4,600 matches
-
prin care grupurile de indivizi ajung la decizii sociale prin intermediul deciziilor și acțiunilor indivizilor din grupuri. În multe cazuri, sistemul este unul de tip electoral, în care candidații sau alternativele sunt propuși potrivit anumitor reguli, și apoi sunt votați de electorat pe baza unor alte reguli. În alte cazuri, sistemul poate implica mecanisme ale pieței prin care alternativele sociale sunt selectate pe baza activităților care nu sunt de tip vot, ale indivizilor”. [Fishburn, 1974, p. 63] footnote> surprinde destul de bine câteva
Paradoxuri libertariene în Teoria Alegerii Sociale Preferinţe individuale și preferinţe sociale by Mihai UNGUREANU () [Corola-publishinghouse/Science/211_a_268]
-
precedent istoric de democrație în România. Prima ei încercare, criza, și fluxul în plină creștere al fascismului au spulberat-o. România nu avea o burghezie autohtonă, nici un standard viabil de contracarare a demagogiei politice, nici un nivel educațional care să ajute electoratul să înțeleagă alternativele; în sfîrșit, nu exista nici o experiență de autoguvernare. Nu trebuie să ne surprindă că noile instituții democratice au provocat în România reacții stranii, nonoccidentale. Dar în 1918, conchidea Iorga, toată lumea privea cu mare încredere spre viitor. Într-
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
atacurile împotriva lui Arghezi cu o violență neostoită. Tudor Arghezi i-a ripostat lui Iorga într-un mod meschin. Profitînd de antisemitismul prevalent în 1937, el a reprodus (în "Biletele lui de papagal") afișul electoral în care Iorga apela la electoratul evreiesc. El a scris numele lui Iorga cu caractere ebraice, apoi de la coadă la cap în alfabetul românesc (latin): "Agroi", făcînd apel la cele mai josnice sentimente antisemite 116. Ca să nu se lase mai prejos, Iorga a replicat printr-o
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
industria alimentară și toate Întreprinderile de proporții fuseseră preluate: 2.119 firme, care totalizau 75% din producția industrială. În cazul Cehoslovaciei, naționalizarea și planificarea economiei au Început, prin urmare, cu mult Înainte de impunerea comunismului și reprezentau preferința politică a majorității electoratului - abia În februarie 1949, la un an după puciul comunist, Comisia de Planificare a fost epurată și redenumită Oficiul Planificării de Stat, cu un mandat foarte diferit. În restul regiunii, naționalizările de amploare, precum cele dictate În Polonia prin Legea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fabrici, utilități. Nu mai rămânea prea mult pentru alimentație și locuințe, foarte puțin pentru spitale, școli și alte servicii sociale, iar bunurile de consum neesențiale erau excluse. O astfel de eșalonare a cheltuielilor nu avea cum să fie pe placul electoratului, mai ales În țările care Înduraseră ani de lipsuri materiale: nu e de mirare că planificarea În vremuri de restriște era peste tot acompaniată, mai devreme sau mai târziu, de un regim autoritar și un stat polițist. Dar situația din
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de după primul război mondial. După 1945 Însă, raportul de forțe s-a inversat. În primul rând, aceste partide - În special Uniunea Creștin-Democrată (UCD) În Germania de Vest, Creștin-Democrații (CD) În Italia și Mișcarea Republicană Populară (MRP) În Franța - aproape monopolizaseră electoratul catolic. În Europa anului 1945, acest lucru era important: opțiunile catolicilor erau Încă strict conservatoare, În special pe probleme sociale și În regiuni dominate de credincioși practicanți. Alegătorii catolici din Italia, Franța, Belgia, Olanda și cei din sudul și vestul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
vogă În perioada interbelică. Parlamentele și democrațiile fuseseră privite de mulți - și nu numai de fasciști și comuniști - drept decadente, stagnante, corupte și, În orice caz, necorespunzătoare misiunii statului modern. Războiul și ocupația au spulberat aceste iluzii - cel puțin pentru electorat, dacă nu și pentru intelectuali. În lumina crudă a păcii, compromisurile terne ale democrației constituționale au căpătat subit o strălucire nouă. Desigur, În 1945, cei mai mulți erau dornici de progres social și reînnoire, Însă numai prin reforme politice stabile și familiare
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
eră iminentă de transformări sociale fulgerătoare. Indiferent de eticheta de partid, vechii oameni de stat ai Europei deveniseră toți practicanți sceptici, pragmatici ai artei posibilului. Această distanțare personală de dogmele brutale ale politicii interbelice reflecta fidel starea de spirit a electoratului. Erau zorii erei post-„ideologice”. șansele de stabilitate politică și reformă socială În Europa postbelică depindeau În primul rând de redresarea economiei continentului. Nici planificarea de stat, nici orientarea politică nu puteau disimula sarcina gigantică a europenilor În 1945. Cel
