9,274 matches
-
vreau să vă spun că-mi pare rău de Domnul Petruș care, după cum cred că știți, a fost șef de nivel și a contribuit cu succes la păstrarea ordinei în acest internat, dar nu același lucru îl pot spune de domnișoara Erjika sau de domnul Silviu, care în mod repetat au fost sancționați cu privarea dreptului de a merge în oraș. Sunt elemente de care mă bucur că am scăpat, spuse aproape cu mândrie pedagoga. Așteptam ca mama să-și plece
Anonim pe ringul adolescenţei by Liviu Miron () [Corola-publishinghouse/Imaginative/252_a_500]
-
unde fusese Înregistrată inițial, undeva mai În centru, dacă-mi aminteam bine și să afle dacă există vreun frate În cartoteca familiei. Apoi, special am rostit cu voce tare numele de fată actual al femeii, cît și pe cel de domnișoară, ca să mă audă cei din cafenea. Nici mandatarul, nici chelnerița n-au avut nici o reacție. Era și normal să fie așa. Deși acest lucru părea să-mi infirme bănuielile, era totuși puțin probabil ca ei să fi stabilit vreun contact
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
-
solicitat un detectiv... Aveați obligația să-mi dați absolut toate informațiile necesare. — Doar nu te așteptai să-ți spun tot soiul de baliverne care nu prezintă nici un interes și nu au nici o legătură cu cazul! O strigă pe funcționară, nonșalant: — Domnișoară, fă-i și domnului un ceai, te rog. Fata se sculă de pe scaun fără să scoată o vorbă. Fusta șifonată, electrizată, prinse conturul șoldurilor ei. Dacă tu considerai că nu e necesară informația, puteai să-mi spui totuși argumentînd de ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
-
să mă prefac că nu știu nimic, dar... Îmi dau seama că te-am cam supărat, așa că nu mă mai pot abține... Îți spun totul, adevărul gol-goluț. Ca să fiu cinstit, am venit aici pentru șantaj... — Șantaj ? — Da. Nu-i așa, domnișoară? Fata luă cu mișcări rigide ibricul de pe aragazul din fața rafturilor și turnă apa fierbinte Într-un ceainic mare din porțelan. Nu făcu nici cel mai mic gest de a răspunde. Dar tăcerea ei era mai elocventă decît orice răspuns. Fratele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
-
clientei mele continuă calm: — I-am prevenit oricum, așa că sper că au pregătit cecul pentru astăzi. Șeful a Întins-o și habar n-am unde e. Și fata asta o ține una și bună că ea nu știe nimic... Ascultă, domnișoară, dacă o ții tot așa, nu te văd bine ! Mă faci să aștept aici o zi Întreagă și am să te pedepsesc mărindu-vă dobînda. Ai Înțeles? Mai bine i-ai spune asta și șefului. Am timp suficient și pînă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
-
alți copii, dar nu cu alți pui. Și urma, așa aflasem, să mă feresc de băieți, să mă tem să rămân singură cu ei. Asta îi spuneam mărului. Că voi pleca printre străini, la oraș. Că urmează să mă fac domnișoară. Aseară am regretat că n-am mărul să mă plâng. A trebuit să mă îmbrac elegant. Să mă deghizez în doamnă. Firește că lumea din jur e mulțumită și admirativă, dar eu continuu să mă simt în astfel de situații
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
din prima zi de pionierat, motivația de bază la intrarea în UTC a fost aceea că urma să-mi petrec mai mult timp cu secretarul acesteia, de care eram vag amorezată la cei 14 ani când îmi mijeau cornițele de domnișoară. Pentru mine, UTC-ul se transubstanțializase cu primul personaj masculin tip făcut-ochi-dulci și schimbat-colecții-de-timbre, șervețele exotice, atingeri discrete de mână. Nu eram deloc pătrunsă de importanța momentului. Trecuse ’68-ul mândriei românesc-patriotice. Trecuse și euforia schimbării imnului de stat și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
acea zi, să nu se mai arunce hârtii pe stradă. Informația se transmite pe posturile TV din: Londra: „Ladies and gentlemen, nu e demn de o respectful lady and a honorable gentleman să arunce hârtii pe stradă!”, la Paris: „Doamnelor, domnișoarelor și domnilor, nu e chique să aruncăm hârtii pe stradă”, la Moscova: „Dragi tovarăși, învățătura marxist-leninistă ne spune că e complet interzis să aruncăm hârtii pe stradă”, la Sofia: „Dragi tovarăși, dacă rușii nu aruncă hârtii pe stradă, nici noi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
și el și soția - oameni cu maniere deosebite și cinstiți; oricum la sărbătorirea ieșirii la pensie nu puteau lipsi. Invitații se închegau în grupuri, se desfăceau, apoi se refăceau în mereu alte jocuri ale întâmplării conversațiilor, afară de stăruitoarea mea vecină - domnișoara Marga Popescu - care s-a alăturat de foarte puține ori și pentru scurtă durată grupurilor, revenind de fiecare dată, vădit veselă pe scaunul de lângă mine, unde fusese rostuită de la început de imaginația sau poate calculul (nu se știe ce fel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
