KorAP: Find »[drukola/base=zăcea & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...181 182 183 ...218 >

5,438 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332

la Pskov, numai că am ajuns cu febră; acolo babele s-au apucat să-mi citească din calendarul bisericesc, în timp ce eu eram năuc de băutură; apoi, cu ultimii bani, am cutreierat din cârciumă în cârciumă și o noapte întreagă am zăcut în nesimțire sub un gard, m-au mușcat câinii, iar a doua zi mă scuturau frigurile. Cu greu mi-am venit în fire. — Ei bine, acum ți-o jucăm noi pe Nastasia Filippovna! chicoti funcționarul, frecându-și palmele. Acum, domnule

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
rotesc. Și probabil că e așa până în ultimul sfert de secundă, când capul e deja pe butuc și așteaptă și... știe și deodată aude cum oțelul alunecă deasupra lui! Asta nu se poate să n-o auzi! Dacă eu aș zăcea cu grumazul pe butuc, aș asculta anume și aș auzi! Poate că ține doar o zecime de secundă, dar nu se poate să nu auzi! Și, imaginați-vă, există inși care și acum susțin că, poate, capul, după ce a zburat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
în sat că Marie s-a întors, toți au dat fuga s-o vadă, mai că nu s-a adunat tot satul în casa bătrânei: moșnegi, copii, femei, fete, toți s-au adunat, au alcătuit o gloată grăbită, nesățioasă. Marie zăcea pe podea, la picioarele bătrânei, flămândă, zdrențuită și plângea. Când au dat toți buzna, s-a acoperit cu părul ei despletit și a rămas tot așa întinsă, cu fața la pământ. Toți se uitau la ea ca la o netrebnică; bătrânii o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
stâncă; poate că visa ceva. Într-o dimineață n-a mai putut nici să iasă odată cu cireada și a rămas în casa ei pustie. Copiii au aflat de îndată și în ziua aceea aproape toți au trecut s-o vadă; zăcea singurică-singurică în patul ei. Două zile i-au purtat de grijă copiii, dând fuga la ea pe rând, până când oamenii din sat au aflat că Marie chiar e pe moarte și atunci au început să vină bătrânele din sat ca

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
s-o îngrijească și să-i stea la căpătâi. Se pare că oamenilor din sat li se făcuse, în sfârșit, milă de Marie; în orice caz, pe copii nu-i mai opreau și nu-i mai ocărau ca înainte. Marie zăcea tot timpul în amorțire, somnul îi era agitat; tușea îngrozitor. Bătrânele îi goneau pe copii, însă ei dădeau fuga sub fereastră, uneori numai pentru câte un minut, doar ca să-i spună: „Bonjour, notre bonne Marie“*. Iar ea, de îndată ce-i vedea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
nu mai avem, nici speranțe nu ne mai rămân: portretul e semnul... Dar ce, chiar el ți l-a arătat? adăugă ea uimită. — Știi doar că de-o lună nu vorbim aproape deloc. Ptițân mi-a spus totul, iar portretul zăcea pe dușumea, la piciorul mesei; l-am ridicat. — Prințe, i se adresă brusc Nina Alexandrovna, aș vrea să vă întreb (la drept vorbind, de asta v-am poftit aici!): îl cunoașteți de mult pe fiul meu? Mi se pare că

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-l la o parte cu umărul și spuse mânioasă, descotorosindu-se de mantou: — Dacă ți-e lene să repari clopoțelul, ai putea să stai în antreu când bate cineva la ușă. Poftim, mi-ai scăpat și mantoul jos, nătângule! Mantoul zăcea într-adevăr pe dușumea; fără să aștepte ca prințul să-i ia blana de pe umeri, Nastasia Filippovna o aruncase în spate, fără să se uite, iar prințul nu apucase s-o prindă din zbor. — Meriți să fii dat afară. Du

