5,756 matches
-
prin prezența Sfintelor Moaște. Cu mare slavă, cu psalmi și cu cântări duhovnicești au fost duse Sfintele Moaște la biserica mare, de unde, potrivit cronicelor vremii, dădeau tămăduri sufletești și trupești celor ce se închinau acolo cu inimă curată. Vitregiile vremii, mânia și jaful străinilor nu au lipsit nici de pe pământul Moldovei. Astfel că în vremea năvălirilor străine era obiceiul ca odoarele mănăstirilor să 65 fie ascunse, spre păstrare, fie la Episcopia Romanului, fie la Mitropolia Iașilor. Pe la 1740 era mitropolit al
Bucurii sfinte în glasuri din cetate by Ierodiacon Hrisostom Filipescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/462_a_1113]
-
Atunci trebuie s-o părăsim pe Nana și să vă spun că, după vreo două zile, pe când așteptam în antreu la dentist, răs foiam revista „Capital“, mai precis acel număr special cu cele cincizeci de femei de succes din Ro mânia. Și-am început să râd ca prostul, spre mirarea celorlalți mucenici care mai așteptau să fie marti rizați: una dintre cele cincizeci de fericite era o veche iubită de-a mea! Nu căutați revista, că n-o s-o ghi ciți
De ce iubim femeile by Mircea Cărtărescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/589_a_971]
-
în Cours-ul lui Saussure...“ Exista, firește, și o opoziție la conceptul (mic-burghez) de struc tu ralism, mai ales din partea celor ce con duceau destinele facultății. Decanul de pe-atunci, de pildă, se ridicase la sfârșitul unui colocviu și rostise cu mânie proletară: „Am ascultat câteva luări de cuvânt în care unii colegi au încercat să acrediteze ideea greșită că structuralismul ar fi revolut. În realitate, nu structuralismul, ci marxismul e revolut, tova răși!“ De data aceasta nu s-a mai râs
De ce iubim femeile by Mircea Cărtărescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/589_a_971]
-
slavă. Iubirea de argint i se pare o nebunie, desmierdarea o batjocură arătată, pisma o nimică, trândăvirea un păcat. Apucată fiind la laudele ziditorului, limba sa nu-și slujește a grăi vorbe deșarte. Fiind făr' de întristăciune și făr' de mânie, nu se vede nimic care să nu-i placă. Având vorbă cu mințile cele frumoase a celor vechi, se vede slobod de necazurile acelor de-o samă cu dânsul. Treaz și prostatic la bucate fiind, nu se lasă a-și
Opere 15 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295593_a_296922]
-
mai importante ale Evului Mediu: încarnarea răului, ispititor al celor drepți, călău al celor osândiți, diavolul este omniprezent în viața medievalului. El desemnează ansamblul cauzalităților malefice. Satana provine din disocierea figurii ambivalente a lui Iahve, dumnezeul Vechiului Testament, dumnezeu al mâniei și răzbunării, dar și al bunătății. În imaginarul creștin, diavolul își subliniază monstruozitatea și animalitatea. Rădăcina angoasei diavolului se află în faptul că este perceput ca o entitate intangibilă, hărăzită unei nesfârșite diversitas și metamorfozelor. În iconografie, diavolul apare cu
CATALOG Sincretismul artelor 1 by Gabriela Petrache () [Corola-publishinghouse/Imaginative/425_a_942]
-
care urmează modelul oferit de Isidor. Cu ajutorul unei false etimologii (“monstrum” ar veni de la “monstrare” - a arăta), acesta face din fiecare animal o ființă prin care Dumnezeu a vrut să dea omului o lecție morală (șoimul = bărbăția, iepurele = frica, ursul = mânia, păunul = îngâmfarea, pelicanul = jertfa etc.). Astfel miraculosul devine instrument didactic. În același sens este bine cunoscută colecția de maxime alcătuite în secolul al XIII-lea de călugărul benedictin Tommaso Gozzadini și intitulată Fiore di virtu. Maximile din Floarea virtuților sunt