politică și nepricepându-se la asemenea subiect, ce n-o interesa, avu ideea, salvatoare pentru ea, de a mă angaja în discuție, transferându-mi nu știu ce întrebare asupra partidelor politice, cu gândul de a mă abandona grupului, dar mă eliberai zâmbind: - Domnișoară, judecătorii n-au voie să facă politică, așa că n-am păreri! Răspunsul o uimise: nu auzise până atunci de existența acestei interdicții și nu-i înțelegea rostul. Explicațiile ar fi fost prea savante și greu de dat, deoarece conțineau o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
Aș fi foarte curios, vorbii, să știu cum arătați la catedră. - Și eu sunt curioasă cum arătați în timpul judecății. N-am intrat niciodată într-o sală de tribunal. Ce părere aveți despre căsătorie, de pildă? - E o instituție de drept, domnișoară, ca oricare alta, dacă mă întrebați din punct de vedere al legii și al doctrinei. Din punct de vedere social este, fără îndoială, o necesitate, dar dacă vreți să aflați o părere personală, dincolo de concepte, e greu să vă spun
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
privindu-ne și ascultându-ne, cu mica ei ceașcă cu cafea în față, în timp ce domnul Pavel dormea, încă de la plecarea ultimilor musafiri, pe canapeaua din camera mea. La un moment dat o întrebai: - Care poeți francezi vă plac mai mult, domnișoară? întrebarea n-o surprinse. Zâmbi: - Când eram în liceu, îmi răspunse, îmi plăcea Lamartine, v-aduceți aminte Lacul de pildă, în timpul facultății m-am îndrăgostit de Verlaine, după care m-am statornicit la Baudelaire. Mă mir de ce mă întrebați de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
o vacanță veselă și liniștită, în ce o privea, viața urma să curgă la fel ca și până acum; atunci când nimic nu se schimbă în viața ta e ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Oricum, viața trebuie trăită; de aceea domnișoara Marga Popescu ridică paharul cu vin din fața ei și rosti o urare pentru noi toți, în timp ce ochii i se încărcară de melancolie. - Totuși, domnule judecător, partidele de stânga... încercă să rostească domnul Pavel, dar fu întrerupt de tânăra profesoară care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
reviste. „Anul trecut la vremea aceasta, gândi, ne aflam în sufragerie, iar el era cu noi, râdea, vorbea zgomotos despre toate câte fleacuri sunt. Acum... Un judecător trebuie să fie... El este.” Deodată, pe umeri, mâinile ei, „Ana!” șoptii, în timp ce domnișoara Marga Popescu povestea, veselă, amintiri din studenție. După alte câteva ore simții înălțându-se sau prăbușindu-se peste noi (nu mai rețin exact), bolta nopții din Betleem, și peste ea vocea subțire ca de școlăriță a domnișoarei Marga Popescu, recitând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
Ana!” șoptii, în timp ce domnișoara Marga Popescu povestea, veselă, amintiri din studenție. După alte câteva ore simții înălțându-se sau prăbușindu-se peste noi (nu mai rețin exact), bolta nopții din Betleem, și peste ea vocea subțire ca de școlăriță a domnișoarei Marga Popescu, recitând în franceză. 15. La câteva zile, președintele urca treptele tribunalului, avea fața aplecată, se ferea de vântul subțire ce bătea dinspre câmpie. Eram în ultima săptămână a anului. Iuții pasul și-l ajunsei din urmă când el
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
îi spuneam „nu înțeleg, tată”, însă nu auzeam nici un răspuns, o depărtare se așezase între noi, dar îl iubeam imens. „Ți-aduci aminte de revelionul din 1921, dinaintea nașterii mele, petrecut în casa doamnei și domnului Lunacearschi? Dar dumneata, fostă domnișoară Marcela Lunacearschi? (și în clipa aceea mă uitai la ea, era în capătul opus al mesei față de locul în care mă aflam), ai intrat, ca din greșeală, în camera viitorului meu tată (poate fâstâciri ale vârstei), apoi ai plecat închizând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
nevoia să stau de vorbă cu el...o nevoie aparte, dar ceasul pendulă din camera ultimei părți a adolescenței, unde-l așteptam acum, înainta încet, îngrozitor de încet. Timpul părea să se fi dilatat, dar sub torentul de vorbe al fostei domnișoare Marcela Lunacearschi (de 19 ani soție a tatălui meu și a doua mea închinare), înveselită nu se știe de ce, părea că asist, dimpotrivă - contradictorii stări ale spiritului -, la o comprimare a timpului, când, după un sfert de oră, în care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
