4,830 matches
-
amintiri (consemnate mai întâi ca "fapte" atestate istoric), trebuie precizat că amintirile acestea împrumută acum, în romanul lovinescian, expresia impersonal- anonimă a mitului și legendei. Și asta deoarece, spre deosebire de memorialist, care voise să-și afirme personalitatea și să scrie istorie, romancierul intenționează să recompună aceeași "istorie" din cealaltă perspectivă, a "eului" înstrăinat, anonim ("dublul"), al copilului regăsit în vis. Înainte de a intra efectiv în pielea lui "Bizu" și de a-i povesti viața, era firesc așadar ca scriitorul să-l facă
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
primă fază, autorul-scriitor se recunoaște pe sine însuși doar în ipostaza "personajului" Bizu, ezitând să-și asume și rolul de "narator", câtă vreme amintirile (ale memorialistului, dar și ale lui... Bizu) par povestite acum de o "străină gură", cea a romancierului. Nerecunoașterea "vocii" interioare determină perplexitatea autorului care, constatând dispariția subită a "dublului" (și a "lumii" sale), se trezește din vis și descoperă alături, așa cum am spus deja, volumul de Memorii uitat deschis. Un alt amănunt atrage atenția aici: imediat ce-
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
tragism, "banală și fără interes") nici nu trebuie, de fapt, "povestită". Într-adevăr, biografia omului fără însușiri nu poate inspira un povestitor (de tipul "moldovenilor" Creangă, Sadoveanu sau Dragoslav), dar poate face foarte bine obiectul unui roman ceea ce Lovinescu, ambițiosul romancier, n-avea cum să nu intuiască. Nu întâmplător, secvența următoare realizează explicit tranziția dinspre registrul mimetic-imaginal, al memoriei voluntare (și al povestirii) înspre cel al sugestiei și al memoriei involuntare (adică al romanului). Schimbarea e determinată de intervenția motivului muzical
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
plânge "din cauza" neîmplinirilor sentimentale sau a sensibilității ultragiate. Plânsul nu exteriorizează tensiunea psihică, fiind mai mult o "cauză" decât un "efect". Din acest unghi judecând problema, lacrimile nu exprimă atât suferința eroului lovinescian și nici cine știe ce trăire complexă, cât dorința romancierului de a alunga cu orice preț moartea din sufletul bolnav al personajului său, pe care-l înviorează, artificial și demonstrativ, abia la final, făcându-l să vibreze factice, în cel mai melodramatic mod cu putință, la glasul iubirii (obligatoriu!) nefericite
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
vis, contemplativul agronom se vede silit să privească seară de seară, cu vădită resemnare, la această "imagine vie a vieții". Mai puțin resemnat, Lovinescu reconfigurează ulterior destinul personajului său, împăcându-l din nou cu viața. Astfel că, voindu-se un romancier în toată puterea cuvântului, criticul modernist va abandona treptat registrul autobiografic (al "povestirii" și al "memoriilor") pentru a izbuti să scrie o literatură mai "pură" (teatrală, melodramatică), ruptă de realitatea concretă, de contextul socio-istoric și focalizată exclusiv asupra sufletului uman
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
predispozițiilor inconștiente ale psihicului) și construcția arhitecturală (semn al voinței de a crea, după dezideratul călinescian, durabil și monumental). Nu întâmplător, dacă în Bizu, pentru a putea vorbi mai adânc despre sine (adică la modul impersonal simbolic, fără ajutorul confesiunii), romancierul problematiza statutul personajului (deopotrivă alter ego auctorial și proiecție ficțională a inginerului Anton Klentze, modelul "real" al lui Bizu, preluat la rândul său din Memorii adică tot "din carte"), acum rolurile se inversează și personajul e cel ce-și pune
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
romanul" lui Bizu nu mai păstrează, de aici înainte, decât vagi legături cu memorialistica, semn că Lovinescu s-a ținut de cuvânt și a izbutit să-și reprime "moldovenismul" temperamental. Dar asta nu era de ajuns pentru a consacra un romancier. Autorul lui Bizu trebuia să mai facă dovada capacității sale de obiectivare și de invenție epică, astfel încât "ficțiunile" din textele anterioare (amintiri, documente etc.), într-o primă fază "romanțate" involuntar (după spusa lui Lovinescu), să intre într-o configurație narativă
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
transferând exclusiv asupra nevinovatului Bizu păguboasa propensiune (auto)reflexivă, pentru a dovedi că despicarea firului în patru nu duce la nimic bun, și cu atât mai puțin la cunoașterea de sine (idealul oricărui "analist"). Scurt spus, o dată cu Firu'n patru romancierul Lovinescu se delimitează încă și mai tranșant de tradiția prozei noastre psihologist-autenticiste, făcând din eroul ei predilect (intelectualul fascinat de absolut, Don Juanul cu preocupări metafizice) un inocent personaj de melodramă, un om în fond mediocru, care nu vede idei
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
