5,550 matches
-
Șpriț nu-mi miroase a bine. Nu ne miroase tuturor a bine, ca să nu vorbesc doar În nume personal. V-aș spune la toți tovarăși, ar suna mult mai apropiat, mai uman, dacă binevoiți a mă Înțelege, dar mă podidește plânsul și-mi aduc aminte de ședințele de partid, acele adevărate agore În care fața roșie de masă ne era imbold, iar planul cincinal ideal suprem. Sandule, Sănducule, de trei zile-ncoace gura nu ți mai tace, iarba nu-ți mai
De-ale chefliilor (proză umoristică) by Cristian Lisandru () [Corola-publishinghouse/Imaginative/781_a_1580]
-
el? Și, dacă n-o afuma, n-o făcea el cu usturoi și cu boia de-ți ploua În gură? Sandu Șpriț se lovește peste frunte și se uită către tavanul stabilimentului. Ba da, Gore, lasă-mă, că mă podidește plânsul șio cer pe-aia cu un părinte poate crește șapte, opt copii sau zece, dar zece copii cu minte nu pot crește un părinte... Tii, și mâncam nuci și porumb fiert ca spartu`, iar mama punea murături. Numa` gogonele uite
De-ale chefliilor (proză umoristică) by Cristian Lisandru () [Corola-publishinghouse/Imaginative/781_a_1580]
-
jur împrejurul lui, bolnavii se agitau. Cel ale cărui exclamații nu încetaseră, de la celălalt capăt al încăperii, și-a întețit ritmul vaietului până ce a scos și el un țipăt asemănător, în timp ce ceilalți gemeau din ce în ce mai tare. Un val de hohote de plâns s-a revărsat în sală, acoperind ruga lui Paneloux, iar Rieux, agățat de bara patului, a închis ochii, amețit de oboseală și de dezgust. Când i-a redeschis din nou, a dat cu ochii, alături de el, de Tarrou. \ Trebuie să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
-
dragoste era ca o lume moartă și că vine totdeauna un ceas când te obosesc închisorile, munca și curajul, și implori chipul unei ființe și inima vrăjită a tandreței. Dar celălalt l-a zărit prin geam. Fără să-și înceteze plânsul, s-a întors și s-a rezemat cu spatele de vitrină ca să-l vadă venind. Ah ! domnule doctor, ah ! domnule doctor, făcea el. Rieux dădea din cap, aprobându-l, incapabil să scoată un cuvânt. Această disperare era și a lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
-
să fie pe placul mai-marilor... mai-marii fac și ei giumbușlucuri, să intre În alte grații, numai scamatori, Thomas, ăștia ne omoară de tot, Înainte să ne omorîm noi! SÎntem pierduți, Thomas! Trăiește cît mai ai vreme!...“ Jesper a izbucnit În plîns. Apoi a vomitat. Verde, numai alcool și fiere. Veninul de care era plin și Thomas. A venit un picolo, a schimbat fața de masă. Jesper a băut o cafea, s-a Înviorat. „Trăim vremuri care ne fugăresc“, nu s-a
După Sodoma by Alexandru Ecovoiu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/869_a_1561]
-
ca mine, chiar și pentru una care știe că-i, probabil, mai degrabă curvuliță decât cumincioară. —Iepurașule, aș vrea să nu-mi vorbești așa. Nu-i prea romantic, i-am spus, jumătate în glumă, jumătate încercând să nu izbucnesc în plâns, deși simțeam că-mi dau lacrimile. Ești al dracu’ de superficială. Îți închipui că o relație înseamnă numai sex. Și nu e așa, fir-ar să fie! E cu-al dracu’ de mult mai mult de-atâta! Acum chiar eram
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1879_a_3204]
-
reușit să mă îmbrac. M-am speriat când m-am uitat în oglindă: părul mi-era năclăit și eram buhăită la față. Pantalonii îmi stăteau ca pe gard, iar tricoul îmi atârna jalnic. Arătam ca una dintre admiratoarele vrednice de plâns ale lui Marc Jacobs, una dintre alea care sâmbăta ard gazul în magazinele Marc din Bleecker Street. Singura diferență este că ele cheltuiesc o avere ca să arate în halul ăsta de subnutrite. Julie, care era îmbrăcată într-o rochie cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1879_a_3204]
-
mai rău decât înainte. În timp ce treceam în viteză pe Fifty-seventh Street, am zărit un panou publicitar imens înfățișând un inel uriaș cu trei diamante. Sub fotografie scria: TREI MODURI ÎN CARE SĂ-I SPUI CĂ O IUBEȘTI. Primul acces de plâns al zilei m-a năpădit instantaneu. Oare de ce încercau cei de la De Beers să mă facă să mă simt groaznic? Nu știau că reclamele cu inele de logodnă sunt traumatice pentru populația părăsită? —Dumnezeule! exclamă Julie. Ce s-a-ntâmplat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1879_a_3204]
-
