6,881 matches
-
topind jena pentru cele întâmplate. La un moment dat, înțelegând motivul liniștii mele, și-a încheiat grăbită nasturii. Dar am știut în clipa aceea că voi reveni în casa Martei. Și poate și ea a știut. Ceva ca o provocare tăcută ne apropia acum. — Cum te cheamă? am întrebat-o, ca să nu plec fără să-i știu măcar numele. — Marta. — Frumos nume, m-am pomenit zicând, întocmai ca tata când o angajase pe Luchi. Și am luat-o de mână, descoperind
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
și am tras. Apoi am țintit și celălalt cerb, grăbit; agonia lui îmi făcea rău. Între timp, pescarii ieșiseră în marginea cătunului și, nemișcați, înghesuiți unul în altul, urmăriseră toată scena. După ce-au auzit împușcăturile, s-au întors la fel de tăcuți să bea ce mai rămăsese pe fundul ceștilor de cafea. M-am trântit lângă Dinu pe iarbă. Simțeam nevoia să mă descarc într-un fel de surescitare și am izbucnit cu o veselie forțată: — În fond, dragă Dinule, o vânătoare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
de hochmarschall: „Mefista, ce cauți aici?” Da, Mefista, de la Mefisto. E drept, un Mefisto feminin cu chip de înger, la care numai ochii sumbri te nelinișteau. Femeia grasă, cu părul puternic oxigenat, era Moașa. Arhivarul stătea în spatele ei, respectuos și tăcut. Blondă, masivă, cu buzele violent rujate, ca niște lipitori roșii, cu sânii mari, umflându-i provocator halatul, Moașa mă cântărea fără menajamente din priviri. În mod ciudat, nu părea foarte încântată de venirea mea. Nici nu m-a invitat să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
care le întâlnește”. Același halat vișiniu, ars la spălat, părea o haină de doliu pe umerii lui Dodo, un fost pianist, cu degete încă frumoase și cu gene lungi, de femeie. Dodo era sfios, blând și ros de o tristețe tăcută. Se vorbea despre el că avusese un talent ieșit din comun. I se prevăzuse o carieră artistică strălucită. O decepție sentimentală însă, luată prea în serios, stricase totul. Tânărul pianist îndrăgostit a vrut mai întâi să se sinucidă. S-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
exact ce au fost, dincolo de întâmplările care se umflaseră în timp, cu sângele supt, ca niște lipitori crescute pe trupul realității. Uneori, seara, când coridoarele se goleau de lume, îl vedeam pe câte unul dând târcoale prin apropierea arhivei, singur, tăcut, cu gulerul la halat ridicat ca să nu fie recunoscut, de parcă adevărul aflat înlăuntru, în hârțoagele Arhivarului, păstrat ca plantele presate în ierbar, putea fi mirosit, adulmecat. După care cei care se învârteau pe-acolo se duceau pe țărm, se uitau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
și-or fi vorbit, nu știu, că eu n-am învățat limba câinească. Și nici când i-a strigat Anton: «Hingherule, în numele legii te somez să deschizi!» nu s-a sinchisit. Până la urmă a trebuit să plecăm. Când a venit, tăcut și îngândurat, ne-am repezit să-l luăm la rost: «Bine, omule, îți bați joc de noi? Ne lași să stăm ca proștii la ușă? De ce dracu nu ne-ai dat drumul?» Și ce credeți, domnule sculptor, că ne-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
Hingherul nu era tocmai zdravăn la minte.) Deși mai bănuiesc ceva. Cred că Hingherul și-a recitit povestea lui și a găsit acolo ceva care l-a tulburat foarte tare, pentru că de-atunci a devenit și mai ciudat și mai tăcut, nu mai discută aproape cu nimeni. I-o fi fost frică să nu vedem și noi”. După ce s-a aflat de spargere, au fost voci care au cerut insistent să se dea foc hârțoagelor, pentru ca să nu mai tenteze pe nimeni
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
cu un străin sclifosit care, pe deasupra, se lepăda de ea ca de o cârpă? Veneau la poartă și îi strigau tot felul de porcării. „Cățea!” „Târâtură”! într-o zi au dus-o cu forța la cafenea. Bărbații stăteau la mese, tăcuți, întunecați, iar ea rămăsese în picioare ca înaintea unui tribunal. Mai fusese dusă așa o văduvă, una cu gura spurcată care nu se intimidase de dușmănia pescarilor. Se pornise să-i ocărască și toți dracii se băteau la gura ei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