în fața altarului și a preotului purtând patrafirul auriu deasupra sutanei, păreau a fi din iconografiile bizantine, pustiiți de vârste, iluminați și senini. O oră mai târziu, Lung, în îmbrăcămintea portului de la țară, se aplecă spre urechea mea: - Ce frumoasă e domnișoara în seara asta! Drept să vă spun, când erați aici, pe mine mă bătea gândul că ar fi fost bine... știți... dar nu apucă a termina că însăși Ana (eram acum în una din odăile pline de nuntași din casa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
ei, o melodie din cele la modă încă mult înainte de război; o auzisem prima dată când eram în clasa a patra de liceu, „Ionel-Ionelule...” și când să treacă la alta ușor deocheată, „Dimineața la șosea...”, poarta se deschise și intră domnișoara Marga Popescu care întrerupse repertoriul mătușii ei prin simpla deschidere a porții căci aceasta apăru la fereastră uitând de melodii, întâmpinând-o cu bucurie nestăpânită: - Bine-ai venit, scumpa mea! Nepoata intră în casă, și după jumătate de oră, chemat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
carte, iar nu alta? Ați gândit desigur ceva. - Pentru că e cea mai pură poveste de dragoste. Iar dumneavoastră se pare că sunteți un romantic, adică un visător. - Toți suntem romantici sau „visători”, cum spuneți, măcar în zonele noastre de subconștient, domnișoară - ceea ce ne diferențiază este numai dozajul. - Acceptați dozajul zero? - La brute. Râse și trecu de pe scaun pe fotoliul de lângă șemineu deasupra căruia străjuia (totdeauna, mi s-a părut, într-un echilibru instabil, gata să cadă), un vas înalt, portocaliu, cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
vocea spre tonalități imaginar complicitare. - O! și de ce n-ați amânat discuția până să vin și eu, că-mi plac asemenea discuții. Și cum ați ajuns, mă rog, la un așa subiect, făcu șiret doamna Pavel. - În legătură cu cartea pe care domnișoara mi-a dat-o prin dumneavoastră, s-o citesc, spusei. - Aa! exclamă, vădit decepționată, fără a i se cunoaște gândul adevărat. - Da’ dumneata în legătură cu ce credeai? o întrebă nepoata, zâmbind. - Mă gândeam - începu, ocolind se vedea cât de colo un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
învățătorul la care a locuit în gazdă când a fost acolo cu serviciul. - Ați fost nuntaș? exclamă, mirată, tânăra profesoară. Nu prea vă imaginez nuntaș, în haine negre cu cocardă și nici petrecăreț, așa ursuz cum sunteți... - Se mai întâmplă, domnișoară. Sunt situații când... Am stat în gazdă la ei.... oameni foarte cumsecade. - Da’ cine s-a căsătorit? - Una din fiice; au două. E bacalaureată. A urmat aici la oraș, la internat și a terminat în anul când am fost numit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
și viața, încercată în halatele oamenilor de spital, lângă suferințele atâtor bolnavi, și-și va aduce aminte ca-n vis de tinichelele și trâmbițelele copilăriei. În anul acela casa era dominată de aureolele tatălui și ale fraților, în timp ce mama - fosta domnișoară Marcela Lunacearschi, bucuroasă de prezența mea - eu acum „ajuns” într-o profesie, scos din preocupările ei cotidiene - mai purta cu discreție suferințele esențiale, amintirea pierderii părinților uciși în 1941. Eram acum în Crăciunul anului 1947 - peste câteva zile Anul Nou
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
zi. Îmi pare rău că nu e și Marga; i-am telefonat și s-a bucurat, nici nu vă închipuiți ce mult. A spus că vine mâine, că are niște ore la liceu. Dar nu termină bine aceste vorbe că domnișoara Marga Popescu se și ivi în pragul ușii, râzând: - Am venit mai repede decât am crezut. Vă felicit, domnule judecător. A avut grijă mătușă-mea să mă anunțe. Mă bucur sincer pentru dumneavoastră; de asta am și venit. Nu înțeleg
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
Numai să vedem cum se schimbă, adăugă el, observând abia atunci gazeta locală a acelei zile, la care era abonat și pe care doamna Pavel o pusese pe șemineu. Ne aflam în sufragerie, care era lipită bucătăriei, iar eu și domnișoara Marga Popescu, în timp ce domnul Pavel își lua gazeta de pe șemineu, ne așezarăm în cele două fotolii de lângă fereastră. Domnul Pavel se așeză la rândul său pe un scaun apropiat măsuței la care ne aflam, dar după ce îi oferisem și refuzase
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]