comportamente tipice, în maniera unui spectacol de teatru. Critica a semnalat, prompt, schimbarea registrelor ficțiunii, mai întâi prin autorizata voce a lui Călinescu, care identifica în Diana "o temă originală, nouă", un "subiect de teatru", tratat însă nu cu mijloacele romancierului, ci cu ale dramaturgului, de vreme ce "preferința pentru dialog, încărcarea atmosferică nu prin satiră, dar printr-un mod de a face întâlnirile demonstrative, ritmica, toate sunt ale teatrului"51. Nici Eugen Ionescu, frecventator asiduu al cenaclului din strada Câmpineanu, nu se
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
din strada Câmpineanu, nu se arată mai îngăduitor și contestă virtuțile tehnice ale romanului, după ce subliniază sămănătorismul temperamental al criticului care scrie literatură ca formă de terapeutică psihică. Importantă e observația privind caracterul dramatizabil al narațiunii: "Am îndrăzni să reproșăm romancierului E. Lovinescu (ascultând învățăturile criticului) efectul prea teatral de la urmă, venit pe nepregătite și, natural, de aceea chiar, teatral. În al doilea rând, d. Lovinescu utilizează aici tehnica romanului polițist. Într-o literatură de analiză, lucrurile nu trebuie să apară
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
spre sacrificiu se întâlnește îndeosebi la femeile cu vocație maternă, precum Dora, acea mătușă a lui Mili care nu trăiește decât pentru alții, plângându-și întruna de milă. În răspăr cu asemenea exemplare jalnice ale umanității, sortite unui întristător anonimat, romancierul imaginează în Mili ("Bârzulica", așa își alintă el personajul în paginile de confesiune) o eroină cu personalitate puternică, modelată după chipul și asemănarea sa (și a lui Bizu, firește). Neverosimilă, desigur, schimbarea radicală a comportamentului acestei ființe vegetative și frigide
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
în Glossă: cea a spectatorului- actor, implicat (în) și dezimplicat din spectacolul lumii 114. În alt fel și cu alte mijloace, fără nicio pretenție "metafizică", pragmaticul Lovinescu își construia "masca" olimpiană, de personalitate publică exemplară, pentru a face ulterior, ca romancier, elogiul anonimatului și al împăcării cu sine la care aspiră deopotrivă și geniul, și omul comun, lipsit de "personalitate". Cât privește interpretarea călinesciană, pe care Lovinescu voia s-o combată, trebuie precizat că nici ea nu demitizează figura poetului, cum
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
poate spune că imitația "formelor" occidentale constituie o manifestare sui generis a "dorinței triunghiulare", adică a unui sentiment comun (bazat pe resentiment), care nutrește iluzia unicității, conducând, în fond, la disoluția personalității, la dispersia în anonimat. Conștient de asemenea pericol, romancierul Lovinescu va atribui "eroului" său un tip de conștiință scindată, care condamnă realitatea și reclamă refugiul în imaginar. Pe de altă parte, iubirea față de Mite trebuie înțeleasă ca o formă particulară de admirație pentru "modelul german" expresie a dorinței triunghiulare
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
Criticul de la Sburătorul făcea, în ultimii ani ai vieții, observații misogine de genul: "Știința ne arată că creierul femeii are o lipsă de mai bine de 200 de gr. față de creierul bărbatului, precum și un număr mai mic de circumvoluțiuni"148 . Romancierul, în schimb, relativizează un pic lucrurile, și concede femeii o anumită capacitate creatoare una limitată, e drept, la orizontul îngust al propriei sensibilități, fără putință de obiectivare. Până la un punct, așadar, creativitatea poetică urmează, dacă se poate spune așa, un
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
în care observă "preocupări superioare de stil și compoziție". Pornind de la constatarea că tot ce apare aici ca izbândă ar duce în alt roman la eșec (ca în Bizu, spre exemplu, unde "travestirea era incompletă" deoarece "criticul se ghicea în romancier și vorbea de multe ori în locul lui."), Sebastian apreciază romanul ca pe "o carte armonioasă", pentru că "cercul ei închide o poveste sumară, expusă just și comentată subtil"193. Taman pe dos vede lucrurile G. Călinescu, eminescologul en titre al momentului
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
pe autor ieșind din sine și încercând să prindă sub lupa sa pe giganticul Eminescu" 194. Criticul mai enumeră și alte deficiențe grave (precum absența "simțului de mișcare a vieții" și a "elanului liric"195), care nu-l recomandă ca romancier pe autorul lui Mite. Un alt reproș grav vizează incoerența psihologică a eroului, generată de abundența secvențelor cu caracter reflexiv-teoretic ce "sufocă sâmburul romantic" și afectează estetic narațiunea "lungi discuții filologice despre mahalizarea limbii, etimologii (după moderna Dacoromania!) savante ("desmerdare
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