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
A, Kolea, ești deja aici? Marfa Borisovna e acasă sau și tu de-abia ai ajuns? — O, nu, îi răspunse Kolea, care tocmai ieșea pe poarta casei, sunt aici de mult, cu Ippolit, care se simte mai rău, azi-dimineață a zăcut. Am coborât la prăvălie după un pachet de cărți de joc. Marfa Borisovna te așteaptă. Dar, tată, în ce hal ești! zise Kolea, observând mersul și ținuta generalului. Ei, hai să mergem! Întâlnirea cu Kolea îl îndemnă pe prinț să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
să meargă pe jos. Aș fi vrut să vă fac cunoștință cu Ippolit, spuse Kolea. Este fiul cel mare al acestei căpitănese, care nu mai are de ce se ține mândră; era în camera de alături; e bolnav și azi a zăcut toată ziua în pat. Însă e tare ciudat; e grozav de supărăcios și mi s-a părut că i-ar fi rușine de dumneavoastră, mai ales că ați venit într-un asemenea moment... Mie nu-mi e chiar atât de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
Dar acestuia i se întâmplă ceva care curând potoli, apoi chiar spulberă de tot toate vorbele urâte care se spuneau despre el: se îmbolnăvi foarte grav și nu-și mai putu face apariția nici în societate, nici la serviciu. După ce zăcu bolnav o lună, se însănătoși, dar, cine știe de ce, renunță cu totul la slujba pe care o avea la societatea pe acțiuni și locul i-l ocupă altcineva. Nici acasă la generalul Epancin nu-și mai făcu apariția vreodată, așa că

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
cu o nerăbdare febrilă, întoarcerea prințului care plecase la Ekaterinhof și revenise de acolo spre ora șase dimineața. Atunci Ganea intrase în camera lui, îi pusese pe masă teancul de bani pârjoliți pe care i-i dăruise Nastasia Filippovna, când zăcea leșinat. Îl rugase insistent pe prinț să-i restituie, la prima ocazie, acest cadou Nastasiei Filippovna. Când intrase în camera prințului, Ganea era ostil și aproape disperat; dar, cică, între el și prinț s-au rostit câteva cuvinte, după care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
v-a tras deja pe sfoară și dacă n-a plănuit cum să vă înșele și în continuare! Zâmbiți, nu mă credeți? — Mi se pare că întrebarea nu prea are legătură cu conflictul dumneavoastră, observă prințul. — Sunt trei zile de când zac aici și câte n-am văzut! strigă tânărul, fără să asculte. Închipuiți-vă că pe acest înger, pe această fată, acum orfană, verișoara mea, deci pe propria lui fiică o bănuiește, caută în fiecare noapte iubiți la ea în cameră

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
omul poate ajunge și mai prost decât sunt eu! îi răspunse cu amărăciune Lizaveta Prokofievna. Rușine! Imediat ce ajungem acasă, să-mi arătați poezia asta a lui Pușkin! — Cred că n-avem nici o carte de Pușkin. — Din vremuri imemoriale, adăugă Alexandra, zac pe undeva două volume ferfenițite. — Trimiteți imediat pe cineva la oraș ca să cumpere, pe Feodor sau pe Alexei, cu primul tren - mai bine pe Alexei. Aglaia, vino încoace! Sărută-mă, ai recitat excelent, dar - dacă ai fost sinceră când ai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
de vorbă... o să stăm negreșit de vorbă, Lizaveta Prokofievna, acum insist s-o facem... zise el și zâmbi din nou. Gândiți-vă și dumneavoastră că acum sunt pentru ultima oară la aer, printre oameni și că peste două săptămâni voi zăcea cu siguranță în mormânt. Deci, ar fi un fel de adio pe care mi-l iau de la oameni și de la natură. Cu toate că nu-s foarte sensibil, imaginați-vă, mă bucur că toate astea s-au întâmplat aici, la Pavlovsk; măcar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
aceea îl căuta de jur împrejur. A, n-ați plecat! exclamă el, găsindu-l în sfârșit. Adineaori râdeați că am vrut să vorbesc un sfert de oră de la fereastră. Dar să știți că n-am numai optsprezece ani: atâta am zăcut pe perna aceea, atâta m-am uitat pe fereastra aceea, atâta am frământat în gând... de toate... încât... Mortul nu are vârstă, știți și dumneavoastră. Încă de săptămâna trecută m-am gândit la asta, când m-am trezit într-o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
gândurile lui și nimeni să nu știe unde se află. Sau să fie măcar la el acasă, pe terasă, însă singur, fără Lebedev, fără copiii acestuia; să se trântească pe canapeaua lui, să-și înfunde fața în pernă și să zacă așa o zi, o noapte, încă o zi. Preț de-o clipă, i se năzăreau munții, și anume un loc cunoscut din munți, de care îi plăcea întotdeauna să-și amintească și unde îi plăcea să se ducă pe când mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
tăcută întrebările mele, nu a înțeles nimic, desigur, și tot tăcută mi-a deschis ușa ce dădea în camera cealaltă, tot mică, grozav de scundă, cu porcăria de mobilier necesar și cu un pat uriaș, lat, cu perdele, pe care zăcea unul «Terentici» (așa l-a strigat femeia), care mi s-a părut cherchelit. Pe masă pâlpâia un muc de lumânare înfipt într-un sfeșnic de fier; mai era un dulap aproape gol. Terentici mugi ceva la mine, rămânând tot întins

