4,695 matches
-
cui să-mi spun amarul? Sihastre... Rogu-te, primește-mi spovada. Voi să-ți ascult povața... Să-mi strig păcatele! Pentru ce-am greșit, judecă-mă, osândește-mă! Că nu caut să-mi aflu iertarea, ci ispășirea o caut! Doamne! murmură Daniil, copleșit, cum aș putea eu, un nevrednic de sihastru, să judec, să osândesc pe Măritul Domn? Cum aș putea să... Ștefan izbucnește într-un hohot schimonosit: De "magnific" ce-i, "Domnul" aista-i fără țară... Se cheamă că nici
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
-i scrum și cenușă... O ave grijă Domnul? se întreabă și își cufundă obrajii în palme. Ține-ți firea, Gheorghiță-taică... Nu dăm ortu' popii cu una cu două, suntem neam tare al dracului, ducem la tăvăleală. Gheorghiță cu gândurile duse, murmură: Să vezi cum o fost... O vin't poruncă de la Vodă, ca tătă suflarea să se băjenească la codru... Și la noi o vin't porunca aiasta... Da' mai 'nainte, tăt rumânu, singur-singurel, să-și pună foc la bojdeucă, la
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
nasului... Mă bucur că am împlinit visul nostru: "neatârnarea Moldovei". Nici n-am pohtit mai mult. Cât despre "Creștinătate", aiasta-i pe deasupra. Mă bucur și pentru ea. Dacă se unea Europa într-o mare "Cruciadă"... se frăsuie Luca Arbure. "Dacă", murmură Ștefan. Eu am strigat. Cât i-am rugat: "Veniți! Veniți!" "Vox clamantis in deserto". Păcat! S-a pierdut o mare ocazie, protestează Țamblac, bătând unde-l durea: Constantinopolul. Acu, vor înțelege... Dacă noi, mărunței cum suntem, "am putut", cu atât
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
a risipit. Acuma, de-or veni... la anu', poate... la anu' de-or mai veni... La anu'?!... șoptește Ștefan aiurit. La anu'?! Gherasim smulge plosca din mâna unui boier, râde și trage dușcă după dușcă, gâlgâind. Iisuse... La anu'... Fantastic... murmură Ștefan. I se moaie picioarele... Cade în genunchi.... Se face ghemotoc la pământ, cu fruntea la pământ. Rămâne așa, neclintit, în tăcere, ghemuit. Boierii se uită uluiți la Ștefan și nu știu ce să creadă: "Ce face Măria sa? Se roagă? Sărută pământul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
călcați în picioare, spune Ștefan. La puterea lui, Sultanul ista de nimic n-are teamă. De un singur lucru se teme: de batjocură! Și-apoi, batjocura e o armă ce intră în socotelile mele, pe lângă altele... -De-i așa, am tăcut, murmură Vlaicu. "Neînțelese sunt cărările Domnului". Întocmai, boier Vlaicule, întocmai... Ștefan tace. Tac și boierii. Logofete, de unde, de ne unde, să cumpărăm un pașă, o cadână, vreun eunuc, o iscoadă apropiată Marelui Vizir, să ciulească urechile ce gânduri negre se urzesc
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
scos cămașa de mătase și a îmbrăcat o cămașă luată de pe cadavrul unui oștean era o cămașă sfâșiată, noroită, sângerată... Îl priveam îngroziți și nu înțelegeam ce voia să facă. Ai uitat să spui că, de fapt, îmbrăcase "cămeșa morții"... murmură Ștefan. Da... "cămeșa morții" îngână el cu voce tremurătoare. Plin de noroi și sânge, cu capul gol, cu pletele în vânt, a ridicat ochii spre noi, ne-a zâmbit; era atâta tristețe dar și hotărâre în ochii lui... Ne-a
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Cuvânt cu cuvânt. Parcă ai fi fost de față, Ștefane, se minunează Țamblac. Într-un fel... am fost, spune Ștefan, încetișor, mai mult pentru sine. Osmanlâii se buluceau cu răcnete sălbatice: Allah!!! Allah!!!... Constantin s-a aruncat în luptă! "Singur", murmură Ștefan. Singur! "Singur împotriva unei oștiri întregi!"... repeta Ștefan obsedat. Noi, cei câțiva ce ne jurasem în gând să-l urmăm, "să-l urmăm până la moarte", încremenisem locului. "Singur împotriva unei oștiri întregi", bolborosește Ștefan. Dumnezeule! Ce luptă! N-o să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
chinuit? N-am suportat batjocura la care l-a supus... S-a batjocorit pe sine. Constantin aparținea veacurilor. Oare... oare trebuie să mori ca oamenii să-și dea seama cine ai fost... și ce au pierdut? Ștefan, privind în gol, murmură obsedat: "De nu te lași, și nu te lași, poți fi omorât; înfrânt însă, niciodată..." A murit în picioare. Cu sabia... Nu! N-a murit! Sunt oameni ce nu vor muri niciodată. Dacă rămâi în amintirea oamenilor, n-ai murit
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