CATALOG Sincretismul artelor 1 by Gabriela Petrache () [Corola-publishinghouse/Imaginative/425_a_942]
-
în mâini și încerca să-și înăbușe hohotele, gata să se sufoce. Împotriva oricărei reguli, și ofițerul de gardă rămăsese nemișcat în fața ferestruicii. Dar femeia plânse puțin și, când își ridică frumosul chip, pe el nu se citea durere, ci mânie, disperare, ură: — Ea a omorât-o, bătrâna aceea blestemată, Maștera, suspină. Eu, eu... Jur... Germanicus îi înăbuși îndată avântul; o îmbrățișă cu putere, fără un cuvânt; ea se zbătu, încercând să scape, apoi se liniști treptat; îmbrățișarea deveni drăgăstoasă. El
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
îl vedea pe tatăl său înzestrat cu puteri supraomenești. Ofițerul care comanda escorta se aplecă în șa și-i șopti: — Privește: să mărșăluim împotriva Romei cu legiunile ar fi fost un joc. În glasul lui se ghiceau părerea de rău, mânia și, dincolo de ele, îngrijorarea. Gajus asculta în tăcere. Călărea fără probleme, dar nu voise să-i dea armăsarului aceluia cu copite puternice numele dragului său mannulus, aflat atât de departe. Totuși, se obișnuise repede cu ritmul neobosit și cadențat al
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
refăcute după o măsură mai mare. Copilul fu amețit de emoție și din înaltul cvadrigii salută mulțimea, trimise sărutări, râse; iar mulțimea îl iubi pe dată; iar în mijlocul ei, un veteran strigă porecla drăgăstoasă: — Caligula! Alții însă, cuprinși de o mânie înghețată, șoptiră că Germanicus voia să agite plebea, să-i însuflețească pe învinșii populares, să le prezinte romanilor dinastia lui într-o teatrală, demagogică ipotecă pe putere. — Tiberius n-are să i-o ierte... Tiberius tot nu reacționa. Iar Cremutius Cordo
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
și trist, și era gata să-l atingă, când cineva, fără zgomot și fără să scoată o vorbă, sărise în spatele lui și-l trăsese repede, ridicându-l de la pământ; era un tribunus al tatălui său. El se împotrivise, plângând de mânie și lovind cu picioarele în pieptul puternic al ofițerului. Acesta îl încredințase mamei sale, care râsese. Iar printre soldați se răspândise legenda copilului care se juca cu tigrul. Însă tigrul cel mare rămăsese acolo, în cușca lui minusculă, clătinându-se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
vreodată“, observă Germanicus în timp ce punea foaia jos, iar uimirea lui se transformă într-o puternică îngrijorare. „Omul ăsta n-a iertat niciodată pe nimeni.“ Tiberius voise să-i arate că nimic nu le scăpa informatorilor lui; însă, dincolo de vorbele mărinimoase, mânia imperială plutea ca un nor. Germanicus păstră scrisoarea și nu ieși din cameră, așa cum spera fiul său, fiindcă ofițerii veniră cu o mulțime de proteste: în lipsa lui, legatus-ul de Syria, dușmanul Calpurnius Piso, își depășise cu mult atribuțiile: schimbase strategia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
în viața lui, distrugând totul. — L-am pierdut. În acele ultime ore, fiecare medic sugeră disperat câte un nou leac. Și pe când Germanicus, în pofida celor mai ciudate antidoturi, agoniza atât de dureros, cei care-i erau credincioși fură cuprinși de mânie. Încercară zadarnic s-o prindă pe vrăjitoarea siriană, care dispăruse, cercetară fiecare ungher al palatului din Epidafne, iar imaginația lor găsi pretutindeni semne ale otrăvii și ale vrăjilor, amulete îngropate și urme uleioase, fetide pe fundul pocalelor și ale amforelor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
