KorAP: Find »[drukola/base=sintactic & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...183 184 185 ...204 >

5,099 matches

Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785

and (S) returned Tata(S) a fost văzut de mama și (S) s-a întors 41. 3.2.2. Limbi cu pivot S/O Spre deosebire de limbile cu sintaxă acuzativă, o limbă cu sintaxă ergativă, cum este dyirbal, folosește drept pivoți sintactici nominale aflate în poziția S sau O. În limba dyirbal, constrângerile de coordonare nu privesc numai omisibilitatea nominalului coreferențial din a doua propoziție, ca în engleză și în română, ci chiar combinarea propozițiilor. Acest lucru este explicat de Dixon (1994

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
nonviit.) ' Mama, care s-a întors, l-a văzut pe tata'. Dacă nu sunt îndeplinite condițiile necesare pentru coordonare sau pentru relativizare, e nevoie de reorganizarea structurii gramaticale, prin operația de antipasivizare (vezi infra, 6.). Există limbi în care pivotul sintactic este important și pentru realizarea interogației. În unele limbi din familia maya, numai un nominal aflat în poziția de pivot sintactic poate fi interogat. 3.2.3. Limbi cu pivot mixt Dixon (1994: 175−177) înregistrează și limbi cu pivot

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
relativizare, e nevoie de reorganizarea structurii gramaticale, prin operația de antipasivizare (vezi infra, 6.). Există limbi în care pivotul sintactic este important și pentru realizarea interogației. În unele limbi din familia maya, numai un nominal aflat în poziția de pivot sintactic poate fi interogat. 3.2.3. Limbi cu pivot mixt Dixon (1994: 175−177) înregistrează și limbi cu pivot mixt: S/A sau S/ O. De exemplu, limba yidiny, deși se aseamănă sub multe aspecte cu dyirbal, inclusiv sub aspectul

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
eschimosa din Groenlanda, tongana. Manning (1996: 33) a formulat observația că în limbile cu pivot mixt unele proprietăți − numeroase − sunt sensibile la noțiunea de subiect de adâncime, iar altele, la relațiile gramaticale. Autorul a arătat (Manning 1996: 35) că ergativitatea sintactică oferă o motivație puternică pentru un nivel separat, structura argumentală, și că aceasta demonstrează disocierea clară a relațiilor gramaticale de structura argumentală. Din punct de vedere diacronic, pivotul este derivat prin gramaticalizare din topic sau din focus. 3.3. Ergativitatea

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
în care un nou participant este introdus, de obicei, ca A sau ca S. Cumming și Wouk (1987), preocupați de problema ergativității în limbile austroneziene, ajung la concluzia că ergativitatea discursivă poate constitui explicația bazei funcționale pentru variația morfologică și sintactică. Autorii consideră că o definiție adecvată a ergativității discursive − paralelă cu definiția ergativității morfologice și a ergativității sintactice − trebuie să aibă în vedere faptul că există fenomene discursive care tratează la fel argumentele S și O, dar diferit de argumentul

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
preocupați de problema ergativității în limbile austroneziene, ajung la concluzia că ergativitatea discursivă poate constitui explicația bazei funcționale pentru variația morfologică și sintactică. Autorii consideră că o definiție adecvată a ergativității discursive − paralelă cu definiția ergativității morfologice și a ergativității sintactice − trebuie să aibă în vedere faptul că există fenomene discursive care tratează la fel argumentele S și O, dar diferit de argumentul A. La Sabaj (2002), ergativitatea la nivel discursiv este concepută nu ca fiind influențată de factori pragmatici, ci

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
4. Ergativitatea la nivel lexical și semantic Dixon (1987: 5) menționează, între tipurile de ergativitate, și pe cea manifestată la nivelul unităților lexicale. Acest tip de ergativitate nu poate fi pus pe aceeași treaptă cu ergativitatea morfologică sau cu cea sintactică. Accepția lexicală a termenului ergativ, prezentă la Halliday (1967)44, la Lyons (1995 [1968]), la Anderson (1968)45, la Keyser și Roeper (1984)46, apoi la Burzio (198147, 198648) și la Pesetsky (1982)49, este combătută de Dixon (vezi infra

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
cele în care gramatica este dominată de Actor sunt semantic acuzative. În concepția autorului, Factitivul și Actorul sunt cele două hiperroluri specifice subiectului intranzitiv. Din această perspectivă, autorul analizează situația limbilor daghestaneze, ajungând la concluzia că, din punct de vedere sintactic, unele limbi sunt neutre la trăsăturile actanților (cel mai frecvent), iar altele se bazează pe o clasificare a proceselor semantice. 4. DEFINIȚII, ACCEPȚII, EXTINDERI ALE TERMENULUI ERGATIV(ITATE) Inițial, termenul ergativ (< gr. ergon 'muncă, datorie', apud Van de Visser 2006