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Începutul anilor ’50. Din 1945 până la Începutul lui 1953, europenii au trăit, cum am văzut, În umbra celui de-al doilea război mondial, anticipând nervos un al treilea. Eșecul aranjamentului din 1919 era Încă viu În mintea politicienilor și a electoratului. Comunismul impus În Europa de Est era un memento strident al instabilității revoluționare de după primul război mondial. Lovitura de stat de la Praga, tensiunile din Berlin și războiul din Coreea aduceau Îngrijorător cu crizele internaționale În serie din anii ’30. În iulie 1951
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
peste 40% din voturi (abia spre sfârșitul anilor ’70 cota lor a scăzut sub 38%). În coaliții cu partidele mici de centru, ei au condus țara fără Întrerupere până În 1963, când s-au aliat cu partidele minoritare ale stângii necomuniste. Electoratul lor cel mai fidel, pe lângă alegătorii catolici din Veneția și regiunea Veneto, era localizat În Sud: Basilicate, Molise, Calabria, insulele Sardinia și Sicilia. În acestea din urmă, nu credința, ci serviciile i-au fidelizat timp de generații pe alegătorii din
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
părți aveau interes să uite trecutul - am văzut ce s-a Întâmplat cu primele tentative de denazificare În Austria postbelică. Socialiștii reprezentau partidul majoritar În Viena (care cuprindea un sfert din populația țării), În timp ce Partidul Popular se bucura de fidelitatea electoratului rural și din micile orășele alpine. Politic, țara era Împărțită aproape simetric În două: În alegerile din 1949, Partidul Popular i-a depășit pe socialiști cu 123.000 de voturi; În 1953, socialiștii conduceau cu 37.000; În 1956, Partidul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
influența Bisericii Catolice În Germania de Vest postbelică: cum regiunile predominant protestante (Brandenburg, Prusia și Saxonia) se aflau acum În mâinile comuniștilor, catolicii reprezentau mai mult de jumătate din populația vest-germană. În Bavaria, unde conservatorii catolici formau majoritatea covârșitoare a electoratului, Uniunea Creștin-Socială (UCS) avea o impresionantă bază de putere locală, pe care a folosit-o ca să-și adjudece un loc permanent ca partener minoritar În guvernele de coaliție ale lui Adenauer. Adenauer Însuși era suficient de vârstnic ca să-și amintească
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ajungând la peste 50% din total. O altă cauză a succesului alianței UCD-UCS (care de acum Înainte avea să-și adjudece constant cel puțin 44% din voturile din Întrega țară) a fost aceea că, asemenea creștin-democraților italieni, ea atrăgea un electorat larg. Creștin-socialii bavarezi, precum omologii lor din țările de Jos, aveau o bază electorală restrânsă, obținând voturile unei comunități religioase conservatoare dintr-o singură regiune. Însă UCD, deși În chestiuni culturale era conservatoare prin tradiție (de exemplu, În multe orășele și comunități
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
pe poziții ca partid-umbrelă al centrului majoritar - o premieră În cultura politică germană. Principala victimă a succesului UCD a fost Partidul Social-Democrat (PSD). La prima vedere, acesta ar fi trebuit să aibă o poziție mai bună, chiar și după ce pierduse electoratul socialist prin tradiție din nordul și estul Germaniei. Performanțele antinaziste ale lui Adenauer nu fuseseră prea strălucite: În 1932, el Încă mai credea că Hitler putea fi determinat să se comporte responsabil; din fericire, a atras suspiciunile naziștilor În 1933
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
politică a apărut Blocul Expulzaților și Dezmoșteniților, care În 1950, la alegerile locale din Schleswig-Holstein (fost bastion rural al Partidului Nazist), a câștigat 23% din voturi. În anul următor, În Saxonia Inferioară Învecinată, un Sozialistische Reichspartei care căuta să atragă un electorat asemănător a obținut 11%. Având În vedere existența acestui grup electoral semnificativ, Konrad Adenauer a evitat să critice deschis trecutul recent al Germaniei, blamând În schimb explicit Uniunea Sovietică și pe Aliații vestici pentru problemele țării, În special cele rezultate
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Aliaților vestici victorioși. Dar În rarele ocazii În care Washingtonul sau Londra Își manifestau nemulțumirea În public sau ori de câte ori exista o bănuială că ele ar purta discuții cu Moscova fără știrea Bonnului, Adenauer transforma rapid situația În capital politic, reamintind electoratului cât de nestatornici sunt aliații Germaniei și cum el e singurul de Încredere În privința protejării intereselor naționale. Reînarmarea Germaniei nu a avut un sprijin intern foarte puternic În anii ’50, iar crearea unei armate vest-germane (Bundeswehr) În 1956, la doar
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Ho și Min era apreciat de stânga franceză În dubla lui ipostază de luptător pentru independența națională și revoluționar comunist - două identități tot atât de indisolubil legate În propria-i gândire pe cât erau de inseparabile În poleita lui imagine internațională 4. Pentru electoratul francez, era absurd să trimiți la moarte oameni tineri Într-un „război murdar” În Indochina; iar a-l sprijini pe Bao Dai (personaj evident inadecvat, pe care francezii l-au proclamat drept noul „Împărat” al țării În martie 1949) era
