KorAP: Find »[drukola/base=măreț & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...183 184 185 ...194 >

4,830 matches

Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534

existența". Lui Ovidiu ultima afirmație i se pare cam îndrăzneață. S-ar putea spune că el își justifică această încredere în viitor printr-o reflecție psihologică și istorică: nimeni nu-și lasă neterminată propria-i operă. Așa cum Venus Anadiomene este măreața capodoperă a celebrului pictor Apelles din Cos, așa cum Pallas Atena este capodopera lui Fidias, așa cum sculptorul Calamis își datorează gloria statuilor sale ecvestre și Miron aceleia a faimoasei sale junci, tot așa poetul din Sulmona e o parte, și nu

by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
când îți plăcea să te proclami și să fii soția mea, și când așa cum e demn de o femeie cinstită îți plăceam cu toate calitățile mele (omni dote): iubirea ta înflăcărată adăuga multe la cele reale. Îți păream atât de măreț că nu era un altul pe care să-l fi vrut în loc." (v. 49-60) Din punctul nostru de vedere, revin în discuție și alte elemente de mare importanță. Ovidiu proclamă cu voce tare că Fabia nu are de ce să roșească

by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
și legendare la care se referă poetul sunt în măsură să ne sugereze și natura cauzei exilului ovidian. Acestea nu au absolut nicio legătură cu desfrânarea Iuliei minor. Capaneu, Phaeton, Semele, trecuți în revistă, își datorează tragicul, dar insinuează poetul mărețul lor destin temerității (temerarius Capaneus), ambiției nemăsurate (ambitiosa Semele). Ovidiu intenționează să-și compare propria situație cu acești eroi și nu cu aceea a unui "mediator de iubiri nepermise". Cum se știe, Capaneu, unul din cei Șapte împotriva Tebei, îl

by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260

și cultura ca experiență a spiritului și punct de referință pentru imaginație. Ca să exprime o temă (atotputernicia Amorului În lume), Iancu face mari ocoluri, complică discursul, introduce mai multe planuri (mitologia, istoria, geografia), Încercînd să le adune Într-o alegorie măreață. Discursul rămîne, În esență, didactic, iar instrumentele lui sînt: descripția, evocarea, reflecțiunea morală, comparația prestigioasă, adică tot instrumentele vechii poezii. Metaforele sînt rare și convenționale (viața firei, pomu-nădejdii, comu-nbilșugării, ușa-nădejdii, steaua simțirei), dintre acelea care, din pricina repetiției, și-au pierdut

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
de plăcere”, de departe se aude „cu plăcere” glasul de păstorițe și fluierul de păstor melancolizat etc. Privirea lunecă moale peste acest peisaj securizant și se oprește, strategic, la marginile lui. Nici o dorință, la CÎrlova, de a depăși „fruntea prea măreață” care Înconjuară acest loc de petrecere și de jale. GÎndul nu merge mai departe decît privirea, iar privirea, ușor Înfiorată, străbate drumul invers. Există, e drept, și cerul, ca element cosmic, Însă cerul nu tulbură În nici un fel acest peisaj

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
capabile să provoace imaginația lirică În direcția sublimului: „O Întindere nemărginită, precum nemărginirea tăriei, bolta cerului cea semănată de stele, o Înălțime sau adîncime grozavă În care se rătăcește și se cufundă vederea, precum un munte trufaș sau un turn măreț și o rîpă fioroasă; zgomotul tunetelor și al unei artilerii, vîjÎitul vînturilor celor Învrăjbite, mugetul valurilor unei mări În vijelie, trosnetul cel vîjÎios al unei cascade, repejunea cea zgomotoasă a unui torent sau șiroi, strigătele și țipetele unui norod Întărîtat

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
care vrea să cuprindă universul și să Înalțe cititorul. Comparînd cele spuse aici cu temele propriu-zise ale poeziei, constatăm că Heliade, deși nu le-a dezvoltat pe toate, a scris despre multe dintre ele. A scris despre cutremure, despre turnuri mărețe, despre ruine, despre viscole astrale... Poemele sînt deseori brăzdate de fulgere teribile și, cum vom dovedi mai Încolo, imaginația urcă În chip frecvent spre bolțile cerului. Trebuie Însă spus că aceste elemente sînt mai ales retorice, elemente de referință, rareori

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
versurile spun indirect ceea ce autorul afirmă că nu poate spune. Putem spune atunci că o modestie numai pe jumătate sinceră stă la originea demersului său liric. O modestie pusă În slujba unei ambiții: aceea de a găsi În versuri „tonul măreț” care să dea ideii o anumită Înălțime și demnitate: „să-ți scriu pe un ton măreț, cît mai măreț s-ar putea”. A scrie În stil grandios, a da lucrurilor Înălțime, un grad, adică, de complexitate și idealitate, nu Înseamnă

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
numai pe jumătate sinceră stă la originea demersului său liric. O modestie pusă În slujba unei ambiții: aceea de a găsi În versuri „tonul măreț” care să dea ideii o anumită Înălțime și demnitate: „să-ți scriu pe un ton măreț, cît mai măreț s-ar putea”. A scrie În stil grandios, a da lucrurilor Înălțime, un grad, adică, de complexitate și idealitate, nu Înseamnă Însă a renunța la ceea ce Alexandrescu, spirit cuviincios clasic În multe privințe, socotește a fi esențial