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
a fost folosit pentru a denumi cazul care marchează subiectul verbelor tranzitive, prin contrast cu alt caz, absolutivul, care marchează subiectul verbelor intranzitive și obiectul verbelor tranzitive (Dixon 1994: 1). Termenii ergativ și absolutiv s-au extins la marcarea funcțiilor sintactice prin particule și adpoziții, prin mărci pronominale de acord atașate verbului principal sau verbului auxiliar, prin ordinea constituenților (Dixon 1994: 1). Definițiile date acestui fenomen sunt diferite, în funcție de modelul teoretic la care se raportează. 4.1. Alte definiții ale ergativității

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
ale ergativității În bogata literatură despre ergativitate, acest concept a primit diverse definiții, unele mai apropiate de cea a lui Dixon, discutată mai sus și adoptată în această lucrare, altele diferite și chiar contrare. 4.1.1. Ergativitatea ca variație sintactică În studiile anterioare lui Dixon, s-a observat în primul rând manifestarea sintactică a ergativității, și, în absența unei analize foarte atente, variațiile de marcare cazuală au fost atribuite tiparului cunoscut, nominativ−acuzativ. Comrie (1973: 240) nu are rezerve în

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
unele mai apropiate de cea a lui Dixon, discutată mai sus și adoptată în această lucrare, altele diferite și chiar contrare. 4.1.1. Ergativitatea ca variație sintactică În studiile anterioare lui Dixon, s-a observat în primul rând manifestarea sintactică a ergativității, și, în absența unei analize foarte atente, variațiile de marcare cazuală au fost atribuite tiparului cunoscut, nominativ−acuzativ. Comrie (1973: 240) nu are rezerve în a susține că ergativitatea este un fenomen esențial sintactic și că, deși există

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
în primul rând manifestarea sintactică a ergativității, și, în absența unei analize foarte atente, variațiile de marcare cazuală au fost atribuite tiparului cunoscut, nominativ−acuzativ. Comrie (1973: 240) nu are rezerve în a susține că ergativitatea este un fenomen esențial sintactic și că, deși există mici diferențe între construcțiile ergative din diferite limbi, baza construcției este aceeași (Comrie 1973: 250). Pentru Comrie, criteriile semantice sunt deci secundare și insuficiente pentru a distinge nominativul 50 (adică absolutivul) de ergativ. Importante sunt relațiile

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
concluzia că o limbă ergativă este o limbă în care structura actanțială ergativă e dominantă, iar o limbă acuzativă este o limbă în care structura actanțială acuzativă e dominantă. Lazard (1994: 48) se distanțează de distincția ergativitate morfologică vs ergativitate sintactică (așa cum apare la Dixon 1979) − distincție pe care o consideră prea simplificatoare − mai mult la nivel terminologic, contestând denumirea de ergativitate morfologică pentru că, la nivelul propoziției, relațiile care definesc structurile de actanță sunt atât sintactice, cât și morfologice 53. În locul

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
distincția ergativitate morfologică vs ergativitate sintactică (așa cum apare la Dixon 1979) − distincție pe care o consideră prea simplificatoare − mai mult la nivel terminologic, contestând denumirea de ergativitate morfologică pentru că, la nivelul propoziției, relațiile care definesc structurile de actanță sunt atât sintactice, cât și morfologice 53. În locul acestei distincții, Lazard propune criterii "primare" vs criterii "secundare" de definire a actanților. Criteriile primare nu sunt departe de cele folosite de Dixon pentru definirea ergativității morfologice: constrângeri de ocurență și/sau de formă impuse

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
și/sau de formă impuse nominalelor, corelarea cu indici actanțiali intra- sau paraverbali, jocul relatorilor (prin care Lazard înțelege afixe și adpoziții), topica. Criteriile secundare identificate de Lazard sunt, în linii mari, tot cele folosite de Dixon pentru definirea ergativității sintactice: jocul pronumelor reflexive și reciproce 54, elipsa prin coreferință în frază, construcția propozițiilor relative. Observația lui Dixon că există numeroase limbi care au ergativitate morfologică fără a avea și ergativitate sintactică este "tradusă" de Lazard (1994: 59) prin faptul că

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
mari, tot cele folosite de Dixon pentru definirea ergativității sintactice: jocul pronumelor reflexive și reciproce 54, elipsa prin coreferință în frază, construcția propozițiilor relative. Observația lui Dixon că există numeroase limbi care au ergativitate morfologică fără a avea și ergativitate sintactică este "tradusă" de Lazard (1994: 59) prin faptul că există limbi neutre din punctul de vedere al criteriilor secundare de ergativitate. Noțiunea de partiție morfologică ergativ−acuzativ (engl. split ergativity) folosită de Dixon este înlocuită de Lazard (1994: 60) prin

