4,874 matches
-
nu sunt folosite remediile necesare îngrijirii, cu avansarea bolii, rana se acutizează, iar preoții, ca ultimă considerație, nu pot da cont de sufletele ce astfel se pierd. 3. Unii dintre voi, în timp ce în zilele de duminică și de sărbătoare se celebrează în bisericile parohiale liturghia solemnă, predică în mod solemn poporului, convocat pentru aceasta și îl sustrag de la acelea (liturghiile parohiale) sub pretextul unei acțiuni mai sfinte, pe când el (poporul), așa cum are obligația, obișnuia să se adune în zilele respective în
Viaţa Sfântului Francisc de Assisi : cronici şi mărturii medievale franciscane şi non-franciscane by Accrocca Felice, Aquini Gilberto, Costanzo Cargnoni, Olgiati Feliciano () [Corola-publishinghouse/Science/100973_a_102265]
-
diecezan sau alții în locul său predică în mod solemn, mai ales în biserica catedrală, fiindcă prin predicarea frecventă rezultă aproape un dezgust și se disprețuiește doctrina unei predicări salutare. Dacă apoi, într-un caz autorizat, se întâmplă să trebuiască să celebrați în bisericile voastre înmormântarea unui alt enoriaș, ceea ce nu trebuie să accepte nimeni fără un motiv adevărat și întemeiat, părăsind vechile locașuri de înmormântare ale părinților săi, să aveți grijă ca, în cel mult opt zile de la data celebrării, să
Viaţa Sfântului Francisc de Assisi : cronici şi mărturii medievale franciscane şi non-franciscane by Accrocca Felice, Aquini Gilberto, Costanzo Cargnoni, Olgiati Feliciano () [Corola-publishinghouse/Science/100973_a_102265]
-
nu-i plac surprizele? Căutați să sărbătoriți ceea ce, În mod normal, ar trece neobservat și faceți-o pe neașteptate. 3. Dați sens sărbătoririlor. Stabiliți obiective care necesită multe eforturi, apoi sărbătoriți atingerea lor. O companie pe care o știu a celebrat atingerea unei cifre mari de vânzări oferindu-i fiecărui angajat o sticlă de șampanie pe eticheta căreia scria numele acestuia și realizarea lui. 4. Sărbătoriți creativ. Faceți ca surpriza recompensei să facă parte din sărbătorire. Un manager a Închiriat o
[Corola-publishinghouse/Science/1890_a_3215]
-
ca "zgomotul unei asemenea milostenii să ajungă până la urechile lui Augustus, căruia nimic nu-i scapă din ceea ce se întâmplă în întreaga lume...". Poate vor ajunge până acolo, pe lumea cealaltă, versurile pe care poetul le-a trimis pentru a celebra intrarea lui Augustus în ceruri. Își dorește ca măcar acestea să înduplece mânia divinității care pe bună dreptate poartă dulcele nume de tată. Din insistența asupra acestei pietas a lui Ovidiu față de Augustus și de casa acestuia reiese din nou
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
și Fasti, II, 131-2, unde se face trimitere la epitetul pater, comun lui Augustus și lui Jupiter: primul, tată al oamenilor, al doilea, tată al zeilor, Bernini interpretează și versurile citate ca și cum s-ar referi la Augustus: "Dar toți sunt celebrați cu onoruri de muritori / în timp ce Augustus are numele în comun cu marele Jupiter". Fără îndoială, interpretarea aceasta este greșită: Jupiter are în comun epitetul Maximus nu cu Augustus (chiar dacă acest epitet de augustus i se potrivește și lui Jupiter), ci
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
capul În nori. Așezat, mulțumit, Îndrăgostitul elegiac se gîndește deja la moarte: „sosească ceasul, noi ne gătim”. O moarte calmă, un sfîrșit aproape mulțumit. Figura esențială a erosului heliadesc este, În fond, conjugalitatea. Simbolul feminității este pentru el Hera. Alții celebrează amorul pasional sau amorul spiritualizat, pe Afrodita Pandemos sau pe Afrodita Urania. Heliade face cu ardoare elogiul cuplului și al castei iubiri conjugale. Lucru rar În poezie. Denis de Rougemont (Les mythes de l’amour) crede că literaturile europene n-
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
