8,321 matches
-
inițiat în folosirea plantelor, a metalelor și a pietrelor a căror putere naturală are virtuți tămăduitoare. Și aici este trezită la viață o statuie, dar nu o statuie de piatră, ca aceea din Poveste de iarnă, ci una având doar aparența unei statui (în sensul lui Michel Serres): e vorba despre trupul neînsuflețit al unei femei descoperit într-un sicriu improvizat (într-o „cutie”, cum ar spune același Serres). În actul al treilea din Pericle, în orașul Efes, unde o furtună
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
împletite în dimensiunea lor tragică. Printr-o stratagemă pusă la cale de călugărul Lorenzo, șiretlic asemănător celui folosit de doctorul Cornelius în Cymbeline, Julieta va bea o licoare dată de călugăr și va cădea într-o stare letargică având toate aparențele morții. Un paradox straniu va face însă ca în timpul acestei false morți „jucate” de tânăra fată, în timpul așa-zisei sale îngropări și al închiderii trupului „neînsuflețit” în cavoul Capuleților, să aibă loc adevărata întâlnire a Julietei cu moartea. Pentru că acum
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
află un craniu, imagine tradițională a morții. Prințul ar avea prilejul să mediteze pe tema clasică a „deșertăciunii deșertăciunilor”, dar în loc de asta exclamă: „O, chinuri ale iadului!”. Există acolo, așadar, ceva mult mai înfricoșător decât invitația de a reflecta la aparențele înșelătoare ale strălucitorului metal, înscrisă pe sulul de pergament plasat în orbitele goale ale capului de mort. Prințul de Aragon optează pentru sipețelul de argint și găsește înăuntrul lui desenul unui cap de idiot care se strâmbă la el clipind
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
centru ascuns care transgresează frontiera genurilor. Indeterminabilul vis/realitate și parodierea luitc " Indeterminabilul vis/realitate și parodierea lui" Departe de a distruge forța aparițiilor, parodia comică hrănește reflecția shakespeariană asupra puterilor iluziei, pe care se întemeiază ambivalența apariției și a aparenței. Puteri care, în egală măsură, confirmă adevărul și autentifică minciuna. Dar, pentru a ajunge aici, mai trebuie și ca, prin mijlocirea vreunui miracol ori a unei farse oarecare, percepția vizuală să fie tulburată de intervenția unor factori perturbatori. Iar dintre
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
shadows) este pentru Tezeu esența teatrului. Pentru Tezeu-scepticul, pentru Tezeu-opusul desăvârșit al spectatorului naiv. Shakespeare însă e de părere că teatrul are nevoie de amândoi: și de credul, dar și de cel conștient că are de-a face doar cu aparențe, cu ceva ce „seamănă cu realitatea” - așadar, cu iluzia. Credința în veridicitatea a ceea ce se înfățișează pe scenă și conștiința aparențelor participă în egală măsură la definiția shakespeariană a iluziei teatrale. Methought sau fantoma, cheie a iluziei teatraletc "Methought sau
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
are nevoie de amândoi: și de credul, dar și de cel conștient că are de-a face doar cu aparențe, cu ceva ce „seamănă cu realitatea” - așadar, cu iluzia. Credința în veridicitatea a ceea ce se înfățișează pe scenă și conștiința aparențelor participă în egală măsură la definiția shakespeariană a iluziei teatrale. Methought sau fantoma, cheie a iluziei teatraletc "Methought sau fantoma, cheie a iluziei teatrale" Problema credibilității, a certitudinii în relația sa cu aparența, cu „asemănarea” în arta teatrului, se formulează
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
ceea ce se înfățișează pe scenă și conștiința aparențelor participă în egală măsură la definiția shakespeariană a iluziei teatrale. Methought sau fantoma, cheie a iluziei teatraletc "Methought sau fantoma, cheie a iluziei teatrale" Problema credibilității, a certitudinii în relația sa cu aparența, cu „asemănarea” în arta teatrului, se formulează deseori la Shakespeare prin referire la nălucirile visului. În stabilirea acestei legături dintre statutul realității în teatru și statutul imaginilor apărute în vis revine mereu un cuvânt-cheie: methought („mi s-a părut că
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
din Visul... sunt dominate de senzația existenței unui interstițiu vis/realitate, asemănare/realitate efectivă: „Mi s-a părut că mă îndrăgostisem de un măgar...”. Titania trece printr-o experiență care naște în mintea ei o teribilă confuzie între adevăr și aparența adevărului; personajul aruncat cu brutalitate de Shakespeare în acest vârtej amețitor este însă Bottom, un personaj al cărui discurs, presărat din belșug cu methought („mi se pare că”), este realmente invadat de vocabularul „asemănării”. Nu încape îndoială că Shakespeare i-
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