Apoi mi-a sunat mobilul. Era Julie, voia să știe unde sunt. I-am spus. S-a îngrozit. —La nenorocitul de Wiz? Îți cumperi un DVD player? Ai înnebunit de tot. N-am înnebunit, am contrazis-o izbucnind într-un plâns cu suspine. Mă simt absolut, total, 100% grozav. Cincisprezece minute mai târziu, Julie a venit și m-a condus la mașină. Am plecat spre Bergdorf’s - Julie nu-și putea permite să anuleze programarea la Ariette pentru șuvițe nici măcar pentru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1879_a_3204]
-
sângeroasă a bărbatului ei. „Toate astea sunt foarte urâte, fiule - îi spunea ea -, să nu te faci medic. Cel mai bine e să nu știi cum sunt lucrurile pe dinăuntru.“ Când Augusto își luă bacalaureatul, îl îmbrățișă și, izbucnind în plâns, exclamă: „De-ar fi trăit tatăl tău!...“ Îl puse apoi să îngenuncheze, fapt de care el, ditamai băiețoiul, se simțea rușinat, și-l ținu așa, în tăcere, cu ochii la scrumiera răposatului. Și veniră apoi studenția, prieteniile din facultate și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
Ei bine, dacă așa stau lucrurile, dacă sunt două, să rămână el cu a lui, și eu voi rămâne cu a mea. Când mă va vizita tristețea, mai ales noaptea; când voi simți, fără să știu de ce, că mă podidește plânsul, o, ce dulce va fi pesemne să-mi acopăr fața, gura, ochii, cu părul acela de aur și să respir aerul filtrat și înmiresmat de el! Dar...“ Se simți brusc ținut în loc. Fata cu panerul se oprise să stea de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
fi trăit, Rosario, da, ca și cum n-aș fi trăit... Eram prost, prost... Dar ce-i cu tine, fetițo, ce-i cu tine? Rosario, care fusese nevoită să se așeze pe un scaun, își ascunse fața în mâini și izbucni în plâns. Augusto se ridică, închise ușa, se întoarse la tinerică și, punându-i o mână pe umăr, îi spuse cu glasul cel mai umed și mai cald, foarte încet: — Dar ce-i cu tine, fetițo, ce-i asta? — Ce să fie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
amintirii, iar dezamăgirea, amintirea dau naștere la rându-le iluziei, speranței. Știința este realitate, e prezent, iubite Augusto, și eu nu mai pot trăi acum din nimic prezent. De când bietul meu Apolodoro, victima mea - și, vorbind, vocea îi tremura de plâns -, a murit, adică s-a omorât, nu mai există prezent posibil, nu mai există știință sau realitate valabilă pentru mine; nu pot trăi decât rememorându-mi-l sau așteptându-l. Și m-am pripășit atunci în sălașul tuturor iluziilor și-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
iar noi... Noi... ce? — Păi noi... — Destul! Și Eugenia ieși cu ochii vâlvătaie și zicându-și: „Ce brute, ce brute! N-aș fi crezut-o niciodată... Ce brute!“ Și ajungând acasă, se încuie la ea în cameră și izbucni în plâns. Și trebui să se culce, doborâtă de febră. Mauricio rămase câteva clipe ca buimăcit; își reveni însă curând, își aprinse o țigaretă, ieși la plimbare și-i făcu un compliment primei tinere distinse care trecu pe lângă el. Și-n seara
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
care nu se spun... — E-adevărat. Și ia spune, vă iubiți? — Dar, pentru Dumnezeu, don Augusto...! — Uite, dacă ai să plângi, te las. Fata își sprijini capul de pieptul lui Augusto, ca să și-l ascundă în el, și izbucni în plâns, încercând să-și înăbușe suspinele. „Fetița asta o să leșine“, gândi el în timp ce-o mângâia pe păr. — Linștește-te! Liniștește-te! — Și femeia aia...? - întrebă Rosarito fără să-și ridice capul și înghițindu-și suspinele. Ah, deci îți amintești? Păi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
întâmplat cu logodnicul, dar nu vrea să i se mai pomenească de el, e furioasă pe el, și ieri, când s-a întors acasă, s-a închis la ea în cameră și-a refuzat să cineze. Avea ochii roșii de plâns, lacrimi din acelea arzătoare, știți? Lacrimi de furie... — Ah, există mai multe feluri de lacrimi? — Firește; sunt lacrimi care împrospătează și ușurează, și lacrimi care mai mult ard și sufocă. Plânsese și n-a vrut să mănânce. Și mi-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
lua și ea peste picior. Și-și amintea de mama sa. Se trânti pe pat, își înfipse dinții în pernă, nu izbutea să-și spună nimic concret, monologul îi amuți, simți cum sufletul parcă i se înmuia și izbucni în plâns. Și plânse, plânse, plânse. Și gândirea i se dizolva în plânsul acela tăcut. XXX Víctor îl găsi pe Augusto prăbușit în colțul unei sofale și privind mai jos de podea. — Ce-i cu tine? - îl întrebă el, punându-i o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
