KorAP: Find »[drukola/base=domnișoară & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...183 184 185 ...371 >

9,274 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212

deschiderea ușii e o atenție față de el. Seara târziu, după plecarea Margăi Popescu, pe care o condusei până în fața porții ei, mă aflam în casa tatălui meu, el mă îmbrățișa cu o bucurie reținută, și de asemenea, însă volubilă, fosta domnișoară Marcela Lunacearschi, ce ținea locul mamei, părea neschimbată. Câți ani trecuseră de când o văzusem prima dată? Noaptea conversai în somn cu bietul meu președinte care nu înțelegea; începusem să nu înțeleg nici eu, de ce judecătorii rămași în funcții - mă număram

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
de la față, cu mâinile sub cap, și gândind, așa deodată, la Marga Popescu, prezența ei mi se arătă mai luminoasă decât în realitate, cu un ușor zâmbet ce mi se păru ironic, însă nu cred că era așa. „De ce zâmbiți, domnișoară?” o întrebai - „Îmi place uluirea dumneavoastră, îmi răspunse, mă amuză, mai bine spus, aveți ceva naiv și senin în privire, sau în felul în care întrebați, o combinație ciudată pentru că, altfel sunteți de o gravitate ce vă întreiește vârsta. Nici

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
le derulau băieții de prăvălie îmbrăcați excesiv de curat, pantaloni călcați la dungă, cămăși albe scrobite, și șorțuri, asemenea, învârtind de o manivelă aflată în interior lângă vitrină, ori chiar patronii în persoană. Ce vremuri! La timpul acela o cunoscuse pe domnișoara Carolina Stanciu - azi doamna Carolina Pavel - era subțire „adusă ca prin inel” părul răsucit în bucle îi cădea pe umeri, fața îi era albă și vorbirea îi venea, în confabulațiile vârstei, direct din minunile Orientului (tatăl ei ținea la vremea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
apoi rosti cu voce scăzută: - Te las să te odihnești. Atât să știi: să nu te sperie viitorul: Ești în afara timpului. Și dispăru. 19. - Sărut-mâna! spusei și îi sărutai mâna dreaptă pe care mi-o întinse cu voioasă surprindere copilărească domnișoara Marga Popescu. Nu ne văzuserăm din ianuarie, eram în iunie; de atunci până acum timpul zburase deasupra noastră neobservat. Ne întâlnirăm întâmplător pe strada principală a orașului, - fostă strada Regală - pe vremuri locul de promenadă a protipendadei a orașului și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
domnule judecător?” - „Da, singurătate.” Nici n-ar putea fi altfel, ai nevoie totdeauna de o anume detașare, când ești obligat la o judecată de valoare. Asumarea unei asemenea obligații și detașarea ce o reclamă constituie de fapt singurătatea judecătorului. „Da, domnișoară! - îl auzi ca prin miracol, vorbind. Dumneavoastră nu știți ce înseamnă această singurătate, când trebuie să hotărăști, fără nimeni altul asupra dreptului, ca Dumnezeu asupra destinelor omenești. Clasele dumneavoastră de eleve de la liceul de fete sunt colectivități adolescente și gălăgioase

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
fusese, pentru el, un simplu gest pasager, de neluat în seamă, asemeni atâtor nimicuri fluierate ale vieții. Ea rămase însă cu o anumită încărcătură pe care încerca zadarnic s-o măsluiască în cuvinte. Începu o lungă frazare despre viitor... - Viitorul, domnișoară,...reluai, dar fui întrerupt: - E partea noastră de miracol, domnule judecător. - E adevărat. - Eu, de exemplu, mă văd de cele mai multe ori bunică, odihnindu-mă pe o bancă într-un parc mare, plin cu flori, cu statui, cu fântâni arteziene, cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
că se naște o societate fără Dumnezeu, fără strămoși. - Nu se știe, domnule Pavel, rostii, un popor nu piere cu una cu două. Ce vedeți nu e pădurea ci uscăturile, scoase acum la lumină de uraganul care bate. La plecare, domnișoara Marga Popescu poposi la mine, dar când deschise ușa grea de la intrare... ...mâinile ni se suprapuseră pe clanța de fier imaginând un cap de șarpe și, fără a ne privi, simțirăm că momentul acela era decisiv. Ne era teamă să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
mentalitate, care dacă nu concordă cu a majorității, se spune că este excentrică - și așa este! - dar mie nu-mi pasă. Aduceți-vă aminte de moda veacului trecut: plete și barbă, iar moda pleacă și vine. La fel cu fustele domnișoarelor, când lungi, când scurte. - Nu ține numai de mentalitate ci și de imaginație. - Toate astea pentru a găsi o ieșire din monotonie, altfel ar fi nesfârșită plictiseală, însă cum imaginația nu poate fabrica infinite modele, acestea se repetă, dovedind, implicit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
în final că nu împrejurările sunt abisale ci însăși ființele noastre. - Vreau să vă întreb... - Spune-mi pe nume, vorbi, - și în clipa aceea mă cuprinse iarăși, acoperindu-mi fața cu sărutări, pentru ca în momentul următor să mă aud rostind: - „Domnișoară Marga Popescu”. Apoi: E singura modalitate, îi spusei, în care vă pot vorbi, - și-i sărutai ca-ntr-o nebunie fața, îi descheiai nasturii bluzei pe care o purta, și dezvelindu-i umerii într-o mișcare ce nu întâmpină nici o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
credeau curajoase, încântate de prezența lor în timpul social al acelor zile. Venea uneori și domnul Pavel, mai mult ca să-și ucidă plictiseala; luat cu vorba, încerca să „urce” conversațiile lor de „tip pragmatic”, la nivelul „principiilor”, cum ar fi glumit domnișoara Marga Popescu, în zona ideilor ce guvernau acele sfâșielnice timpuri, dar nu reușea, căci ele dovedeau o inexplicabilă inapetență pentru asemenea “înălțimi” cum constata mâhnit însuși vorbitorul, stăpân al casei. „Așa-s femeile!” conchidea în sine, înțelegător și resemnat. În