epică a prozatorului se limitează tot la imaginarea convențională de scene și situații (melo)dramatice, în marginea documentului, pe fondul confruntării mereu reiterate (în toată literatura lovinesciană) dintre "iluzie" și "realitate". Însă ambiția de a fi luat în serios ca romancier l-a determinat pe Lovinescu să se dezică de vechea "metodă" a "momentelor discontinui", întrebuințată anterior "dintr-un imperativ temperamental": "prin nu știu ce schimbare de mecanism creator afirmă criticul-romancier am scris Bălăuca fără nici o întrerupere, de la pagina 1 la pagina 550
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
ne dăm seama și din dosarul receptării critice a romanelor sale, Lovinescu s-a văzut contestat nu atât în calitate de critic (profilul psihologic schițat poetului nostru național admite, desigur, unele nuanțări, dar e, în linii mari, plauzibil), cât mai ales ca romancier, pe motiv că "ficțiunea" sa nu e "verosimilă" (în sens aristotelician) și, în consecință, nu rezistă la un examen estetic cât de cât exigent. Oricum, e clar că procedeele tehnice specifice melodramei (narațiunea episodică, patosul, teatralitatea etc.) se regăsesc și
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
scrisese pozitiv despre Mite, îi plac doar "unele anecdote", "străine de adevărul sufletesc al eroului", pentru că "tot ce este vioi și articulat în roman se află la periferia subiectului propriu-zis". Verdictul e, de data aceasta, necruțător: "Lovinescu nu e un romancier de vocație. Romanul pentru domnia sa este un act de voință" " D. Lovinescu e mai interesant decât romanele sale. Cazul acestui critic angajat într-o întreprindere ce-i contrazice toate calitățile specifice nu ne poate fi indiferent 215. Or, criticul de la
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
caracteristic melodramei, se înțelege fără prea mare efort de ce a fost Lovinescu atât de sensibil la "drama triunghiulară" Eminescu- Veronica-Caragiale221. Așadar, pentru criticul de la Sburătorul, Luceafărul (și poezia eminesciană în genere) ar fi avut un vădit substrat biografic, pe care romancierul Lovinescu își propusese să-l valorifice narativ (în linia acelei "experiențe" psiho-erotice formatoare, circumscrise de "drama triunghiulară") abia în ultima parte a "trilogiei" sale. Indiferent de motive, cert e că Lovinescu nu a mai apucat să redacteze "drama" cu pricina
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
de motive, cert e că Lovinescu nu a mai apucat să redacteze "drama" cu pricina (care, fără "final", rămâne în suspensie, lăsând loc liber "sugestiilor" și speculațiilor de tot felul). Cea mai plauzibilă explicație mi se pare însă aceea că romancierul nu a reușit să-și schimbe cu adevărat nici metoda de lucru, și nici maniera ("melodramatică") de reprezentare artistică (a vieții). Oricât s-a străduit să devină un "romancier" în toată puterea cuvântului (înțelege: "obiectiv"), Lovinescu a rămas Lovinescu și
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
felul). Cea mai plauzibilă explicație mi se pare însă aceea că romancierul nu a reușit să-și schimbe cu adevărat nici metoda de lucru, și nici maniera ("melodramatică") de reprezentare artistică (a vieții). Oricât s-a străduit să devină un "romancier" în toată puterea cuvântului (înțelege: "obiectiv"), Lovinescu a rămas Lovinescu și n-a izbutit să scrie "altfel" așa cum, de bună seamă, și-ar fi dorit. "Temperamentul" pare să fi învins, și de data aceasta, "voința" criticului-scriitor, care se gândise la
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
același timp, "asumarea unei conștiințe de creator de literatură"224. Așadar, deoarece "n-a știut să reziste mirajului literaturii și ficțiunii", dezvoltând romanul până la dimensiunile unui ciclu, Lovinescu și-ar fi ratat vocația (de memorialist) pentru a eșua lamentabil (ca romancier). În opinia mea, am tot repetat, abia în momentul când forma romanului lovinescian se amplifică ciclic putem vorbi despre o poetică originală, de tip melodramatic. Diferența e mai mult decât evidentă: dacă Marian Papahagi citește literatura criticului ca pe o
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
eu) sub semnul "ambiției de a bengescianiza" bovaric, după "rețete teoretic concepute", fără pic de spontaneitate ceea ce ar avea ca rezultat "o sublimă contrafacere", care ne convinge de faptul că Lovinescu "este mult mai interesant prin inconformație epică decât ca romancier realizat". Drept urmare, chiar dacă nu sunt de acord cu afirmația potrivit căreia de la nuvele la Mălureni literatura amfitrionului de la Sburătorul ar urma "fazele prozei Hortensiei, de la subiectiv la obiectiv"225, cred însă că mai valoroase sunt cele două cicluri romanești decât
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
dator să constate eșecul proiectului lovinescian. Or, dacă "imobilitatea psihologică a lui Bizu" (personaj construit ca o "figurină", cu sufletul "facsimilat" în celelalte patru romane ale ciclului) ilustrează același tip de gesticulație "mecanică" a eului din Memorii asta înseamnă că romancierul Lovinescu nu numai că nu e "învechit", dar își depășește cu mult epoca, deoarece propune ipoteza unei psihologii experimentale și a unui tip de discurs foarte modern, în acord cu ideea formulată într-un articol la care m-am referit
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]