nu i-a oferit decât niște închipuiri, niște forme goale, niște imagini de vis („No more yielding but a dream”). Dar câtă putere au avut aceste imagini ale unei iluzionări care le-a permis să se materializeze, care a dat aparențelor valoarea unor apariții! Puterea umbrelor, acesta este secretul puterii teatrului. Pentru Shakespeare, actorul este cel ce dă formă și substanță umbrei, nesubstanțialului. Peste ani, figura neastâmpăratului Ariel - ca metaforă a actorului - va fi ecoul celei a năzdrăvanului Puck, iar Furtuna
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
din senzația de straniu, de tulbure, din impresia de mister produsă de vederea unui trup despre care nu se știe dacă e viu sau nu. Într-adevăr, iată ce scrie Maeterlinck în Mici conversații: „Se pare că orice ființă cu aparențe de viață, dar, de fapt, lipsită de viață recurge la sprijinul unor puteri supranaturale; de ce n-ar fi aceste puteri întru totul asemănătoare cu cele pe care le cheamă în ajutor poetul?”. Dacă admitem că e așa, atunci teatrul devine
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
printre cei cărora le-a ieșit în cale Femeia cu șobolani. Paralelismul este evident. Despre experiența trăită pe piscuri, vânătorul din Micul Eyolf va vorbi mult mai târziu, mulțumindu-se ca, în primul act, să evoce doar transformarea „ascunsă de aparențe” produsă în el în singurătatea netulburată a înaltelor platouri. Abia la sfârșitul piesei, când își va afirma încă o dată hotărârea de a se întoarce de unde plecase, el va povesti prima sa ascensiune pe munte, sentimentul avut atunci că nu va
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
păstrat puritatea și inocența chiar și „după lungul somn fără vise al morții”. De atunci încoace, Rubek nu mai sculptează însă decât busturi ce ascund „ceva perfid”, o viclenie, o răutate „pe care oamenii nu le pot vedea”. Căci sub aparența lor umană, se disimulează o lume animală, o lume a sălbăticiunilor inaccesibilă spiritului mediocru al privitorului burghez. În spatele busturilor de bărbați și femei (executate la comandă), în spatele chipurilor de oameni, se întrezăresc capete de animale. Raporturile sculptorului cu acest univers
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
printre oameni; în ultimul tablou al piesei, ea va găsi explicația tuturor celor văzute aici: materia terestră a atras cerul și l-a făcut să se prăbușească, „iată de ce lumea, viața și oamenii nu mai sunt decât o fantomă, o aparență, un vis”, „un vis veridic” însă, se grăbește ea să adauge. Visul acesta veridic devine posibil și atunci când reflectarea e datorată unei „oglinzi a amintirilor”, așa cum se întâmplă în Olandezul zburător. Strindberg ne oferă așadar și o altă oglindă magică
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
care fusese supus ca despre o veritabilă „probă a morții”: „moartea mi-a dat noi puteri”. Ce fel de puteri? Fără îndoială, puterile unei fantome: posibilitatea de a accede la un adevăr ce scapă celor vii, de a vedea dincolo de aparențe, de a vedea oamenii așa cum sunt ei în realitate, despuiați de veșmintele și de măștile lor cotidiene („nevopsiți”, am zice, ca să reluăm o metaforă a piesei). Așa încât nu are de ce să ne mire coincidența între întoarcerea lui Arvid, „Străinul”, și
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
nereprezentabilului”. Căci pentru aceste personaje-fantomă ce-și caută interpreții - cu alte cuvinte, întruparea, materializarea - munca actorilor în carne și oase este inevitabil sortită eșecului, deoarece, spun ele, „ei nu sunt ca noi, sunt altceva decât noi” (corpuri, și nu „suflete”, aparențe, și nu esențe). Motiv pentru care teatrul împiedică, de fapt, descoperirea adevărului vieții, a irepetabilei sale substanțe, el fiind „ceva ce ar vrea să fie exact ceea ce a mai fost o dată, iar asta, din păcate, nu se poate”. Personajul pirandellian
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
sau truc menit să înșele privirea?”, cât și cu tensiunea dintre evanescența imaginii din vis și materialitatea solidă, densă a statuii. „Camera aparițiilor” din actul al treilea devine un spațiu al tuturor ambivalențelor, în primul rând al ambivalenței mască imobilă/aparență umană, având în centru figura manechinului ca o chintesență a sentimentului de „stranietate” iscat de prezența acestor marionete care „parcă ar fi vii”. Așadar, manechinul este aici cel ce alimentează tensiunea dintre „impresia că e așa” și „convingerea că e
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
arhaic, subliniază Vernant, mijlocește deschiderea spre spiritual, spre o lume în care vizibilul e populat de elemente supranaturale, dând astfel expresie unei altfel de realități. Așa cum s-a mai spus, el ține de domeniul apariției, și nu de acela al aparenței. Această apariție a unei realități de ordinul invizibilului, al spiritualului se sprijină pe o materialitate vizibilă. Colossos-ul - piatră funerară ori statuie - nu este un simplu semn figurativ, ci un dublu, în sensul de figurare vizibilă a unui invizibil. Este, afirmă