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
sinceră stă la originea demersului său liric. O modestie pusă În slujba unei ambiții: aceea de a găsi În versuri „tonul măreț” care să dea ideii o anumită Înălțime și demnitate: „să-ți scriu pe un ton măreț, cît mai măreț s-ar putea”. A scrie În stil grandios, a da lucrurilor Înălțime, un grad, adică, de complexitate și idealitate, nu Înseamnă Însă a renunța la ceea ce Alexandrescu, spirit cuviincios clasic În multe privințe, socotește a fi esențial În literatură: claritatea

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
Heliade, avînd idei oarecum asemănătoare despre actul de a scrie, evadează În spații uranice. Alexandrescu, spirit eminamente didactic, reduce totul la o ierarhie a adjectivelor. „A mări frumos” este a Împodobi o abstracțiune cu altă abstracțiune, mai mare: (adînc, colosal, măreț), ca și cum adîncime, măreție, colosal ar sugera, prin ele Însele, senzația de adîncime, măreție... Stilul acesta ornat se poartă În epocă. Grigore Alexandrescu Îl dichisește mai mult decît alții și crede cu mai multă tărie că perfecțiunea formală a versului poate

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
ruinat, părăsit și, În starea lui jalnică, veghează la perpetuarea unui trecut mare. „Privit de departe” sugerează poetului un simbol literar celebru: palatul osianic. Trebuie să intervină, neapărat, distanța pentru ca imaginația să găsească obiectului (mănăstirea Învechită) un corespondent de preț, „măreț”, Înalt (În chip cultural și moral): „Apoi, glob rubinos, nopței dînd mișcare și viață Se-nalță și, dimprejuru-i dese umbre depărtînd, P-ale stejarilor vîrfuri, piramide de verdeață, Se opri; apoi privirea-i peste lume aruncînd. Lumină adînci prăpăstii, mănăstirea

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
a poetului. Lucrurile intră În poem purtate de o caleașca a sublimului: mormintele sînt „monstruoase” (am dovedit deja că monstruosul exprimă un rău În grad maxim, adică sublim), vulturul e „mîndru”, cugetările „adînc ascunse”, ideile „drepte și Înalte”, suvenirea e „măreață”, tăcerea e „adîncă”, trista gîndire priveghează „precum o piramidă se-nalță În pustii” etc. Piramida (termen de referință În două comparații), turnul, imaginile, și ele repetate, ale palatelor, cetății, mănăstirii, ar putea da o sugestie despre natura grandioasă și ordonată

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
materială n-au valoare poetică. Există, evident, partea lor morală (sub formă de simboluri), dar aceea rămîne o abstracțiune. Obiectele servesc ca termeni de comparație și, din această cauză, sînt preferate obiectele reputate ca poetice: piramida, leul, luna, cerbul, turnul măreț etc. Acestea sînt obiecte-simboluri luate din literatură. Grigore Alexandrescu nu tulbură În nici un chip reputația lor poetică. Piramida este măreață, leul e crud și măreț, „mărețul turn” reprezintă loc de veghe și „trist martur de-al nostru trist apus” etc.

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
servesc ca termeni de comparație și, din această cauză, sînt preferate obiectele reputate ca poetice: piramida, leul, luna, cerbul, turnul măreț etc. Acestea sînt obiecte-simboluri luate din literatură. Grigore Alexandrescu nu tulbură În nici un chip reputația lor poetică. Piramida este măreață, leul e crud și măreț, „mărețul turn” reprezintă loc de veghe și „trist martur de-al nostru trist apus” etc. Adevăratele obiecte lirice asupra cărora se concentrează fantezia poetului sînt: fatala Soartă, Melancolia, Suvenirea, Durerea și proastele moravuri din Fabule

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
și, din această cauză, sînt preferate obiectele reputate ca poetice: piramida, leul, luna, cerbul, turnul măreț etc. Acestea sînt obiecte-simboluri luate din literatură. Grigore Alexandrescu nu tulbură În nici un chip reputația lor poetică. Piramida este măreață, leul e crud și măreț, „mărețul turn” reprezintă loc de veghe și „trist martur de-al nostru trist apus” etc. Adevăratele obiecte lirice asupra cărora se concentrează fantezia poetului sînt: fatala Soartă, Melancolia, Suvenirea, Durerea și proastele moravuri din Fabule. În rest, locurile comune ale

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
din această cauză, sînt preferate obiectele reputate ca poetice: piramida, leul, luna, cerbul, turnul măreț etc. Acestea sînt obiecte-simboluri luate din literatură. Grigore Alexandrescu nu tulbură În nici un chip reputația lor poetică. Piramida este măreață, leul e crud și măreț, „mărețul turn” reprezintă loc de veghe și „trist martur de-al nostru trist apus” etc. Adevăratele obiecte lirice asupra cărora se concentrează fantezia poetului sînt: fatala Soartă, Melancolia, Suvenirea, Durerea și proastele moravuri din Fabule. În rest, locurile comune ale romantismului

