KorAP: Find »[drukola/base=exclama & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...182 183 184 ...236 >

5,886 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225

biata fată era schimbată la față și tremura. Înțelese că se simțea lipsită de apărare, așa, singură, în fața lui, la o anumită distanță, și, așezată pe sofaua aceea, ca un acuzat în fața procurorului, simțea că-și pierde cunoștința. — E drept! - exclamă el -; cu cât stăm mai aproape, cu atât suntem mai protejați. Se așeză din nou, o luă pe genunchi, o prinse în brațe și-o strânse la piept. Sărmănuța îi puse un braț pe umăr, ca pentru a se rezema

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
a fost creat pentru a minți. L-am auzit pe filozoful nostru zicând că adevărul este, asemeni cuvântului, un produs social, ceva ce toți cred și, crezând asta, se înțeleg. Produs social este minciuna.“ Simțindu-se lins repetat pe mână, exclamă: „Ah, ai și venit aici, Orfeule? Tu, cum nu vorbești, nu minți, ba chiar cred că nu te înșeli, că nu te minți. Deși, ca animal domestic ce ești, trebuie să te fi molipsit cumva de la om... Nu facem altceva

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
dintr-o bucată, ce cutezanță! Ce hotărâre! Ce ochi! Dar nu, nu, nu mă înmoaie ea! Nu mă cucerește!“ Când Augusto intră în salon, Eugenia stătea în picioare. Îi făcu semn să ia loc; dar ea, înainte de a o face, exclamă: — Dumneata, don Augusto, ai fost înșelat ca și mine! Drept care bietul om se simți dezarmat și nu știu ce să spună. Luară loc amândoi și urmă o foarte scurtă tăcere. — Ei da, cum spuneam, don Augusto: dumneata te-ai înșelat în privința mea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
se adreseze cu anumite... dorințe? „Femeia asta e diabolică!“, gândi Augusto, și-și plecă fruntea privind în pământ fără a ști ce să răspundă. Când, în aceeași clipă, și-o ridică, văzu că Eugenia își ștergea o lacrimă furișă. — Eugenia! - exclamă el, și glasul îi tremura. — Augusto! - șopti ea cu supunere. — Bine, și ce vrei să facem? — Oh, e fatalitatea, nu e decât fatalitatea; suntem jucăriile ei. E o nefericire! Augusto, părăsindu-și fotoliul, se duse să se așeze pe sofa

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
mult decât prietena mea, nu va mai exista niciun pretendent pentru tine? — Ah, nu contează; hotărârea mea este luată! — Poate după ruptura aceea...? — Poate... — Eugenia! Eugenia! Chiar atunci se auzi un ciocănit la ușă, iar Augusto, tremurând, cu fața aprinsă, exclamă cu glasul uscat: — Ce este? — Rosario, Rosario așteaptă - rosti vocea Liduvinei. Augusto se schimbă la față, făcându-se livid. — Ah! - exclamă Eugenia -, deranjez. Te așteaptă... Rosario. Vezi că nu putem fi decât prieteni, prieteni buni, prieteni foarte buni? — Dar Eugenia

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
ruptura aceea...? — Poate... — Eugenia! Eugenia! Chiar atunci se auzi un ciocănit la ușă, iar Augusto, tremurând, cu fața aprinsă, exclamă cu glasul uscat: — Ce este? — Rosario, Rosario așteaptă - rosti vocea Liduvinei. Augusto se schimbă la față, făcându-se livid. — Ah! - exclamă Eugenia -, deranjez. Te așteaptă... Rosario. Vezi că nu putem fi decât prieteni, prieteni buni, prieteni foarte buni? — Dar Eugenia... — Vezi că te așteaptă Rosario... — Și dacă tu m-ai respins, Eugenia, așa cum m-ai respins, spunându-mi că vreau să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
de a li se adresa femeilor în viață și pentru a-și răzbuna timiditatea, le studia în cărți, se duse Agusto să-l vadă spre a-i cere sfatul. Nici nu apucă să-i expună intenția sa, că eruditul și exclamă: — Vai, sărmane domnule Pérez, cât vă compătimesc! Vreți să studiați femeia? Vă doresc mult curaj... Dar și dumneavoastră o studiați ... — Trebuie să te sacrifici. Studiul, și studiul neștiut, răbdător, tăcut, e rațiunea vieții mele. Eu însă, știți doar, sunt un

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
în ochii unei femei... Și oglinda îl privea într-un chip ciudat. Rosario se gândea: „Bărbatul ăsta nu mi se pare ca ăilalți; se vede că o fi nebun.“ Augusto se depărtă brusc de ea, se privi, apoi se pipăi, exclamând în cele din urmă: Și-acum, Rosario, iartă-mă. — Să vă iert? Pentru ce? Și glasul lui Rosario era mai mult stăpânit de frică decât de orice alt simțământ. Simțea impulsul de-a fugi, zicându-și: „Când cineva începe să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
Și-mi descarc în el buna dispoziție de care-s plin. Nu vrei să-mi citești câte ceva din el? Víctor scoase filele și începu să-i citescă de ici, de colo prietenului său. — Dom’le, dar mi te-ai schimbat! - exclamă Augusto. — De ce? — Pentru că sunt acolo lucruri care frizează pornografia, ba chiar merg uneori și mai departe... — Pornografie? Nici gând! Ce vezi acolo sunt crudități, nicidecum însă pornografie. Uneori câte un nud..., dar niciodată o despuiere... Ce este e realism... — Realism