nerăbdător, aștepta într-adevăr pe insula Coos, pe apropiata coastă a Cariei. În agonia lui, Germanicus găsi puterea de a vorbi în taină cu ofițerii săi credincioși, la care ținea foarte mult; Gajus îi văzu ieșind din cameră hohotind de mânie neputincioasă, strângând revoltați armele inutile. Apoi îi îmbrățișă pe cei doi fii mai mari, tulburați, cărora încă nu le venea să creadă, cu chipurile brăzdate de lacrimi, dar nu avu putere să le șoptească ultimele sfaturi adresate tinereții lor lipsite
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
luară hotărâri pe cont propriu. — Roma n-a făcut nimic, zise Agrippina. În schimb, zeci de orașe mici ridică în cinstea lui monumente după cum le dictează inima. Era adevărat. — Tiberius crede că a înăbușit totul, dar se înșală, spuse cu mânie nepotolită credinciosul Creticus. M-a luat de lângă Germanicus când a vrut să-l ucidă. Nu mă va face să tac acum. În frumoasa reședință de pe colina Vaticanus, Agrippina și tovarășii lui Germanicus începură să adune obsesiv mărturii și dovezi cu privire la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
din starea mentală îngrozitoare în care se aflau -, când Zaleucos îi șopti terorizat că Clutorius Priscus, un scriitor cu pană vioaie și vechi tovarăș al lui Germanicus, care la moartea acestuia compusese pe loc un poem plin de durere și mânie, ce trecuse clandestin din mână-n mână, fusese arestat. Tiberius abolise complet la Roma vechile comitia, alegerile libere ale magistraților, iar Clutorius le spusese sarcastic prietenilor care se plimbau în Forum: „Mergeți să vedeți: poporului roman i-a fost luat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
mențiuni ale martorilor. Nopți la rând, Gajus și-l imagină pe Tiberius, în vila din insula Capri, cum deschidea și descifra misiva aceea tainică, iar apoi, singur în camera lui, reflecta îndelung, cuprins de o imensă dezamăgire, sufocat de o mânie înăbușită. Și dispunea controale minuțioase, întindea curse subtile, căuta mărturii inconștiente... Pentru a doua oară, Gajus avu speranța că-și va putea îmbrățișa mama și fratele rămas în viață, o idee care făcea ca puterea lui de autocontrol să dispară
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
mai petreacă o altă noapte de spaimă. Își dădu seama că într-o zi - „cu mai puțină osteneală decât Augustus“ - cucerise Roma. Pe când ovațiile se loveau asemenea unor valuri de baza tribunei, avu vreme să observe tăcerea dezorientată a senatorilor, mânia înăbușită și stupefacția de pe chipul lui Sertorius Macro; în câteva secunde, înțeleseseră cu toții că puterea le scăpase din mână. În întregul imperiu, sute de mii de oameni înarmați își găseau idolul în Gajus Caesar, tânărul de douăzeci și cinci de ani, descendent
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
văzuse niciodată; ceilalți, cu excepția comandanților escortei, mergeau pe jos. Ajungând la scările ce duceau spre promontoriu, recunoscu intrarea vilei, așa cum o descrisese mama sa, și descălecă imediat. Continuă să urce pe jos. Pe toată durata exilului Agrippinei, reevocase, cuprins de mânie fiindcă uitase multe, descrierea ei. Asta îl ajutase să aline durerea despărțirii, să-și închipuie frumoasa grădină și zidurile care o apărau de vânt, micile încăperi cochete, scările acoperite ce coborau spre mare, termele înconjurate de șiruri de coloane, terasa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
ca voi să vă fi întâlnit acolo unde, dacă este ceva, nu sunt decât umbre? Simți, știi, vezi cumva că eu sunt aici, acum? Că primul meu gând ca Împărat, deși am toată lumea la picioare, a fost acesta?“ Cu o mânie înăbușită, impasibil, își spunea că își făcuse iluzii copilărești, în fiecare dimineață, privind insula unde nu putea ajunge. Își imaginase ea oare că el o privea? Sosise prea târziu, prea târziu... Ajunse în fundul ultimei încăperi, se opri și se întoarse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
