei judecăți de ordin moral. Tema secundară a textului devine la rândul ei semnifica- tivă. Este vorba despre întoarcerea acasă amânată cu fiecare popas de investiție civică și șarjă retorică ca și în Situațiune unde Nae rătăcea atât discursiv, cât și fizic refuzând recentrarea sa în spațiul familiei, al gineceului și al discursului. La fel, Lache refuză cu obstinație reîntoar- cerea acasă, iar discursul lansat în diferite berării și cafe-
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
cu care nu are nici în clin nici în mânecă lumea pe care o construiește Pintilie, are însă semnificația topos-ului infer- nal al metropolei putredului Occident, loc de perdiție și alienare. Nu știu dacă a făcut parte din strategia retorică a regizorului, dar decupajul virulent critic a lui Eugen Barbu servește drept antifrază mesajului filmului. O frază „scăpată” în scrisoarea adresată „tovarășului Secretar Ilie Rădulescu” atrage atenția asupra accentului peiorativ într- un mod care însă întoarce camera spre spectator, ceea ce
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
Sam Wood a realizat în 1943 o „dramă romantică” cu Gary Cooper și Ingrid Bergman în rolurile principale. Sensul elegiac, romanțios persistă în urechea connaisseur-ului, sens care este deturnat radical de răspunsul pe care unul dintre personaje îl dă întrebării retorice, „adânci” : „Astăzi - când bolta cerească vibrează de clopote de avertizare ames- tecate cu cele de pomenire ale morților și când «chestiunii» ultimative și patetice De ce trag clopotele, Mitică ? - noi continuăm, nimbați de harul nostru unic, Grația noastră, Mântuirea noastră - Sfânta
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
raportului dintre clișeu și literatură o avem în capitolul „Clichés, stéréo- types et littérature” din volumul lui Ruth Amossy și Anne Herschberg Pierrot, Stéréotypes et clichés. Langue, discours, société . Cel mai adesea, la Caragiale, clișeele provin din uzura unui aparat retoric utilizat în exces. De fapt, avem o dublă deformare a limbajului la Caragiale, cea a unui tip de discurs romantic cu tropii caracteristici prin retorică, iar aici mai intervine o a doua deformare, mai subtilă, o deformare a deformării acestei
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
public și în cel politic. Un anumit tip de a face oratorie vehiculând grandiosul, un trăirism congestionat împrumută tropii specifici curentului literar pentru a-i reinvesti și aici ne află în proximitatea clișajului ca punere în scenă a unei exorbitări retorice. Gesticulația care acompaniază acest retorism s-a pierdut, sunt puține spre mai deloc înregistră- rile unor discursuri parlamentare. Poate că oratoria dezechi- librată a personajelor caragialiene nu ar mai părea doar un exercițiu estetic de deformare. Filmul avea să evidențieze
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
care are limbariță, flecarul intratabil pentru care a vorbi nu importă ce, nu importă cu cine devine o necesitate. Cealaltă dimensiune a excesului ne pune în prezența unei deformări, unei torsiuni specifice a limbajului, care provine uneori dintr-o formulă retorică degradată sau din vocabularul neasimilat al unei limbi moderne. Nu avem de-a face cu un fapt de pitoresc lingvistic, există atâtea expresii măscăroase care nu au traversat frontiera epocii. Societatea Belle Époque s-a dizolvat complet în ceea ce ea
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
de „antro- pologie” utilizat de Gérard Dessons este cum nu se poate mai potrivit. Pentru a defini bășcălia, H.-R. Patapievici construiește un alt dispozitiv explicativ apelând de data aceasta nu la stilistică, ci la retorică, utilizând ironia ca figură retorică, una a validării prin contrast. „Ca figură retorică, ironia constă în a sugera ce vrei să spui, uzând de contrariu, cu intenția vădită de a-ți bate joc.” De ce ironia ? Pentru că ea se înscrie în același regim ca al litotei
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
cum nu se poate mai potrivit. Pentru a defini bășcălia, H.-R. Patapievici construiește un alt dispozitiv explicativ apelând de data aceasta nu la stilistică, ci la retorică, utilizând ironia ca figură retorică, una a validării prin contrast. „Ca figură retorică, ironia constă în a sugera ce vrei să spui, uzând de contrariu, cu intenția vădită de a-ți bate joc.” De ce ironia ? Pentru că ea se înscrie în același regim ca al litotei, regimul validării prin contrast. Revenim la definiția de