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
doar că sunt sinceră -, face compătimirea. Da, Augusto, îmi faci milă, multă milă! - și zicând acestea îi aplică două pălmuțe ușoare cu dreapta pe un genunchi. — Eugenia! - și-i întinse brațele, gata parcă s-o cuprindă-n ele. Ei, ușurel! - exclamă ea îndepărtându-se și ferindu-se din calea lor -, ușurel! — Dar data trecută..., ultima dată... — Da, dar atunci era altceva! „Sunt pe post de broască“, gândi psihologul experimental. Da - urmă Eugenia -, unui prieten, cuiva care nu-i nimic mai mult

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
așa? „S-a terminat“, gândi Augusto, care se simți absolut și desăvârșit broască. — Și-acum - adăugă Eugenia ridicându-se - mă duc să-l chem pe unchiul meu. — La ce bun? — Ei, și tu, ca să-l punem la curent! — E drept! - exclamă Augusto, consternat. Don Fermín sosi numaidecât. — Uite, unchiule - îi spuse Eugenia -, iată-l pe don Augusto Pérez, care a venit să-mi ceară mâna. Eu i-am dat-o. — Uimitor, uimitor! - exclamă don Fermín -. Uimitor! Vino-ncoace, fata mea, vino

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
tu, ca să-l punem la curent! — E drept! - exclamă Augusto, consternat. Don Fermín sosi numaidecât. — Uite, unchiule - îi spuse Eugenia -, iată-l pe don Augusto Pérez, care a venit să-mi ceară mâna. Eu i-am dat-o. — Uimitor, uimitor! - exclamă don Fermín -. Uimitor! Vino-ncoace, fata mea, vino-ncoace să te-mbrățișez! Admirabil! — Te miră atât de mult că o să ne căsătorim, unchiule? Nu, ce mă miră, ce mă extaziază, ce mă subjugă e maniera în care s-a rezolvat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
a fost întotdeauna a tuturor fraților mei. Dar de azi înainte..., dumneata mă-nțelegi. Da, te-nțelege, unchiule. Chiar atunci se auzi soneria de la ușă și Eugenia zise: — Mătușa! Și când aceasta intră în salon și văzu ce se petrece, exclamă: — Gata, am priceput! Vasăzică s-a făcut? Știam eu. Augusto gândea: „Broască, total broască! Au pus toți mâna să mă pescuiască.“ — Azi rămâi, desigur, la masă cu noi, ca să sărbătorim... - zise doña Ermelinda. — N-am încotro! - îi scăpă bietei broaște

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
știind tot?“, își spuse el, și gândul acesta îl sperie mai mult chiar decât bănuiala sa anterioară cum că omul acela ar fi știut despre Eugenia lucruri pe care nici el însuși nu le știa. Își reveni însă repede și exclamă: — Și de ce-mi veniți mie acum cu asta? — Mi se pare - continuă Mauricio, ca și cum n-ar fi auzit nimic - că nouă, celor disprețuiți, trebuie să ni se dea voie măcar să ne consolăm unii pe alții. — Da’ ce vreți să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
un tren care plecase la căderea serii, la foarte scurt timp după ultima întrevedere a lui Augusto cu logodnica lui. Și-acum ce facem? - zise doamna Ermelinda. — Ce să facem, doamnă - răspunse Augusto -, altceva decât să răbdăm! — E o mârșăvie - exclamă don Fermín -; comportările astea nu trebuie să rămână fără o pedeapsă exemplară! — Tocmai dumneavoastră, don Fermín, dumneavoastră, anarhistul? — Și ce-are a face? Nu așa se procedează. Nu poți înșela pe cineva în halul ăsta! — Pe celălalt nu l-a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
asta, încât mă tem să nu înnebunesc. — Bine-atunci: adevărul e, iubite Augusto - i-am spus cu cea mai blândă intonație cu putință -, că nu te poți omorî pentru că nu ești viu, dar nici mort, pentru că nu exiști... — Cum nu exist? - exclamă el. — Nu, nu exiști decât ca ființă fictivă; nu ești, sărmane Augusto, decât un produs al fanteziei mele și-a acelora dintre cititorii mei care vor citi relatarea scrisă de mine despre aventurile și necazurile tale fictive; tu nu ești

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
el -, să fiți tocmai dumneavoastră, și nu eu, ființa fictivă, cel care nu există în realitate, nici viu, nici mort... Nu cumva să fiți dumneavoastră un simplu pretext pentru ca istoria mea să iasă în lume... Asta ar mai lipsi! - am exclamat eu oarecum vexat. — Nu vă aprindeți, domnule de Unamuno - mi-a replicat el -, păstrați-vă calmul. Dumneavoastră mi-ați pus la îndoială existența... — Nu-i vorba de îndoială, nu - l-am întrerupt -; e o certitudine absolută că tu nu exiști