iatacului. Chiar În Anatoliada, unde poetul vorbește de ritul Împreunării, fantezia părăsește cuplul primordial la marginile așternutului moale și Înmiresmat. CÎntul se sfîrșește, de altfel, cu elogiul (Încă un elogiu) al amorului conjugal. Este chemat acum bardul Albionei, Milton, să celebreze plăcerea instituționalizată, bucuria virtuților familiale: „Salută ca un vate amorul conjugal Cu care numai omul a fost dotat din ceruri”. În Serafita (1872) imaginația este mai slobod pămînteană, erosul mai vinovat. Heliade cîntă „buzișoarele” de coraliu, „limbulița” iute, dar trece
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
cabinetul său și tabieturile de la care nu se abate. Se supune necesităților epocii (scrie, În afara versurilor, piese de teatru, compune narațiuni, adaptează altele, publică note de călătorie, cînd se produce un mare eveniment - Unirea, Războiul de independență - evenimentul este numaidecît celebrat), Însă necesitatea se adaptează disciplinei lui interioare. Orice accent de urgență este eliminat. Poetul are de la Început instrumentele trebuitoare pentru a exprima orice idee. Dispare din literatura lui acea senzație (pe care o găsim la Heliade, Bolintineanu) de naștere grea
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
ocrotit și cu un sentiment neascuns de ostilitate față de asprimile naturii. Intervine, În imaginarul poetic, și nuanța temporală. Alecsandri vede (cîntă) același peisaj iarna, primăvara, vara, toamna. Sensibilitatea lirică se modifică În funcție de orarul universului. Iarna se plînge de frig, primăvara celebrează nunta cosmică: „Însoțirea naturii cu mîndrul soare”. Însă nu totdeauna mesajul latent, spre a vorbi În limbajul psihanalizei, corespunde cu mesajul (limbajul) de suprafață al poemelor. Alecsandri nu mai contenește cu vaietele lui: „cumplita iarnă”, „gerul aspru și sălbatic”, „e
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
pastelurilor. Este agentul a două dorințe, a două reverii: satisface voința de comoditate (securitate) a poetului și satisface, În același timp, nevoia de evaziune. În pustietatea, neclintirea iernii, sania este un semn al migrației reconfortante. * Alecsandri găsește energii proaspete să celebreze apariția luminii și renașterea naturii. Alt sentiment de beatitudine, de plenitudine absolută: „Ah! iată primăvara cu sînu-i de verdeață! În lume-i veselie, amor, sperare, viață, Și cerul și pămîntul preschimbă sărutări Prin raze aurite și vesele cîntări!” În poeme
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
se-ncovoaie sub copaci ca un balaur Ce În raza dimineții mișcă solzii lui de aur.” (Malul Șiretului) „VÎnătorul pleacă grabnic la a ziorilor ivire, Și pe soare, falnic oaspe, Îl salută cu iubire. Lumea veselă tresare, mii de glasuri sunătoare Celebrează Însoțirea naturei cu mîndrul soare. Valuri limpide de aer, ca o mare nevăzută, Trec alin pe fața lumii și din treacăt o sărută. Pe cîmpia rourată pasul lasă urmă verde, Ce-n curînd sub raza caldă se usucă și se
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Aurora se ivește radioasă, Ca un ochi ce se deschide sub o geană luminoasă.” (Puntea) Imaginile nu sînt prea variate: dimineața este o trezire veselă a naturii, renașterea este rezultatul Însoțirii dintre soare și pămînt. Alecsandri patetizează: mii de glasuri „celebrează Însoțirea naturei cu mîndrul soare”, verginile intră În apa proaspătă, soarele se Înalță de trei suliți pe „cereasca mîndră scară” și absoarbe rouă de pe ierburi... Clasicizînd, alegorizînd, poetul aduce În vasta scenă lirică pe radioasa Aurora care - „dulce, veselă, rozie
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