declanșau încontinuu dispute fără temei. Tantis discriminibus objectus..., spuse - și fraza lui ajunse în cărțile de istorie, chiar dacă în viitor puțini aveau s-o remarce. Au fost ultimele cuvinte izvorâte dintr-o durere aproape ingenuă, care se transformă repede în mânie. „Eu am un proiect grandios, pentru întregul imperiu, am plătit pentru el în fiecare zi a tinereții mele“, se gândea el, „și n-o să mă opriți voi“. Se trezea în toiul nopții și nu reușea să adoarmă la loc înainte de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
mare fast, la ea urmând să participe toți optimates. Populares găsiră că aceasta era o sfidare politică. Un informator îi dezvălui lui Callistus locul unde Calpurnius Piso se întâlnea cu senatorul Junius Silanus și prefectul Sertorius Macro, cel iute la mânie. „Este intolerabil să fim obligați să-i spunem Augustus unui băiat de douăzeci și șase de ani“, izbucnise arogant Calpurnius. Iar ceilalți insinuaseră că „băiatul“ nu era foarte prudent: „Are o escortă mică, îi place să călărească peste câmpii...“ Împăratul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
expresia: — Unii spun că acum nu-l mai poți lăsa în viață pe Calpurnius Piso. Într-adevăr, în cele șapte zile ce urmaseră umilitoarei ieșiri din triclinium-ul imperial, Calpurnius și complicii săi nu se mulțumiseră să se lase pradă mâniei. Împăratul le demonstrase într-un mod violent că amintirile nu muriseră și că, în spatele frumosului său zâmbet tineresc, se ascundea o primejdioasă capacitate de a se preface și de a țese planuri. Înțeleseră că viața le era amenințată. După puțină
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
statuile, obiectele, îi vom îneca pe preoți, vom umple coca de pietre, vom distruge bordajul, le vom lăsa să putrezească pe fundul apei. Senatorul Asiaticus nu vorbea mult; de data aceasta însă, toți observară că intra în detalii, plin de mânie. — Arhitectul acela va fi alungat de îndată de la Misenum, apoi vom vedea ce facem cu el. Clarvăzător, Asiaticus se gândea că acele corăbii nu erau un simplu monument, ci nutreau un vis. Dar pe când vorbea astfel, îl vedea pe senatorul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
Ion al lui Rebreanu”. „Foarte urmuziană” (și „ionesciană” în același timp) e considerată și „Fobia zgomotului” (idem, 1938). Cele mai „concludente” exemple de „abstracționism” sînt identificate însă în teatrul călinescian, mai precis în Napoleon și Sfînta Elena și, respectiv, Despre mînie. Pe alte coordonate, observațiile despre „Sinuciderea” vor fi reluate, mai tîrziu, și în Arca lui Noe. Eseu asupra romanului românesc, I, Ed. Minerva, București, 1980), apreciindu-se că „Acest concis roman burlesc seamănă pînă la un punct cu „Pîlnia și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Le-au absolvit. Au primit și hârtiile doveditoare. Acum, căutau; dar, unde să se găsească, atâtea locuri de ospătari și de menegeri, pe aceste locuri? Cu fiecare zi, care trecea, în sufletele lor, și nu doar în ale lor, durerea, mânia și disperarea, se adunau. Creșteau,îngemănate, cum crește o drojdie, din care urmează să se facă pâine. În sufletele lor, dospea, lent, drojdia unui nevăzut, dar, deosebit de periculos, război. Un imens război rece, dintre săracii secătuiți de vlagă și dintre
Blândeţea by Constantin Slavic () [Corola-publishinghouse/Imaginative/672_a_1240]