și în cazul Hingherului. Dar n-a izbutit să afle nimic și cu timpul nimeni n-a mai crezut în zvonul care făcuse cătunul să fiarbă. A rămas doar vechea și inexplicabila (Marta nu și-o lămurea nici ea) dușmănie tăcută împotriva celor care veneau de la azil. Dușmănie de care mă loveam și eu. Cum mă zăreau, pescarii deveneau morocănoși, ostili și își coborau privirile în fundul ceștilor de cafea. Nu știau nimic despre mine, dar era de ajuns că veneam de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
vedeam în același timp vorbindu-mi din oglinzi. Cuvintele lui ieșeau parcă din mii de guri, adresându-mi-se prin toate. Și nu mi se adresau numai mie. Se adresau și imaginilor mele din oglinzi, care stăteau ca o mulțime tăcută, ascultând. — Ai început să cioplești prima piatră funerară? mă întrebă el. — Desigur, domnule, l-am asigurat imediat. Cimitirul acesta vă va purta numele peste veacuri. Bătrânul roși și protestă vag. — Va fi opera dumitale, nu a mea. Nu, nici vorbă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
ban și dat jos de pe epava plutitoare. Noroc că am întâlnit o echipă care venise să facă un film despre o vânătoare de bivoli sălbateci în care trebuia să se folosească doar arcul. Eram șase în avion. Pilotul, un bărbat tăcut, cu barba scurtă, roșcată; nu deschidea gura decât pentru a înjura. Un atlet fotogenic care învățase să tragă cu arcul, un tip nesuferit, foarte mândru de tenul lui bronzat și de mușchii lui. Operatorul, care își comandase pentru acea ocazie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
renunțați, apuci vâslele cu dușmănie și te uiți la cer: „Afurisită ploaie”. Din pricina ploii, nu te mai duci la mlaștină. Dealtfel, ți-a pierit cheful de vânătoare. Rămâi cu doctorul Dinu la văduva unde-și ține el pușca, o femeie tăcută, și ceri ceva de băut. Mai simți încă pe obraz scuipatul lui Vecu, îți e silă de tine, ca să uiți bei, un fleac și ăsta, până ce te pomenești cuprins de o veselie nătângă. „Dacă renunți și la asta, îi zici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
urs acolo unde trebuia să înaintezi ca o vulpe. Ceea ce a urmat n-a fost de aceea decât un șir de gafe. Am ajuns la azil tocmai când, pe coridorul de la intrare, Moașa o bruftuluia pe Laura, care o asculta tăcută, fără să schițeze nici un gest de împotrivire. Mi s-a urcat un val de sânge la creieri și am înfruntat-o pe Moașa ca pe o servitoare, făcând-o de două parale sub privirile îngrozite ale Laurei. Moașa s-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
Dar aviatorii tăi?” am întrebat-o. „Ce-i cu ei?” s-a mirat Laura, încruntându-și sprâncenele. „Ei nu sunt tot minciună?” A rămas pe gânduri. „Poate că ai dreptate, murmură într-un târziu. Hai să mergem”. Și am pornit, tăcuți, spre ieșire. La capătul coridorului l-am zărit pe Mopsul. Încerca să dispară ca să nu-l observăm și mi-am dat seama că ne spionase. În ciuda miopiei de care se plângea, Mopsul vedea exact ce vroiau ceilalți să-i ascundă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
vreme. — Dinu. — Nu, nu știu, nu l-am văzut, zise Marta cu o grabă suspectă datorită căreia mi-am dat seama că mințea. Ce nevoie avea de o minciună inutilă? Exista o singură explicație. Se zăpăcise. Mă uitam la icoană, tăcut, și mă întrebam: de ce se împăcase totuși cu Aristide? din cauza mea? fiindcă respirase ușurată, nu mă puteam înșela în această privință. — De ce mă minți? Cred că tonul meu uscat și absent a făcut-o să nu se cramponeze de minciuna
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
își pierduse parcă mințile. Din pricina beției? A fricii? Era disperat? Nu știu. A mai hăituit doi cerbi. Noroiul se umpluse de sânge. Când Dinu a gonit alți doi cerbi din pădure, Profetul s-a desprins dintre pescarii care urmăreau nemișcați, tăcuți, masacrul, a înaintat cu pași grei, l-a luat în brațe ca pe un bolovan și l-a aruncat în mlaștină. Dinu a început să țipe. Făcea semne disperate, ruga, implora, plângea să fie scos, se zbătea, dar zbătându-se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
un bolovan și l-a aruncat în mlaștină. Dinu a început să țipe. Făcea semne disperate, ruga, implora, plângea să fie scos, se zbătea, dar zbătându-se nu făcea decât să se afunde și mai rău în vreme ce pescarii stăteau la fel de tăcuți, în același loc, fără să schițeze nici un gest. În cele din urmă noroiul l-a înghițit. Atunci pescarii s-au întors la cafenea și au continuat să-și bea cafeaua răcită. „Și-a făcut-o cu mâna lui”, mai zise
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
