12,537 matches
-
1850-1900. Repere bibliografice: Panu, Junimea, I-II; Maiorescu, Critice, I-III; G. Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească, Iași, 1909, 59-192; Lovinescu, Ist. civ. rom., I, 131-135, II, 127-153; Negruzzi, Junimea; [Corespondență], SDL, I-VI, XI; Ornea, Junimismul; Leon Volovici, „Adversarii” Junimii (1867-1887), ALIL, t. XIX, 1968; Junimea. Amintiri, studii, scrisori, documente, I-II, îngr. și pref. Cornel Regman, București, 1971; Marcea, „Convorbiri”; Documente literare junimiste, îngr. și introd. Dan Mănucă, Iași, 1973; Junimea și junimiștii. Scrisori și documente inedite, îngr
JUNIMEA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287687_a_289016]
-
la cârtirea cea în Halle în anul 1823 sub titula Erweiss dass die Walachen nicht römischer Abkunft sind (1828), ce reia, cu unele detalieri și modificări retorico-stilistice, o versiune latinească din 1827. Pentru a combate răstălmăcirile cu substrat politic ale adversarului Sava Tököly, care susținea originea slavă a românilor, pledează cu argumente logice și temeinice informații istorice, etnografice și filologice, în favoarea romanității (pure, consideră el) și a continuității poporului român. Lucrările lui istoriografice, ce se inspiră din programul iluminist de instruire
BOJINCA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285799_a_287128]
-
expozițiile de artă plastică din capitală și organizează saloane oficiale anuale. A făcut parte aproape patru decenii din Comitetul de lectură al Teatrului Național bucureștean, iar din anul 1887 i se încredințează conducerea instituției. Atitudinea conservatoare îi va aduce mulți adversari, care îl vor sili să demisioneze atât de la direcția teatrului, cât și de la Școala de Arte Frumoase, al cărei director era în 1894. Printre elevii săi figurează Camil Ressu, Constantin Brâncuși, Jean Steriadi. Activitatea literară a lui S. e puțin
STANCESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289863_a_291192]
-
timpul o rezervă. Impresia pe care o construiește retoric e că procesul care opune teza antitezei se dovedește mai important decât alegerea unuia din termeni. Faptul de a discuta un subiect sau altul îl crede mai important decât neutralizarea poziției adversarului; dovadă că în unele cazuri adversarul poate fi inventat, din rațiuni mai curând substanțiale decât retorice. Din acest punct de vedere, modul în care criticul citește structura de adâncime a operei lui Camil Petrescu este mai mult decât semnificativ. Pornind
STANESCU-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289872_a_291201]
-
o construiește retoric e că procesul care opune teza antitezei se dovedește mai important decât alegerea unuia din termeni. Faptul de a discuta un subiect sau altul îl crede mai important decât neutralizarea poziției adversarului; dovadă că în unele cazuri adversarul poate fi inventat, din rațiuni mai curând substanțiale decât retorice. Din acest punct de vedere, modul în care criticul citește structura de adâncime a operei lui Camil Petrescu este mai mult decât semnificativ. Pornind de la observația că nu atât „adâncimea
STANESCU-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289872_a_291201]
-
tensiunea dezbaterii, temperatura pledoariei”, S. ajunge să îl definească drept un „creator prin reflex condiționat”, și nu „un spontan, un artist prin vocație”. „Succesul său atârnă de autoritatea reacției adverse , iar atunci când aceasta lipsește, el își închipuie cu înverșunare un adversar ideal.” „Drama, dacă e una, supremă, a lui Camil Petrescu, ale cărui piese nu sunt decât variante mai mult ori mai puțin perfecte - continuă interpretul - nu e, cum s-a spus, una de idei, ci a lipsei de adversari demni
STANESCU-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289872_a_291201]
-