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
el -, chiar și admițând că dumneavoastră mi-ați dat ființă și o ființă fictivă, tot nu puteți, așa, din pur capriciu și pentru că nu aveți absolut niciun chef, cum ziceți, să mă împiedicați să mă sinucid. Bine, destul! Destul! - am exclamat el, lovind cu pumnul în masă -. Taci din gură! Nu vreau să mai aud alte obrăznicii!... Și încă din partea unei creaturi ale mele! Și întrucât m-am săturat și nici nu mai știu ce să mă fac cu tine, hotărăsc

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
mele! Și întrucât m-am săturat și nici nu mai știu ce să mă fac cu tine, hotărăsc chiar acum nu să te sinucizi, ci să te ucid eu însumi. Ai să mori, așadar, și curând încă! Foarte curând! — Cum? - exclamă Augusto speriat -. O să mă lăsați să mor, o să mă faceți să mor, o să mă ucideți? Da, te voi face să mori! — Ah, asta nu! Niciodată! Niciodată! - strigă el. — Ah! - i-am spus, privindu-l cu milă și furie -. Vasăzică erai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
omori pe Eugenia sau pe Mauricio sau pe amândoi, nu te-ai mai gândi să te omori pe tine, nu-i așa? Stați puțin, nu neapărat pe ei...! — Pe cine, atunci? Pe dumneavoastră! - și mă privi în ochi. — Cum? - am exclamat eu, ridicându-mă în picioare - Cum? Ce, ți-a trecut prin cap să mă ucizi? Tu? Pe mine? — Luați loc și calmați-vă. Sau credeți cumva, prietene don Miguel, că ar fi prima oară când o ființă fictivă, cum mă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
tolerez. Și ca să-ți pedepsesc cutezanța și concepțiile astea dizolvante, extravagante, anarhice, cu care mi-ai venit, hotărăsc și dispun să mori. De cum vei ajunge la tine acasă, vei muri. Vei muri, ți-o spun, vei muri! — Dar pentru Dumnezeu! - exclamă Augusto, acum implorator, tremurând ca varga și livid de frică. — Niciun Dumnezeu! Vei muri! Dar eu vreau să trăiesc, don Miguel, vreau să trăiesc, vreau să trăiesc... N-aveai de gând să te omori? O, dacă de asta-i vorba

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
domnule de Unamuno, că nu mă voi omorî, nu-mi voi lua viața aceasta pe care Dumnezeu sau dumneavoastră mi-ați dat-o; jur... Dacă vreți să mă omorâți, atunci vreau să trăiesc, să trăiesc, să trăiesc...! — Halal viață! - am exclamat eu. — Da, oricum ar fi. Vreau să trăiesc, chiar de-ar fi să mai fiu batjocorit, chiar dacă altă Eugenia și alt Mauricio mi-ar mai sfâșia inima. Vreau să trăiesc, să trăiesc, să trăiesc... — Păi dacă nu ești decât ce

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
poate..., nu se poate... — Ascultați-mă, don Miguel, pe viața copiilor dumneavoastră, a soției dumneavoastră, pe tot ce vă este mai scump... Gândiți-vă că nu veți mai fi ..., veți muri... Căzu în genunchi la picioarele mele, implorându-mă și exclamând: — Don Miguel, pentru numele Domnului, vreau să trăiesc, vreau să fiu eu însumi! — Nu se poate, sărmane Augusto - i-am spus, apucându-l de o mână și ridicându-l -, nu se poate. Am scris-o deja și e irevocabil; nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
fel ca voi. Pentru că dumneavoastră, creatorul meu, dragul meu don Miguel, nu sunteți mai puțin decât alții o ființă rimanescă, la fel ca ființele rimanești ale cititorilor dumneavoastră, la fel ca mine, ca Augusto Pérez, victima dumneavoastră... — Victima mea? - am exclamat eu. — Victima dumneavoastră, da! Să mă creați ca să mă lăsați să mor! Și dumneavoastră veți muri. Cine creează se creează și cine se creează moare. Veți muri, don Miguel, veți muri și dumneavoastră, și toți cei ce mă vor gândi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
exist, nu pot muri..., sunt nemuritor! Nu-i nemurire comparabilă cu aceea a cuiva care, ca mine, nu s-a născut și nu există. O ființă fictivă e o idee, și o idee este totdeauna nemuritoare...“ — Sunt nemuritor! Sunt nemuritor! - exclamă Augusto. — Ce ziceți? - dădu fuga Liduvina. — Să-mi aduci acuma..., ce știu eu..., șuncă de Paris, răcituri, foie-gras, orice ... Am o poftă de mâncare feroce! Așa-mi place să vă văd, domnișorule, așa. Mâncați, mâncați, cine are poftă de mâncare

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]