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
simțit fericit de a părea mult mai solemn decât se voise, - și, înaintând câțiva pași pe cimentul curții, se aplecă ceremonios și le sărută mâinile, încântat de impresia bună pe care era sigur că o făcuse. - Doamnă, rosti, și dumneavoastră, domnișoară, fiți binevenite în casa noastră. Și fură poftite înăuntru. Doamna Pavel văzându-se în pericolul de a fi trecută pe planul doi, de prezența masivă și guturală a soțului care captase - era convinsă - atenția noilor venite, trecu înaintea lor, apoi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425

ei. Din când în când intra în casa lui Meer. Se uita la lucrurile curate, la alămurile sclipitoare. Madama Ernestina umbla îmbrăcată bine prin casă și avea două slugi cărora le dădea porunci. Iar fata lui Avramovici era acu o domnișoară de doisprezece ani, care cetea românește dintr-o carte. Își aduce aminte Haia de o zi când a poposit în sat un regiment de soldați. Cântau corurile frumos în aerul limpede al amurgului și flăcăi în uniforme începură a furnica

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
s-a ridicat de la masa lui și a dat mâna ofițerului. Ernestina a zâmbit cu prietinie și l-a poftit în salon. Ș-acolo au aprins lampa cea mare și au început să stea de vorbă. Și a intrat și domnișoara Beti și a dat mâna cu ofițerul, și s-a pus și ea pe scaun și a început a vorbi veselă cu el. Asta-i plăcea tare Haiei; și dintr-un colț, dintr-o odaie de-alături, privea și asculta

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
negri și sprâncenați, spre oaspete, și parcă avea flăcări în priviri; iar zâmbetu-i era de o dulceață nespusă. Mai târziu a început Haia a pricepe mai bine lucrurile. Acu crescuse, umbla mai curat îmbrăcată și se ducea mai des pe la domnișoara Beti. Îi era dragă domnișoara Beti. Era frumoasă și deșteaptă și cetea multe cărți. Și-și aducea foarte bine aminte Haia că fata aceea cuminte și bogată avea o suferință mare și de multe ori plângea... Și i-a spus

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
și parcă avea flăcări în priviri; iar zâmbetu-i era de o dulceață nespusă. Mai târziu a început Haia a pricepe mai bine lucrurile. Acu crescuse, umbla mai curat îmbrăcată și se ducea mai des pe la domnișoara Beti. Îi era dragă domnișoara Beti. Era frumoasă și deșteaptă și cetea multe cărți. Și-și aducea foarte bine aminte Haia că fata aceea cuminte și bogată avea o suferință mare și de multe ori plângea... Și i-a spus ei odată: —Haie, eu sunt

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
cu lume bună...“ Iar Meer Avramovici stătea la masă ca totdeauna, și se gândea adânc, palid, cu tâmpla sprijinită în mâna stângă. Ceva s-a întâmplat pe urmă. Ce anume, nu-și dă sama fata lui Sanis. Poate a plecat domnișoara; poate au plecat cu toții. De la crâșma din Bărgăoani Leiba Sanis și cu ai lui s-au întors iar în târg; și de atuncea stau în căsuța cu două odăiți din Broscărie. Au trecut șapte ani și nici un spor n-a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
vreme-i murise; umblase cu trei copii din mahala în mahala, prin case cu chirie. Pe doi copii îi pusese în pământ, morți de anghină, iar fata cea mai mare, Tudorița, deodată începuse a crește, deodată se prefăcuse într-o domnișoară balaie și voinică. —Mâni-poimâni o mărit! grăia pe nas, cu mândrie, Ion Rusu. Zestre n-am, dar chiar să am avere, n-aș da zestre fetei mele... Cui îi place, așa s-o ieie... Și pleca, mândru, cu cortelu-i uriaș