un adversar ideal.” „Drama, dacă e una, supremă, a lui Camil Petrescu, ale cărui piese nu sunt decât variante mai mult ori mai puțin perfecte - continuă interpretul - nu e, cum s-a spus, una de idei, ci a lipsei de adversari demni să schimbe idei. Spaima lipsei de adversari nu e decât nostalgia preopinenților ideali. Scriitorul a văzut idei pe care, în absența stăpânilor, și le-a înfipt ca pe niște săbii de argint în propriul trup.” Textul aparține secțiunii care
STANESCU-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289872_a_291201]
-
a lui Camil Petrescu, ale cărui piese nu sunt decât variante mai mult ori mai puțin perfecte - continuă interpretul - nu e, cum s-a spus, una de idei, ci a lipsei de adversari demni să schimbe idei. Spaima lipsei de adversari nu e decât nostalgia preopinenților ideali. Scriitorul a văzut idei pe care, în absența stăpânilor, și le-a înfipt ca pe niște săbii de argint în propriul trup.” Textul aparține secțiunii care deschide Cronici literare și care propune recitirea unor
STANESCU-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289872_a_291201]
-
ca de exemplu „anticristologie”, „viziune” sau „sinteză anticristologică” etc. Așa cum vorbim de o cristologie a Sfinților Părinți, ni se pare perfect legitim să putem vorbi de asemenea, în cazul lor, de o „anticristologie”, care să rezume viziunea lor teologică asupra adversarului lui Cristos de acum și de la sfârșitul veacurilor. Am optat pentru ortografierea „Anticrist” și nu „Antecrist” pentru a sugera mai bine ideea de adversitate conținută de particula anti (care înseamnă „împotriva” sau „în locul”). Fericitul Augustin observa deja din Comentariul la
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
asupra scrierilor intertestamentare, încercând să observe în ce măsură datele furnizate de acest corpus corespund celor oferite de cel anterior. Rezultatul căutării este însă negativ; el relevă doar existența unor analogii parțiale între paradigma creștină a mitului Anticristului și paradigma iudaică a „adversarului lui Dumnezeu”. Prin urmare, originea mitului va trebui căutată în intervalul dintre cele două perioade analizate, și anume între anii 40 și 180 d.Cr. (capitolul 16 al Didahiei ar fi cea dintâi confirmare a datei). La originea mitului creștin nu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
datei). La originea mitului creștin nu se află o singură tradiție rămasă ascunsă, așa cum presupunea Bousset, ci patru tradiții precreștine care, în anumite împrejurări, devin convergente. Acestea sunt: 1. mitul confruntării cosmologice, Chaoskampf‑ul deplasat în spațiul eshatologic; 2. mitul adversarului: - Satan: Psalmii pseudodavidici 19, 15; 1 Enoh 40, 7 (la plural „Satane”: ei sunt defăimători ai „celor ce viețuiesc în pustie”, apropiați ai lui Dumnezeu); 53, 3; 54, 6; Cartea Jubileelor 10, 11; 23, 29; 40, 9 (Satan identificat cu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
el neglijează, în repetate rânduri, dar - trebuie subliniat, nu sistematic - înțelegerea în context a documentelor studiate. Viziunea sa este exclusiv sintetică. Peerbolte adoptă o viziune în principal analitică. El caută să „pună în lumină deopotrivă unitatea și diversitatea noțiunilor asociate adversarului lui Cristos, în literatura anterioară lui Irineu”, încercând să răspundă acestor trei întrebări esențiale: „1) Care sunt credințele legate de adversarii eshatologici prezenți în această literatură; 2) În ce scop autorii creștini din vechime au reluat în scrierile lor tradiții
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Peerbolte adoptă o viziune în principal analitică. El caută să „pună în lumină deopotrivă unitatea și diversitatea noțiunilor asociate adversarului lui Cristos, în literatura anterioară lui Irineu”, încercând să răspundă acestor trei întrebări esențiale: „1) Care sunt credințele legate de adversarii eshatologici prezenți în această literatură; 2) În ce scop autorii creștini din vechime au reluat în scrierile lor tradiții referitoare la adversarii eshatologici; 3) care este fundalul istoric al așteptării acestor adversari eshatologici” (p. 14). Peerbolte adaugă spiritului critico‑filologic