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-mi cu suflarea-ți cerească, Îmbătîndă”), pierderea simțului realului, topirea Într-o flacără divină: „În fundu-acestui cadru ce ochii ne Îmbată Eterul și cu marea unesc azurul lor; Iar soarele ce-apune, pe marea azurată Revarsă-n fluviu d-aur, măreț, dezmierdător! Pe luciu orizonte, acolo unde cerul Cu marea se Îmbină, apare luna blînd, C-un pas ușor pătrunde din ce În ce eterul; Și stînca se-nvelește sub umbre, negurînd. Îmbălsămitul aer ce cîmpul răspîndește, Cu aerul de mare

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
atice intră În peisajul lui Bolintineanu. Textul e Împănat cu nume de cetăți(ruine) ilustre, de mituri, de legende vechi, Însă și acestea privite de la oarecare depărtare. Voiajul lui Conrad indică și un voiaj al poeziei În jurul unui vast și măreț imperiu mitologic. Sestos, templul Cytherei, Troada, Tenedos, Lesbos etc. sînt văzute de la distanță. Poetul, Întocmai ca melancolicul, proscrisul Conrad, nu se apropie de ele, nu părăsește vaporul ce-l duce, trecînd printr-un peisaj magic, spre moarte. Fantezia nu coboară

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
observă. Sau poezia selectează ceea ce autorul descoperă În cărți. „Material litografic”, zice G. Călinescu. Alecsandri caută, În fond, În această geografie - În parte reală, În parte imaginară - un număr de tablouri care să satisfacă apetitul cititorului din epocă pentru exotic, măreț, spectaculos (categorii ale frumosului romantic). „Tablou viu, Încîntător”, „farmec răpitor” - sînt caracterizări ce se repetă. Natura reală și natura lucrată Îl atrag În egală măsură. Condiția este ca faptele să formeze o scenă frumoasă. Și faptele sînt alese totdeauna cu

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
Îl atrag În egală măsură. Condiția este ca faptele să formeze o scenă frumoasă. Și faptele sînt alese totdeauna cu grija de a participa la ceea ce am putea numi figura spectaculosului așezat: fantastic ordonat, scenografie amplă, coerentă, concentrare de obiecte mărețe etc. Tendința lui Alecsandri este de a Încremeni Într-un tablou asemenea sublimități. Natura este, În orice caz, valorificată prin capacitatea ei de a produce peisaje grandioase (un grandios, repet, măsurat, un sublim care să nu pericliteze statutul obiectului!). În

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
grandioase (un grandios, repet, măsurat, un sublim care să nu pericliteze statutul obiectului!). În Mandarinul ochiul se plimbă, fermecat, de la podoabele costumului la turnurile hieratice ale pagodei. Obiectele excelează În genul lor: sînt transparente dacă originea lor e minerală, Înalte, mărețe și sprintene (există la Alecsandri o obsesivă teamă a sprintenului, descoperită chiar și În universul material: „sprintene coloane”), dacă dezvoltarea lor e spațială. Parnasianismul lui Alecsandri (de care s-a vorbit) Începe printr-o aglomerare de obiecte strălucitoare: „Mandarinu-n haine

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
Mandarinu-n haine scumpe de mătase vișinie, Cu frumoase flori de aur și cu nasturi de opal, Peste coada-i de păr negru poartă o vînătă tichie Care-n vîrf e-mpodobită c-un bumb galbin de cristal. Fericit, el locuiește un măreț palat de vară Plin de monștri albi de fildeș și de jaduri prețioși. Mari lanterne transparente, de o formă mult bizară, Răspînd noaptea raze blînde pe balauri fioroși. O deschisă galerie, unde-a soarelui lumină Se strecoară-n arabescuri prin

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
fructe, umbra dulce și codreana armonie...”, pentru ca, peste cîteva versuri, decorul să se schimbe și pe scena imensă a naturii să apară dezordinea, terifiantul, furia oarbă, personificate de Sfarmă-Piatră și Strîmbă-Lemne, genii ale distrugerii. Furia lasă În urma ei un tablou măreț și Înspăimîntător: „Atunci lumea Îngrozită crezu că-i peri norocul!... Sfarmă-Peatră cu largi păsuri calcă munte după munte, Trece rîuri fără poduri și prăpăstii fără punte, Lăsînd urme de cutremur la tot pasul, În tot locul! Unde vede-o stîncă

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
de elementele borealice a stimulat o veritabilă reverie cristalizantă: „Fumuri albe se ridică În văzduhul scînteios Ca Înaltele coloane unui templu maiestos, Și pe ele se așază bolta cerului senină, Unde luna Își aprinde farul tainic de lumină. O! Tablou măreț, fantastic!... Mii de stele argintii În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii. Munții sînt a lui altare, codrii - organe sonoare Unde crivățul pătrunde, scoțînd note-ngrozitoare. Totul e În neclintire, fără viață, fără glas; Nici un zbor În atmosferă, pe zăpadă

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]