e ceea ce povestiseră mai Înainte romanele foileton.“ „Asta pentru că-i mai ușor să imiți romanele foileton decât arta. Să devii Gioconda e o muncă, să devii Milady ține de Înclinația noastră firească spre lucrurile ușuratice.“ Diotallevi, care până atunci rămăsese tăcut, observă: „Uitați-vă la Agliè al nostru. Găsește că-i mai ușor să-l imiți pe Saint-Germain decât pe Voltaire“. „Da“, zisese Belbo, În fond și femeile Îl găsesc mai interesant pe Saint-Germain decât pe Voltaire“. Abia pe urmă am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
care doarme somnul celor drepți. O iau către sud, spre Sena. Aveam o țintă În minte, dar nu-mi era clară. Voiam să Întreb pe cineva ce s-a Întâmplat. Belbo, mort? Ceru-i senin. Întâlnesc un grup de studenți. Tăcuți, furați de genius loci. La stânga, silueta lui Saint-Nicolas-des-Champs. Merg Înainte pe rue St-Martin, traversez rue aux Ours, largă, pare un bulevard, mi-e teamă să nu pierd direcția, pe care, de altfel, n-o cunosc. Mă uit În jur, și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
intre În clandestinitate. Mă aflu În colțul lui rue Birague. Văd șirul nesfârșit al galeriilor, fără țipenie de om, aș prefera să fie Întuneric, dar e o lumină galbenă de la becuri. Aș putea striga și nimeni nu m-ar asculta. Tăcuți, În spatele acelor ferestre Închise din care nu scapă un firicel de lumină, taxidermiștii ar rânji În mantiile lor galbene. Și totuși nu, Între colonade și grădina centrală sunt automobile parcate și câte-o umbră ici-colo, trecând. Dar asta nu face
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
Îi tot dau Înainte vorbind despre mine, ce vreau eu, și alte de-astea. Dar tu? Nu cred ca ți-e prea lesne, bîntuind pămîntul, tot timpul În misiune - telefonul lui Wakefield vibrează din nou, iar bîzÎitul răsună În Încăperea tăcută. — Închide blestemăția aia. Zgomotul mă scoate din minți, mormăie Diavolul, Înghițind dintr-o sorbire ce-i mai rămăsese din whiskey. — Tu ești ăla cu puteri supranaturale, tu să-l Închizi, explodează Wakefield, uitînd de bunele maniere. Îmi pare rău să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2295_a_3620]
-
țeapăn. Va presupune obligatoriu ceva călătorii, știi. Nu poți să stai pur și simplu În apartamentul ăsta și să huzurești. Apropo, frumos locșor. — Nici o problemă, Încuviințează Wakefield cu grăbire. Oricum călătoresc mult. Fraierul pune botul, se felicită singur. Diavolul rămîne tăcut, savurîndu-și cel de-al doilea whiskey. Închide ochii cei galbeni și osteniți și, pentru o clipă, Wakefield Își Închipuie că a adormit, pînă cînd mormăie și ochii i se deschid cu o fluturare. — Și va trebui să-mi aduci cîte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2295_a_3620]
-
Într-o librărie și mergeam și la școală, În același timp. Și tînărul Wakefield a lucrat Într-o librărie În timpul facultății. Proprietarul era un fumător de pipă care știa totul despre cărți și filme. Librăria cu pricina era un emporium tăcut al terorii; cel care stăruia prea mult Între rafturile de mahon Întunecat era ținta unui val de vibrații negative din partea celor doi funcționari oscarwildeieni, Wakefield fiind unul din ei. Aveau standarde Înalte și cărțile chiar contau, deși din rațiuni mercenare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2295_a_3620]
-
eșapament În urma lui. N-ar trece de inspecția tehnică, gîndește Wakefield. Și nici vechea lui țară n-ar trece-o, cu dîra ei de fum, ucigător de la mii de kilometri depărtare. Așezată din nou la volanul mașinuței ei, Susan rămîne tăcută preț de ceva timp. — Ei, a fost un eșec, spune În cele din urmă, aprinzîndu-și o țigară. Îmi pare rău. Vrei ceva de băut? Discursul de la muzeu e programat pentru ora opt și este deja cinci dar, la dracu’ cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2295_a_3620]
-
tatăl ei dacă avea să fie responsabilă de distrugerea prețioasei lui creații? Dincolo de ușa biroului domnea o tăcere mormântală. Toți redactorii, până și Stevie, plecaseră acasă. Epuizată, Fran își luă geanta și le urmă exemplul. Exista ceva simbolic în atmosfera tăcută, pustie a locului. I se ivi în minte o imagine încă și mai pustie, după ce ziarul o să dea faliment și angajații o să fie concediați. Doamne, răsună o voce ce o făcu să tresară, nu știam că mai e cineva pe-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]