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
în literatura anterioară lui Irineu”, încercând să răspundă acestor trei întrebări esențiale: „1) Care sunt credințele legate de adversarii eshatologici prezenți în această literatură; 2) În ce scop autorii creștini din vechime au reluat în scrierile lor tradiții referitoare la adversarii eshatologici; 3) care este fundalul istoric al așteptării acestor adversari eshatologici” (p. 14). Peerbolte adaugă spiritului critico‑filologic intuiția istorico‑filozofică. În prima jumătate a cărții, el analizează modalitățile prin care se exprimă, în general, opoziția eshatologică. Spre deosebire de Jenks, el
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
întrebări esențiale: „1) Care sunt credințele legate de adversarii eshatologici prezenți în această literatură; 2) În ce scop autorii creștini din vechime au reluat în scrierile lor tradiții referitoare la adversarii eshatologici; 3) care este fundalul istoric al așteptării acestor adversari eshatologici” (p. 14). Peerbolte adaugă spiritului critico‑filologic intuiția istorico‑filozofică. În prima jumătate a cărții, el analizează modalitățile prin care se exprimă, în general, opoziția eshatologică. Spre deosebire de Jenks, el accentuează caracterul original, unic al fiecărei figuri eshatologice opuse lui
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Toate personajele precedă parusia lui Cristos, dar fiecare se încadrează într‑un registru teologic diferit. Tradiția Anticristului reprezintă, pentru cercetătorul olandez, o revalorizare, pe coordonate creștine, a tradiției lui Beliar. În prima secțiune a cărții, Peerbolte analizează fragmentele referitoare la adversarul eshatologic, existente între anii 70 și 175 d.Cr. (de la Evanghelia după Marcu, cap. 13, până la Iustin), răspunzând astfel primelor două întrebări problematice. Ca și Jenks, el identifică patru tradiții precreștine: 1. „apogeul răului”; starea de haos la nivel social și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
nivel social și cosmic; 2. profetul mincinos/profeții mincinoși; 3. tiranul de la sfârșitul istoriei; 4. Beliar. Cu evidentă trimitere la teoria lui Harnack - despre constituirea sistemului teologic creștin în context „postapocaliptic” -, Peerbolte distinge două funcții îndeplinite de tradițiile referitoare la adversarul eshatologic: funcția existențială și cea dogmatică. „Primele scrieri - Evanghelia după Marcu, 2 Tesaloniceni, 2 Ioan și Apocalipsa - înfățișează adversarii eshatologici în situația în care parusia lui Cristos devenise, din diferite motive, problematică. În acest caz, este evidentă dimensiunea existențială a
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
la teoria lui Harnack - despre constituirea sistemului teologic creștin în context „postapocaliptic” -, Peerbolte distinge două funcții îndeplinite de tradițiile referitoare la adversarul eshatologic: funcția existențială și cea dogmatică. „Primele scrieri - Evanghelia după Marcu, 2 Tesaloniceni, 2 Ioan și Apocalipsa - înfățișează adversarii eshatologici în situația în care parusia lui Cristos devenise, din diferite motive, problematică. În acest caz, este evidentă dimensiunea existențială a așteptării adversarilor eshatologici. Dimpotrivă, în ultimele documente analizate - Didahia (cap. 16), Barnaba (cap. 4), Dialogul cu Trifon (cap. 32
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
funcția existențială și cea dogmatică. „Primele scrieri - Evanghelia după Marcu, 2 Tesaloniceni, 2 Ioan și Apocalipsa - înfățișează adversarii eshatologici în situația în care parusia lui Cristos devenise, din diferite motive, problematică. În acest caz, este evidentă dimensiunea existențială a așteptării adversarilor eshatologici. Dimpotrivă, în ultimele documente analizate - Didahia (cap. 16), Barnaba (cap. 4), Dialogul cu Trifon (cap. 32 și 110), Urcarea la cer a lui Isaia - figura adversarului eshatologic al lui Cristos se încadrează, cu certitudine, în concepția sistematică despre viitor