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
se dezbrăcase deja de palton și îl aruncase pe pat) și desfăcea hârtia albastră, în care erau împachetate doi funți de pâine de grâu și două batoane mici de salam. Pe lângă asta, pe masă era un ceainic cu ceai și zăceau uitate niște bucăți de pâine neagră. De sub pat se vedeau un geamantan neîncuiat și două boccele cu bulendre. Într-un cuvânt, era o dezordine teribilă: de la prima privire mi s-a părut că amândoi, domnul și doamna, sunt oameni cumsecade

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
la vârsta aceea caraghioasă când deodată încep să-ți placă istoriile cu dueluri, cu atacuri de tâlhari, când îmi imaginam că voi fi provocat la duel și cu câtă distincție voi sta în dreptul pistolului atințit spre mine. În sertarul unde zăcea, am găsit trei gloanțe, iar în cornet praf de pușcă pentru vreo trei încărcături. Pistolul e o rablă, trage într-o parte și n-are bătaia decât de vreo cincisprezece pași; însă, desigur, e în stare să-ți strâmbe țeasta

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
te învinuiește? — Acasă, toți, mama, surorile, tata, prințul Ș., chiar și mizerabilul de Kolea al dumitale! Așa gândesc, chiar dacă nu mi-o spun de-a dreptul. Asta le-am spus-o tuturor de la obraz, și mamei și tatei. Maman a zăcut bolnavă o zi întreagă, iar a doua zi Alexandra și tata mi-au zis că nici eu nu-mi dau seama că mint și ce vorbe arunc. Dar le-am retezat-o pe loc, spunându-le că înțeleg totul, toate

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
fi putut. Totul este posibil în stare de ebrietate, după cum v-ați exprimat cu sinceritate, mult stimate prinț! Dar, vă rog să chibzuiți: dacă, schimbându-mă de redingotă, ar fi alunecat portofelul din buzunar, atunci obiectul alunecat ar trebui să zacă tot aici, pe dușumea. Deci, unde-i acest obiect? — Nu cumva l-ai pus prin vreun sertar, în birou? — Am căutat peste tot, am scotocit peste tot, mai ales că nu l-am ascuns nicăieri și n-am deschis nici un

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
palma peste frunte, l-am trezit imediat pe general, cufundat în somnul inocenței. Luând cunoștință de ciudata dispariție a lui Ferdâșcenko, care, în sine, ne-a trezit bănuiala, ne-am hotărât amândoi pe loc să-l percheziționăm pe Keller care zăcea precum... precum... aproape ca un ghimpe. L-am scotocit peste tot: în buzunare n-avea nici o centimă și chiar n-am găsit nici un buzunar care să nu fie spart. O batistă albastră, în carouri, din bumbac, într-o stare mizerabilă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
își plesni palmele. Aglaia dădu iute fuga la el, apucă să-l prindă în brațe și cu groază, cu chipul deformat de durere, auzi țipătul sălbatic al „duhului care l-a cutremurat și l-a doborât“ pe cel nenorocit. Bolnavul zăcea pe covor. Cineva apucase să-i pună o pernă sub cap. Nimeni nu se așteptase la așa ceva. Peste un sfert de oră, prințul N., Evgheni Pavlovici și bătrânelul încercară să reînvioreze serata, dar peste încă o jumătate de oră toți

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
am vrut s-o ajung din urmă pe Aglaia Ivanovna, dar Nastasia Filippovna a leșinat; apoi, nici acum nu mi se dă voie s-o întâlnesc pe Aglaia Ivanovna. — N-are a face! Trebuia să fugiți după Aglaia, chiar dacă cealaltă zăcea în leșin! — Da... da, trebuia... dar ea ar fi murit! S-ar fi sinucis, n-o cunoașteți și... oricum i-aș fi povestit pe urmă totul Aglaiei Ivanovna și... Vedeți dumneavoastră, Evgheni Pavlovici, îmi dau seama că, se pare, nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
tot, pe pat, la picioare, pe fotoliile de lângă pat, chiar pe dușumea, erau aruncate veșmintele dezbrăcate, o rochie luxoasă din mătase albă, flori, panglici. Pe măsuța de la căpătâi străluceau briliantele scoase de la gât și aruncate cât colo. La picioarele patului zăceau făcute ghem niște dantele și, de sub cearșaf, spre acele dantele albe se ițea un vârf de picior gol, care părea sculptat în marmură și era îngrozitor de imobil. Prințul se uita și simțea că, pe măsură ce privește, în cameră se face și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]