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
paginile scrise de el lasă impresia că sunt „locuite” de o prezență imaterială care, printr-un joc de umbre și lumini, pare să bântuie un spațiu aflat parcă în așteptarea fantomelor. Artaud sau apariția contra aparențeitc "Artaud sau apariția contra aparenței" Magia ca biruință asupra morții Ca și Craig, Artaud se angajează în căutarea unui teatru care să nu mai fie un instrument al reprezentării, ci al revelației. Un teatru al „manifestării” capabil să insereze prezența invizibilului în vizibil și să
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
că, în sfârșit, „Ziua cea mare a Ritului și a fulgerătoarei apariții a sosit”, momentul reprezentației balineze este ziua când invizibilul poate fi văzut, indiferent dacă e vorba despre zei ori despre eroi morți. E Ziua apariției, și nicidecum a aparenței. Reluând ideea invizibilului exprimat prin vizibil în cel de-al doilea manifest al Teatrului Cruzimii, Artaud revine și asupra numelor date „aparițiilor”: fie că sunt nume de zei ori nume de vajnici eroi căzuți în bătălii, important este că ele
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
ca spațiu al unei neîntrerupte alunecări din real în ireal, alunecare aptă să creeze un soi de stare incertă, intermediară între iluzie și realitate, foarte asemănătoare aceleia dintre veghe și somn. Montarea dorită de Artaud vizează o „denaturare permanentă a aparențelor”, propunându-și în special obținerea unei anumite rigidități a gesturilor, ca și o estompare a personajelor în fața zgomotelor, a inserțiilor muzicale, dar și în fața „dublurilor lor inerte, înfățișate, de exemplu, sub formă de manechine care le iau brusc locul”. Artaud
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
a omului viu” și că înțelege să se folosească din plin de acel amestec de „repulsie și atracție”, de acea „tensiune între interdicție și fascinație” pe care le provoacă manechinul. Recapitulând „acuzațiile” aduse manechinului - crearea iluziei mincinoase, folosirea frauduloasă a aparențelor, apelul la artificiul naiv -, Kantor le adaugă încă una: „Protestele unei filozofii care, de la Platon și până în zilele noastre, decretează că scopul artei este mai curând acela de a revela Ființa și spiritualitatea ei, decât acela de a se bălăci
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
Protestele unei filozofii care, de la Platon și până în zilele noastre, decretează că scopul artei este mai curând acela de a revela Ființa și spiritualitatea ei, decât acela de a se bălăci în concretețea materială a lumii, în această escrocherie a aparențelor ce reprezintă nivelul cel mai de jos al existenței”. Kantor crede, dimpotrivă, că manechinul este indispensabil teatrului său, un teatru al morții, tocmai pentru încărcătura lui de materialitate datorată acestor aparențe. „Prezența manechinului e în deplină concordanță cu convingerea mea
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
în concretețea materială a lumii, în această escrocherie a aparențelor ce reprezintă nivelul cel mai de jos al existenței”. Kantor crede, dimpotrivă, că manechinul este indispensabil teatrului său, un teatru al morții, tocmai pentru încărcătura lui de materialitate datorată acestor aparențe. „Prezența manechinului e în deplină concordanță cu convingerea mea tot mai fermă că arta nu poate exprima viața decât prin absența vieții și prin recurgerea la moarte, folosindu-se de aparențe șs. n.ț, de vidul spiritual, de absența oricărui
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
morții, tocmai pentru încărcătura lui de materialitate datorată acestor aparențe. „Prezența manechinului e în deplină concordanță cu convingerea mea tot mai fermă că arta nu poate exprima viața decât prin absența vieții și prin recurgerea la moarte, folosindu-se de aparențe șs. n.ț, de vidul spiritual, de absența oricărui mesaj”. Iată de ce manechinul poate deveni în teatrul practicat de el „un MODEL care să incarneze și să transmită un profund sentiment al morții și al condiției omului mort, un model
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
de a deveni OBIECTE de artă”. Trei cuvinte scrise cu majuscule, trei criterii ce-ar putea fi întâlnite și în definirea actorului în raport cu manechinul. Și atunci, ce-ar trebui făcut pentru ca, într-o intrigă dramatică, într-un spectacol având toate aparențele vieții, să regăsim absența de viață a obiectului? „Pentru a realiza așa ceva, va trebui să transformăm din nou personajele în STRĂINI, să înlăturăm orice aparență de viață și de participare la o povestire reală a acestora”, ceea ce presupune „să le
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]