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
al litotei, regimul validării prin contrast. Revenim la definiția de dicționar a litotei : „Figură de stil care constă în atenuarea însușirilor, în micșorarea dimensiunilor unui obiect, unei ființe etc. pentru a se obține efectul invers”. Este sesizabil că prin întrebuințarea retorică în context scolastic, ironia se des- fășoară în același regim ca și litota sub raport stilistic, apelând la o inversiune și la același artificiu al diminuării pentru a obține un efect de sens contrar. Urmând aceeași logică care opune stilistic
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
raport stilistic, apelând la o inversiune și la același artificiu al diminuării pentru a obține un efect de sens contrar. Urmând aceeași logică care opune stilistic hiperbola litotei, ar trebui prin simetrie ca bășcălia să constituie un echivalent al opusului retoric al ironiei. În ce privește ironia, Quintilian este cel care o definește, în De Oratore, ca figură a validării prin contrast, ca un mod de exprimare „contrarium quod dicitur intelligendum est” (Institutio Oratorica, 9.22.44.), iar Aristo- tel, în Retorica, precizează
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
est” (Institutio Oratorica, 9.22.44.), iar Aristo- tel, în Retorica, precizează ironia astfel : „cel ce recurge la ironie face o glumă în vederea lui însuși” (19 b 8). Nu avem propriu-zis un opus al ironiei, nu în sensul unei figuri retorice, ci o deformare care ține de logica excesului pe care Patapievici o reclamă ca element constitutiv al bășcăliei. Ea reprezintă în termenii lui Philippe Hamon „est bien le lieu privilégié de toute caricature” , caricatura ca specie exemplară a deformării. Pentru că
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
termenii lui Philippe Hamon „est bien le lieu privilégié de toute caricature” , caricatura ca specie exemplară a deformării. Pentru că ne aflăm la nivelul discursului, termenul avenit în acest caz este cel de galimatias, care caracterizează un discurs confuz, încăr- cat retoric. Însă etimonul nu stilistic, cât literar al excesului pe care-l dezvoltă bășcălia aparține operei lui Caragiale, stă în „simț enorm și văz monstruos”. Bășcălia reprezintă o deformare cu o totul particulară, care nu ține de simpla exagerare ca în
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
care o H.-R. Patapievici o identifică prin două caracteristici fundamentale : „setea de intemperanță” ca pierdere a discernământului, a diferenței, și pierderea distanței sanitare față de obiectul bășcăliei, o complicitate fără rest cu derizoriul. Bășcălia reprezintă astfel nu dereglarea unui mecanism retoric, nici faptul unei deficiențe a discursului, ci un viciu cognitiv. Aceste excese constituie expresia unei forme de negare perma- nentă echivalentă unui relativism deopotrivă moral și axio logic. Ar mai fi de adăugat aici o deformare care face parte dintr-
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
București, împreună cu brazilianul în cauză, cu câteva "personalități" participante la "Cinele de taină" de la Buenos Aires, care bineînțeles nu-și aduceau aminte nici de om, nici de întâlniri, nici de dosare. La biblica " Cină de taină" Mântuitorul și-a pus întrebarea retorică: "Cine din voi mă va vinde?" Pe mine și pe brazilian, iertată-mi fie comparația, ne-au vândut toți cei cu care împărțisem pâinea, excelenta carne și excelentul vin argentinian! Ca atare, cu toți președinții, primii-miniștri, miniștrii, patronii și delegații
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1543_a_2841]
-
În discuție. Kedourie este Înalt, ușor adus de spate, cu p)rul tuns scurt. Am citit dou) dintre c)rțile sale, The Chatham House Version și Arabic Political Memoirs, si sunt profund impresionat. Scrie f)r) p)rtinire sau Înflorituri retorice, fiind un maestru În tratarea subiectelor sale complicate și adesea sângeroase. L-am auzit odat) pe prietenul meu Edward Shils spunând c) viața intelectual) este cel mai fascinant mod de a tr)i de care poate avea parte o ființ
Până la Ierusalim și înapoi by Saul Bellow () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2110_a_3435]
-