este timpul rennoirei, Ș-a sperărei zîmbitoare, ș-a plăcerei, ș-a iubirei. Paserea-și gătește cuibul, floarea mîndrele-i colori, CÎmpul via sa verdeață, lanul scumpele-i comori.” Alecsandri Înfățișează și altfel, mai direct social, această pregătire de rod. El celebrează „sfînta muncă de la țară” - „izvor sacru de rodire” —, dulcea Înfrățire - cum zice tot el - dintre om și pămînt. (Plugurile, Sămănătorii, Rodica, Secerișul, Cositul). Sentimentul de natură lucrată, Însuflețită se Întărește prin aceste scene cîmpenești. Lirismul devine idilic și etnografic. Totuși
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
pentru o confruntare decisivă, reculegerea dinaintea posibilei morți, aici: „Aici beții și danțuri și chiote voioase, În fund suspinuri, vaiet și plîngeri dureroase! Aici de pofte rele sînt ochii toți aprinși, Acolo curge sînge, acolo-s ochii stinși, Căci astăzi celebrează lehimea-n sărbătoare Victoria dorită a zilei viitoare! Ostașii pretutindeni formați În dese grupe Frig boi Întregi, rup cărnuri ca lupii flămînziți, Desfundă largi antale, beu lacom fără cupe, Se ceartă, rîd În hohot și urlă răgușiți. Ca dînșii, cîni
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Moartea este o metaforă utilă În mîinile lui, un instrument de șantaj ce Își atinge totdeauna ținta. Poezia din această epocă n-a descoperit Încă secretul legăturii dintre iubire și moarte. Deabia romanticii vor avea revelația acestei complicități. Văcăreștii, Conachi celebrează femeia amenințînd-o din cînd În cînd cu perspectiva sfîrșitului, Însă nici un moment ei nu simt voluptatea stingerii și nu cred cu adevărat În soluția neantului. 5. A crede Însă că „ibovnica slăvită” este Întruchiparea pură a amorului platonician este o
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Stilul nou Începe cu un gust nou pentru peisaj: un peisaj euforizant, cu Întunecimi, sălbăticii grandioase. Asceza (veleitatea ascezei) se sprijină pe un peisaj seducător. c) Peisajul devine memorabil În cea de a treia etapă a exilului: un exil care celebrează un trecut fascinant. În surghiun, poetul retrăiește istoria pasiunii sale și istoria cuprinde momente de mare intensitate. Acestea angajează și un peisaj specific (peisajul martor): măreț În sălbăticie, cu valori securizante. Aici se află „locul cel tainic”, aici s-a
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
o formă de filozofie a crosului și nu indică, În chip necesar, o lipsă de profunzime a spiritului. Pann, Heliade, Conachi Însuși sînt, pe rînd, pasionați și sceptici, bîrfitori și cucernici față de femeie. Cei dintîi au cultul familiei, al treilea celebrează iubirea eternă. Asta dovedește o mișcare a spiritului față de obiectul erotic, o neliniște care silește poezia să se deschidă și să Îmbrățișeze forme noi de sensibilitate. Arta de a iubi a creat, dar, o artă de a scrie. POSTFAȚĂ DIMINEAȚA
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
contradicție cu principiile limitativ-subiective ale genului memorialistic (niciodată exersat, în literatura noastră, ca formă specifică de "îndeletnicire literară", ci aproape numai în gama ocazional-minoră a lamentațiilor pe tema trecerii inexorabile și a pelerinajului la ruine), Memoriile criticului de la Sburătorul nu celebrează fuga de prezent și nu proclamă inutilitatea efortului individual, întoarcerea la primitivitate. Dimpotrivă, ca manifestare sui generis a culturii burgheze prin excelență, ele au fost compuse pentru a depune mărturie despre existența unei tradiții literare, completând cele șase volume ale
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
printr-un intens "efort de rememorare" ce poate reuși sau eșua, după caz. În una dintre cele mai consistente lucrări dedicate problemei, Paul Ricoeur sublinia faptul că efortul reamintirii stă la baza oricărei activități intelectuale, care, dusă la bun sfârșit, celebrează starea de jubilație a unei memorii "fericite"18 (oare obstinația lui Lovinescu de a scrie literatură, în ciuda opiniilor descurajante și a piedicilor de tot felul, nu va fi fost tot o formă de căutare a fericirii propriei sale memorii?). Însă