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
3 3 VB. INTRANZ. VB. TRANZ. 3 3 ACTIV PASIV Tchekhoff (1979: 74). 4.2. Alte utilizări ale termenului ergativ După ce propune o definiție foarte clară a ergativității (cu cele două forme de manifestare, la nivel morfologic și la nivel sintactic), Dixon (1994: 18−22) înregistrează și alte accepții, mai mult sau mai puțin potrivite, ale termenului ergativ. Termenul ergativ a fost folosit, în mod nefericit, de Halliday (1967) pentru a denumi subiectul unei construcții ca The officer marched the soldiers

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
Maria a spălat bine rufele'/The woollens washed well ' Rufele s-au spălat bine', faptul că, în cea de-a doua construcție, O devine S fiind considerat o manifestare a ergativității, și nu ceea ce este de fapt, adică un mecanism sintactic asemănător pasivizării. Termenul ergativ apare cu o accepție diferită de a lui Dixon la Delancey (1981) și Tchekhoff (1980)56. La acești autori, ergativitatea presupune numai ca marcarea poziției sintactice A să fie diferită de marcarea argumentului S, fără a

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
ergativității, și nu ceea ce este de fapt, adică un mecanism sintactic asemănător pasivizării. Termenul ergativ apare cu o accepție diferită de a lui Dixon la Delancey (1981) și Tchekhoff (1980)56. La acești autori, ergativitatea presupune numai ca marcarea poziției sintactice A să fie diferită de marcarea argumentului S, fără a fi necesar ca S și O să fie marcate la fel (vezi supra, 4.1.3.). Având în vedere, pe de o parte, accepția dată de Dixon fenomenului ergativității, și, în

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
exprima valori mai abstracte. 4.3.2. Cazul ergativ la J. M. Anderson Studiul lui Anderson are drept punct de pornire distincția curentă între caz concret sau local (căruia i se subordonează distincția dintre spațial și temporal) vs caz pur sintactic 62. Diferența dintre limbile acuzative și limbile ergative − arată Anderson (1971: 5) − constă în organizarea de suprafață diferită a cazurilor nonlocale. Inconvenientul acestei distincții − curentă în studiile de tip localist − constă în faptul că numărul cazurilor morfologice este diferit de la

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
cazurilor nonlocale. Inconvenientul acestei distincții − curentă în studiile de tip localist − constă în faptul că numărul cazurilor morfologice este diferit de la o limbă la alta, iar utilizările asociate fiecărui caz sunt departe de a fi constante. În plus, pentru cazurile sintactice, este pertinentă numai prima dintre cele trei dimensiuni identificate de Hjelmslev, adică direcția (Anderson 1971: 6). Anderson (1971: 10−11) își propune, pe de o parte, să elimine dificultățile și inconvenientele din studiile anterioare de orientare localistă și, pe de

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
primii cercetători ai construcției ergative să o analizeze ca pe un pasiv. În această secțiune, voi avea în vedere numai asemănările și relația diacronică dintre cele două structuri, iar în Capitolul 2 (6.) mă voi ocupa în detaliu de relația sintactică dintre ergativ și pasiv. 5.1. Definiția pasivului Dixon (1994: 146) arată că termenii pasiv și antipasiv sunt folosiți în studiile lingvistice cu diferite accepții. Pentru a elimina confuzia frecventă dintre ergativ și pasiv, Dixon prezintă mecanismul pasivizării: (a) funcționează

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
apărut independent în diverse limbi), dar acest lucru nu are relevanță sincronică. Creissels (1995: 260) susține că evoluția istorică de la pasiv la ergativ este explicabilă prin faptul că, în timp, complementul de agent al unei structuri pasive a căpătat caracteristicile sintactice ale unui subiect. Autorul subliniază faptul că în limbile din Asia Occidentală și din India se pare că acest tip de evoluție este o inovație destul de recentă. Folosind spre exemplificare limba kurdă, Van de Visser (2006: 188) observă că limbile

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
întrebare nu poate fi categoric, acesta depinzând în mare măsură de tipul de definiție adoptat și de limbile ergative avute în vedere. Palmer (2007 [1994]: 158) arată că, dacă pasivul este definit ca fiind promovarea unui termen nonprimar la statutul sintactic de termen primar și marginalizarea termenului primar (originar), atunci unele sisteme ergative au pasiv, numit antipasiv, ceea ce presupune, indirect, că pasivul și antipasivul sunt mecanisme complementare; dacă pasivul este definit prin raportare la agent și pacient, reprezentând deci promovarea pacientului

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
asemenea trăsături, limba are și caracteristici de tip acuzativ. Palmer (2007 [1994]: 172) derivă din ipoteza lui Shibatani următoarele caracteristici suplimentare ale pasivului: implică nemenținerea agentului, din motive legate de context; aduce un nonagent în poziția subiectului, creează un pivot sintactic. Conform ipotezei lui Shibatani, explicația apariției pasivului în sistemele ergative ar fi faptul că pacientul nu poate fi promovat, pentru că este deja primar, dar agentul poate fi marginalizat din poziția de secundar în poziția de oblic. Deși, de obicei, pasivul

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]