operetă. Într-o primă versiune, la Cardiff, am fost influențat de filmul cu același titlu al lui Stroheim, care și azi mi se pare cea mai Îndrăzneață interpretare a lumii decadente, dezorientate a acestei operete, În care naționalismul artificial și retoric ascunde o lăcomie aproape animalică pentru tot ce e material. Imagini destul de deșucheate din film apăreau adaptate și În versiunea mea scenică. Nu țin să le descriu, pentru a nu-i șoca inutil pe iubitorii de operetă, obișnuiți poate, asemenea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
următorul succesor după ce țarul renunțase la tronul lui și al fiului lui). Nu-i de mirare că era În același timp și un vorbitor admirabil, un orator calm, „În stil englezesc“, evitând gestul cu care se tranșează carnea și lătratul retoric al demagogului, dar, nici În această privință, bâlbâit ridicol ce sunt atunci când n-am În față o foaie dactilografiată, nu l-am moștenit deloc. Abia de curând am citit pentru prima dată importanta sa Sbornik statei po ugolovnomu pravu, (o
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
prietenă a ei, una din puținele care mai rămăseseră în viață și cu care se conversa din când în când la telefon, în rusește. Nu știa. I-am spus: „Acum, eu cu cine o să mai vorbesc la telefon”, a întrebat retoric, cu o mare tristețe în glas, bătrâna doamnă, a cărei identitate și al cărei nume îmi erau și mi-au rămas aproximative (căci mă mulțumisem să înregistrez distrat că, uneori, mama se întreținea, în trei limbi, amestecându-le de obicei
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
și însetat. Acesta era cuvântul-cheie, cuvântul zguduitor și liniștitor. Formulă simplă și teribilă. O auzisem, o citisem de multe ori. Dar o luam ad litteram, ca o exigență imposibilă (materialmente imposibilă), ceva ca o formulă asimptotică. Sau ca o formulă retorică. Ei bine, nu. E formula cea mai simplă. Cea care rezumă totul. Formula cea mai pragmatică. Se poate asuma imediat. E singura soluție în situațiile aparent fără ieșire, în marile dileme morale. De la caz la caz. Desigur. Dar în ultimă
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]
-
boier de viță veche și scriitor cu har pe deasupra, mă întreabă, printre altele, dacă în anii de dinainte de '89, în care am lucrat la MAE, am colaborat cu securitatea. Ce puteam să-i spun? Cred că a fost o întrebare retorică, el însuși fiind un declarat "colaborator" și cunoscând "că nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri", cum zicea cândva un cronicar. I-am dat un răspuns care a fost aplaudat de întreg plenul celor două Comisii: "Domnule
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1570_a_2868]
-
ministru Mircea Miclea, grupările aflate la putere probabil vor încerca să facă schimbări favorabile abordării retro, tocmai ca să se poată apăra, unii de ofensiva nou-veniților, alții pur și simplu de ofensele dure care vin din partea unora dintre nou-veniți. Mă întreb, retoric e drept, ce fel de autonomie universitară putem construi dacă noi avem probleme cu fundamentul autonomiei personale, discernământul? Maniheismele au efecte patologice, oriunde se manifestă. Dorința celor „noi” ca să ne evaluăm după competitivitatea internațională este pe deplin legitimă. Altfel rămânem
Dincolo de îngeri și draci: etica în politica românească by Mihaela Miroiu [Corola-publishinghouse/Memoirs/1964_a_3289]
-
recunoscut ca un public exigent, piatră de încercare în turneele altor teatre. Toți acești maeștri ai scenei continuau tradiția realistă a lui Matei Millo, asemănătoare celei impuse în teatrul rus de Stanislavski, opusă tradiției bucureștene a marelui Nottara, mult mai retorică și potrivită unor autori ca Delavrancea. Relieful scenei ieșene a fost construit de câțiva mari regizori, ca Victor Ion Popa. Remarcabilă la Iași rămăsese și o altă școală, cea a artiștilor plastici. Pictori ca Adrian Podoleanu, Nicolae Popa, Constantin Radinschi
Muzeul păpuşilor de ceară by Marcel Tanasachi () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91828_a_93567]
-
de a introduce o frază al cărei fond era întotdeauna același, despre "Marea Britanie, singura putere cu adevărat prietenă sigură și dovedită a Italiei... ". (Vederile asupra Abisiniei aveau să fie un duș rece peste efuziunile fierbinți și să ducă la înflorituri retorice de culoare opusă... În privința Germaniei, Ducele îl lăsă pe Federzoni să facă drumuri la Berlin și să pledeze apropieri teoretice, și pe fostul șef de gară Farinacci să răcnească cît îl ținea gura despre nevoia schimbării macazului spre linia nazistă
by DIMITRIE GHYKA [Corola-publishinghouse/Memoirs/1001_a_2509]