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Spune cum erau dușmane familiile lor, și cum ei s-au văzut și s-au iubit... Amândoi erau frumoși... Și pe urmă n-au avut noroc, și amândoi au murit... Eu când am cetit, plângeam... Haia tăcea, mișcată. Deodată întrebă: —Domnișoară Tudoriță, vrei să-mi cetești și mie?... Ce să-ți cetesc? — Cărțile de care spui... Eu îți fac ce vrei... Vin să-ți arăt cum să te piepteni ca mine, cu valuri, ca să nu se mai strice pieptănătura, îți ajut

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
înainte în capătul uliții și-i pusese în mână hârtia - pe urmă se dusese în treaba lui, la fugă, desculț și cu capul gol. Domnul Rusu cetea cam greu, abia putea ceti, dar izbutise să înțeleagă: „Domnu picheri! află că domnișoara Tudorița trăiește cu un funcționar și se întâlnește cu dânsul când nu ești dumneata acasă... ș-acuma-i însărcinată...“ Domnu picher cetise până la sfârșit hârtia, și simțise că i se ridică în cap sângele. Acuma, aproape de casă, iar o cetea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
curte mândră, și grajduri cu cai de lux... Ș-a răsădi boierul și flori și copaci pentru dânsa... —O! ia, mormăi neamțul, trebuie și droșca cu glanț... —Așa-i, așa-i... adăogi vesel cojocarul, cătră madama de la curte. Dacă-i domnișoară nobilă, cum are să trăiască în pustietatea aceasta? întrebă cu oarecare oțărâre călugărița. Aici cine poate trăi? Aici nu-s petreceri, aici nu-i muzică, nu-i teatru, ca la un oraș mare... Eu știu, eu am trăit altfel... Eu am

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
nu păstreze din bărbăția lor decât aparența. O parte din fecioarele aduse intrau în haremul marelui stăpân. Copile cu ochii albaștri din ținuturile de cătră miazănoapte, ochi căprii și cosițe castanii de la Carpați, boiuri unduioase de la Caucaz și destul de des domnișoare de pe coastele italiene și franceze. O raită de pirați berberi au izbândit astfel a aduce haremului împărătesc o marfă mai puțin obișnuită, întru care s-a aflat și o odraslă de patricieni de la Veneția. Copila aceasta a stârnit mare răzmeriță

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271

muta restul mobilierului - canapele și fotolii cu ciucuri. Locul arăta ca un magazin de mobilă la preț redus, unde sunt adunate la un loc milioane de canapele, așa că ești aproape obligat să le escaladezi ca stâncile de pe malul mării. —Bun, domnișoară. Mama examina o foaie, un orar al tratamentului meu medicamentos - antibiotice, antiinflamatoare, antidepresive, somnifere, vitamine forte, analgezice care îți induc o stare foarte plăcută de plutire și un medicament gen valium pe care îl dosise într-un locșor de taină

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
o femeie în vârstă se oprea și își lăsa câinele să urineze lângă stâlpul porții noastre - uneori aveam impresia că animalul, un terrier drăgălaș alb cu negru, nici măcar nu simțea nevoia s-o facă, dar părea că femeia insistă. —Bun, domnișoară. (Mama nu-mi mai spusese niciodată „domnișoară“ înainte de povestea asta.) Înghite. Mi-a turnat pe gât un pumn de pastile și mi-a întins un pahar cu apă. A fost foarte drăguță, de fapt, chiar dacă mi se părea că joacă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
își lăsa câinele să urineze lângă stâlpul porții noastre - uneori aveam impresia că animalul, un terrier drăgălaș alb cu negru, nici măcar nu simțea nevoia s-o facă, dar părea că femeia insistă. —Bun, domnișoară. (Mama nu-mi mai spusese niciodată „domnișoară“ înainte de povestea asta.) Înghite. Mi-a turnat pe gât un pumn de pastile și mi-a întins un pahar cu apă. A fost foarte drăguță, de fapt, chiar dacă mi se părea că joacă un rol. —Iisuse! s-a auzit. Era

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
bandajele la o parte de pe astea. Și de pe cea de pe bărbie. (O bucată perfect rotundă de piele mi se luase chiar din mijlocul bărbiei. O să-mi fie de ajutor când vreau să-l imit pe Kirk Douglas.) Dar fără scărpinat, domnișoară! Desigur, rănile de pe față sunt vindecate atât de bine în zilele noastre, a spus pe un ton de expert, repetând ca papagalul ce ne spusese doctorul. Cusăturile sunt mult mai bune decât copcile. Doar asta mai e, de fapt, a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]