Se trânti pe pat, își înfipse dinții în pernă, nu izbutea să-și spună nimic concret, monologul îi amuți, simți cum sufletul parcă i se înmuia și izbucni în plâns. Și plânse, plânse, plânse. Și gândirea i se dizolva în plânsul acela tăcut. XXX Víctor îl găsi pe Augusto prăbușit în colțul unei sofale și privind mai jos de podea. — Ce-i cu tine? - îl întrebă el, punându-i o mână pe umăr. Mă mai întrebi ce-i cu mine? Nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
oare mai mult decât Concha mea, mama celor opt copii ai mei și adevărata mea mamă? Adevărata mea mamă, da. Într-un moment de suprem, de abisal zbucium, când m-a văzut în ghearele Îngerului Nimicului, cum plângeam cu un plâns supraomenesc, mi-a strigat din adâncul rărunchilor ei materni, supraumani, divini, aruncându-mi-se în brațe: „Fiule, fiule drag!“ Am descoperit atunci tot ce-a făcut Dumnezeu pentru mine prin femeia aceasta, mama copiilor mei, maica mea fecioară, care n-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
pâinea aceea cu nuci, alune, mac, susan, ca spuma și ca smoala, gâtul mi s-a strangulat. Am băut o seară întreagă apă minerală. Nu am putut să înghit nimic. Mi-era frică să casc gura ca să nu iasă afară plânsul pe care-l oprisem undeva, la mijlocul gâtului. Cristophe era dezolat. Chelnerii perindau alte vitrine prin fața mea, presupunând că nu-mi place oferta. Singurul lucru pe care i l-am comunicat generosului coleg elvețian a fost: - Mă simt ca la carnaval
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
verde”, „pendulă”. Ultimul cuvânt a fost dat de Cristi în noiembrie ’89: „suferință”. Nu am mai apucat să ne întâlnim în decembrie ca să vedem ce a făcut fiecare din „suferința” lui. Pe atunci, eu una nu mă mai opream din plâns. Eram, prin jocul hazardului, singura dintre ei care și-a petrecut in abstracto teroarea și exaltarea sfârșitului de lume carcerală. Toți ceilalți au fost părtași, au trăit pe viu experiența ero-tanatică a libertății. S-au implicat unii cu risc necondiționat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
21 septembrie, duminică dimineața Ieri m-am cam dat în stambă. A venit pe aici Christina C. Și se presupunea că ea este mai reactivă emoțional, când colo, am început să-i povestesc despre tata, și m-a pălit un plâns pe care nu am fost capabilă să îl rețin deloc. Mi-am amintit de străbunica, de bunica, de imaginea din Sâncrai cu biserica. Vin dinspre ogradă și în fața mea e ea, biserica, singura așezare pe care ochii o pot vedea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
ea, biserica, singura așezare pe care ochii o pot vedea în afară de casa bunicilor. M-a strivit un sentiment uriaș de teamă, abandon, înstrăinare și jale. De când am venit aici, plâng aproape zilnic. Cred că pur și simplu, profitând de singurătate, plânsul meu cenzurat atâția ani din lipsă de intimitate cu mine însămi și-a dat drumul. Bocesc senin pe toți cei pierduți, în sfârșit. Simt cum abia acum sunt destul de coaptă și de singură să îmi dau drumul valurilor largi de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
mai calmă și lumea pare extrem de cuminte. Parcă ar fi mai interesant să experimentez o perioadă de reală liniște, chiar dacă pot pierde contactul cu cealaltă realitate, cea demnă de news. 7 octombrie Scriu după ce iarăși am tras o porție de plâns ascultându-le pe mama și pe soacra mea. Amândouă au fost foarte pozitive, fiecare cu stilul ei, iar mama a fost de-a dreptul veselă și simpatică și mi-a căzut bine, mai ales finalul apoteotic: „Pot să mănânc ciocolată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
Dolce Vita se cheamă modul acesta de viață dacă ai parte de așa prieteni. Îmi amintesc cum am mai plâns în prima lună fiindcă îmi era tare dor, și de cei de mult duși, și de ai mei. A fost plânsul de care m-am sfiit atâția ani, strângându-l în mine, ca pe o tensiune uriașă, fără sfârșit. Acum mi se umplu ochii de lacrimi când mă gândesc că, uite, peste două săptămâni, deși va fi tot luni, nu o să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]