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
din diferite motive, problematică. În acest caz, este evidentă dimensiunea existențială a așteptării adversarilor eshatologici. Dimpotrivă, în ultimele documente analizate - Didahia (cap. 16), Barnaba (cap. 4), Dialogul cu Trifon (cap. 32 și 110), Urcarea la cer a lui Isaia - figura adversarului eshatologic al lui Cristos se încadrează, cu certitudine, în concepția sistematică despre viitor.” (p. 216) Apocalipsa lui Petru, scrisă imediat după revolta condusă de Bar Kokhba, constituie o excepție a acestui proces de dogmatizare. Peerbolte analizează, așadar, metamorfozele tradiției adversarului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
adversarului eshatologic al lui Cristos se încadrează, cu certitudine, în concepția sistematică despre viitor.” (p. 216) Apocalipsa lui Petru, scrisă imediat după revolta condusă de Bar Kokhba, constituie o excepție a acestui proces de dogmatizare. Peerbolte analizează, așadar, metamorfozele tradiției adversarului eshatologic în cadrul mai larg al eshatologiei creștine. Într‑o primă perioadă, așteptarea eshatologică reprezintă însăși rațiunea de a fi a tuturor comunităților creștine. Dumnezeu nu va întârzia să intervină, decisiv, în istorie și să își adjudece victoria finală. Întâia venire
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
o a doua. Balanța între iam și nondum înclină către nondum. Cum însă așteptarea nu primește confirmarea scontată, creștinii inversează termenii acestui raport insistând asupra victoriei deja (iam) obținute. În cea de‑a doua perioadă apar textele în care figura „adversarului eshatologic” are un evident rol existențial. Cea de‑a treia începe „atunci când așteptarea eshatologică se transformă, puțin câte puțin, într‑o bază de date în depozitul dogmatic al Bisericii”. Aceasta nu înseamnă - așa cum vom vedea pe parcursul lucrării noastre - că așteptarea
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
din perspectiva acestor coordonate, cercetătorul olandez insistă asupra sensului particular al fiecărui document luat în discuție. El evită sistematic expresia „mitul Anticristului” (a cărei utilizare o consideră legitimă doar din momentul marcat de Irineu), făcând totdeauna referire la „tradițiile despre adversarul eshatologic”. Lucrarea lui Jenks are o puternică rezonanță polemică - având ca țintă „consensul Bousset‑Charles”. Nu este însă și cazul lui Peerbolte. Dacă cercetătorul australian încearcă să demonstreze prin contrast, să convingă, să se impună în fața unui concurent, olandezul procedează
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
în 1994, de Bernard McGinn, cunoscut mai ales datorită studiilor sale consacrate apocalipticii medievale și misticii creștine. Cu 15 ani în urmă, McGinn redactase articolul „Antichrist” din Encyclopaedia of Religions, editată de Mircea Eliade. Articolul propune o frescă pe tema adversarului eshatologic care să cuprindă întreaga tradiție creștină, cu două paranteze interesante despre iudaism și islamism. Specialiștii unei anume epoci sau unui anume autor se pot simți uneori frustrați, dacă nu dezamăgiți din pricina aparentei „superficialități” cu care se tratează epoca sau
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Pseudo‑Efrem, Chiril al Ierusalimului și Ieronim. Adela Yarbro Collins supune criticii caracterul mai mult sau mai puțin arbitrar cu care cercetătorul german folosește, în cartea sa, termenul „Anticrist”. Este limpede că această denumire nu poate fi aplicată decât unui adversar al lui Dumnezeu, în context mesianic. Bousset însă o invocă în toate cazurile, fără discriminare. La rândul lui, W.A. Meeks îi reproșează cercetătorului german ignorarea tradiției „pseudoprofeților”, tradiție autonomă, care va avea un rol esențial în constituirea anticristologiei. În
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]