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
se propune pe sine drept stadiul final al unei evoluții în trepte, la capătul căreia memoria scriitorului, curățată de balastul amintirilor impure, va fi încercat, în sfârșit, fericirea visată. Pe de altă parte, după meticuloasa descriere a ritualului menit să celebreze actul automatic al creației (motiv obsesiv al literaturii lovinesciene), capitolul al doilea din Bizu dramatizează, într-o amplă secvență dialogată, confruntarea dintre scriitor și "dublul" său, deghizat sub identitatea unui inginer agronom cu doctorat în străinătate (la Hohenheim), director al
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
agronom cu doctorat în străinătate (la Hohenheim), director al pepinierei Fălticeni-Rădășeni. Cei doi se întâlnesc, ca din întâmplare, pe stradă, iar agronomul ține să-i mulțumească autorului pentru portretul schițat în cel de-al doilea volum de Memorii, portret care, celebrând fericirea unei vieți trăite în acord cu natura 31 (situația 1), se referea la o întreagă categorie umană, și nu la un individ anume. De altfel, identificarea e numai parțială, pentru că inginerul își afirmă o "conștiință" a propriei "fericiri" (situația
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
Lică36, Bizu "are din nou pe retină imaginea neantului vieții", într-o variantă mai puțin dezgustătoare, dar la fel de terifiantă: "oamenii nu erau oameni" ori "cadavre în putrefacție ca la înmormântarea lui Truțu, ci schelete". Nunta (alt ritual "de trecere") e celebrată așadar ca un "pact" sinistru prin care oamenii subscriu la condiția lor de viitoare schelete, de robi ai instinctului van ce perpetuează răul. Cu asemenea "filosofie" pesimistă pleacă în lume Anton Klentze, omul "fără însușiri". El se desparte de locurile
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
câteva pagini foarte reușite imaginea vieții patriarhale și a conacelor boierești de odinioară, reflectată într-un dublu registru, realist și idilic, în funcție de predispozițiile psihice ale celor doi dezrădăcinați (Bizu și Mili). Când puterea iluziei e suverană, întoarcerea acasă va fi celebrată cu fast, ca o sărbătoare; când însă luciditatea meschină pune la îndoială puterea dorinței, a visului, revenirea la matcă dobândește semnificația unui lamentabil eșec. Ca atare, exultanta stare de spirit produsă de iubirea față de Bizu o face pe Mili să
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
noastră evoluează organic (idee ce contrazice teoria sincronismului și a imitației formelor străine) și că, în această evoluție, simbolismul n-a fost decât un fenomen periferic, fără impact semnificativ ceea ce s-a și întâmplat, determinându-l pe criticul modernist să celebreze, în cea mai pură manieră tradiționalistă, conservatoare, creativitatea rasei, în spiritul vechilor teorii despre specificul național. Am ales două exemple. Primul e din Istoria literaturii române contemporane: "Literatura română nu și-a dovedit existența numai prin talente neîndoioase, ci și
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
s.a.) împotriva imensului dezgust al vieții și al spiritului de procopseală măruntă"104. Care va să zică, pentru amfitrionul de la Sburătorul Eminescu reprezintă, mai presus de orice altceva, un model moral. Abia după aceea, cumva ca o consecință firească, poezia sa va fi celebrată drept o realizare estetică de excepție, ce a educat sensibilitatea unei întregi generații generația "decepționistă", cum o caracteriza Gherea, a epigonilor și admiratorilor melancolizați, printre care s-a prenumărat și tânărul Lovinescu. Excedat de ofensiva naționalismului agresiv, ambalat în faldurile
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]