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
declinului național au avut un impact cu atât mai mare cu cât societatea britanică din acei ani era practic apolitică. Partidul Laburist, aflat În opoziție În timpul crizei Suezului, a fost incapabil să Întoarcă eșecul lui Eden În avantajul său, pentru că electoratul nu mai trecea experiențele realității prin filtrul partidelor politice. Ca și restul Occidentului, britanicii trăgeau spre consum și distracție. Aplecarea spre religie era pe cale de dispariție și, odată cu ea, orice apetit pentru mobilizarea colectivă. Harold Macmillan, politician conservator cu instincte
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
politician conservator cu instincte liberale - un cameleon politic din clasa de mijloc care poza În nobil de țară edwardian -, era liderul perfect În acest moment de tranziție, oferind retragerea din colonii În politica externă și o liniște prosperă În țară. Electoratul mai În vârstă era destul de mulțumit cu acest rezultat; numai dezamăgirea celor tineri creștea. Retragerea din Imperiu a alimentat o neliniște crescândă În legătură cu pierderea orientării naționale. În absența gloriei imperiale, Commonwealthul slujea Marii Britanii mai mult ca sursă de alimente. Mulțumită
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
produse din nordul Franței și bazinul parizian, unde puternicele sindicate ale fermierilor francezi aveau cea mai mare influență). În același timp, guvernul francez, conștient ca Întotdeauna de semnificația simbolică a pământului În viața publică franceză (și de importanța reală a electoratului rural), Încerca să susțină artificial prețurile și să găsească piețe externe pentru surplus. Această problemă a jucat un rol vital În decizia Franței de a intra În CEE. Principalul interes economic al Franței Într-o piață europeană comună era accesul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
au fost dezavantajați de antipatia instinctivă față de țărani ce caracteriza toată stânga europeană, de la remarcile lui Marx despre „idioțenia vieții rurale” la dezgustul lui Lenin față de „culaci”. Mizeri și Încrâncenați, țăranii din centrul și sudul Europei interbelice au format un electorat facil pentru naziști, fasciști sau populiști agrari de o zi. Însă fermierii, arendașii, cherestegii și pescarii la fel de necăjiți din nordul Îndepărtat al Europei s-au Îndreptat spre social-democrați, care sprijineau activ cooperativele agricole (cruciale În Danemarca, unde exploatarea agricolă comercială
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
inițiativă guvernele naționale. Era o schimbare capitală, cu consecințe mai importante decât s-a crezut pe moment. În trecut, când un guvern apela la strategia „valutei forte”, aderând la etalonul aur sau coborând ratele dobânzii, el trebuia să răspundă În fața electoratului. Dar În circumstanțele de la sfârșitul anilor ’70 un guvern din Londra (sau Stockholm sau Roma) care se confrunta cu șomaj cronic, industrii falimentare sau salarii afectate de inflație, putea să ridice din umeri și să se dezvinovățească arătând cu degetul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de sprijinul lor În cazul unor tulburări publice. Chiar și În Scandinavia și În țările de Jos, unde legitimitatea fundamentală a instituțiilor reprezentative nu fost niciodată pusă serios În discuție, degringolada din sistemul monetar internațional, Împotmolirea vizibilă a economiei postbelice și dezinteresul electoratului tradițional au reușit să zdruncine Încrederea oarbă a generației de după război. Dincolo de accesele nebuloase de neîncredere și scepticism exista o amenințare foarte reală și, credeau contemporanii, foarte prezentă. După al doilea război mondial, conflictele civile și violența deschisă au ocolit
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Stânga s-a dovedit, În general, mai deschisă decât dreapta În promovarea femeilor În politică (dar nu peste tot: În Belgia și Franța, partidele creștine de centru-dreapta au fost ani de zile mai susceptibile de a nominaliza femei În fața unui electorat sigur decât partidele socialiste), dar cel mai bun indicator pentru șansele femeilor În viața publică nu era ideologia, ci geografia. Din 1975 până În 1990, numărul femeilor din parlamentul Finlandei a crescut de la 23% la 39%, În Suedia de la 21% la
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
era acum forța politică dominantă, guvernând practic dintr-o poziție politică de centru. Regimurile lui Salazar și Franco au dispărut nu numai de la putere, ci și din amintire: politicieni dintr-o nouă generație se Întreceau pentru a câștiga susținerea unui electorat tânăr și „modern”. Acest fenomen are mai multe cauze. Prima, după cum am remarcat deja, este că, Îndeosebi În Spania, statul politic, și nu societatea În general, fusese cel care rămăsese mult În urmă. Dezvoltarea economică din ultimul deceniu al regimului
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]