e tulburată numai de sfârâitul lumânărilor ce ard picurând. Alexandru intră pășind ușor să nu-i tulbure ruga. Simțind suflare omenească în spate, Ștefan zvâcnește fulgerător cu mâna pe plăselele pumnalului. Alexandru tresare și dă un pas înapoi. Tu, Alexandre? murmură Ștefan stingherit, ridicându-se. Desigur, s-au uscat de mult florile pe morminte, îi reproșează el și Alexandru bolborosește ceva și pune capul în pământ. Uităm prea repede... Am făcut pomenire pentru taica, pentru maica... Și pe maica ta, pe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Mă urmărește icoana lui... Parcă îl văd... A fost cumplit... Deși mă doare amintirea, o să-ți povestesc. Trebuie să știi și tu, spune Ștefan cu ochii închiși și ascultându-și gândurile ce se învălmășesc nebune. Văd... și acum îl văd, murmură înfiorat Capul lui taica rostogolindu-se printre blide și pocale... Și... și ochii lui albaștri, albaștrii lui ochi, căscați, mirați parcă de ce i se întâmplă... Țipătul ascuțit al miresei și acum îmi străpunge creierii... Și-i era frate! tună el
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
privește cerul însângerat de soarele ce apune dincolo de colinele Sucevei. Voichița intră pe ușa de taină. Tresare și se oprește. Pe palme duce o cățuie cu jăratic, din care fumegă învălătucit mireasmă de tămâie. Voichițo! Voichița face o plecăciune și murmură: Măria ta... Alexandre... Tămâiază în grabă icoana Sfintei Fecioare Maria, bolborosește: Prea curată și binecuvântată Stăpâna noastră născătoare de Dumnezeu și pururi Fecioară Maria. Lasă cățuia la icoană, se închină la repezeală, face altă plecăciune către Măriile lor și se
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
le-o poți da... Pe Mărușca ai iubit-o mult?! cade ca un trăsnet întrebarea. Ștefan se răsucește spre ea: Pe... pe Maruța?! întreabă el uluit. De unde știi tu de... de Maruța?! Toată Moldova știe... Toată? Și eu... eu credeam... murmură el privind norii, colinele verzi însângerate de amurgul obosit al soarelui de toamnă târzie. De ce... de ce a trebuit să moară tocmai ea? spune el într-un târziu, încet, chinuit. N-aveau destui îngeri în Ceruri? Poate... poate am fost eu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
să n-aibă moarte? Că bădița a murit, Dorul mi-e nemărginit. Badea a murit de mult, Dorul lui nu pot să-l uit. Că pe unde tot m-oi duce, Dorul după mine fuge." "Dragostea să n-aibă moarte", murmură Ștefan. E trist... E frumos totuși... De aceea... și Ștefan o îmbrățișează, o strânge, o ține strâns. De-aș putea să opresc timpul... spune el și se smulge cu greu. Tăcere... Voichița îi mângâie o șuviță: Ți-au înflorit ghiocei
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
departe! Și să nu te mai întorci! Să fie liniștită Mărita Doamnă... Departe... Și pentru totdeauna... Cer încă o dată iertare Măritei Doamne... Să mă ierte... Să te ierte Dumnezeu! spune Maria cu o mărinimie împărătească. Îi întoarce spatele și iese murmurând: "Fecioară"... "Neprihănită"... Voichița a rămas singură în mijlocul paraclisului. Lacrimi mute, atât timp zăgăzuite, se sparg, se preling... Îmbrățișează cu disperare icoana Maicii Domnului, hohotind: Dă-mi putere Sfântă Fecioară!... Ajută-mă Sfântă Fecioară!... Lumina scade încet. O toacă începe să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
țiuie subțire, trage să moară; se făcuse frig în paraclis. Acu... acu patru zile, mă jucam cu el... Acu... acu îl privesc... și nu cred... nu pot să cred că-i adevărat. Nu pot, bolborosește el înăbușit, lăcrimând. Biata Maria, murmură Țamblac cu o voce gâtuită. Chinuită ființă. Viața ei a fost numai durere. Bogdan era ancora ei, rațiunea ei de a trăi... Câte vise nu-și făurise.. "Micul meu Bogdan cel Mare", îi șoptea ea... Acu... acu, nu știu ce va fi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
rânjește cu subînțeles. Adică? Adică, ia cuvântul Mihail, cu un zâmbet nu mai puțin rânjit, se gătește de nuntă mare și de soi cu prea frumoasa Beatrice de Aragonia, fiica regelui Neapolului. Buda e în dârdora pregătirilor de nuntă... Nuntă? murmură Ștefan cu un surâs amar. Îi arde de petrecanie. Și noi ne gătim de altă nuntă: una însângerată... Tocmai se potrivește, are omul ceva de apărat... Și la Veneția? întreabă Ștefan și se așează pe treapta de jos a tronului
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
bate deodată cu turcii, cu tătarii și muntenii! Odată! Știi bine care era prețul! sare Duma. Acu-i mai bine?! Turcii de-o parte, tatarii de alta, Laiotă de alta! Și-au dat mâna să ne prăpădească. Săraca Țara Moldovei, murmură Vlaicu. Mi-o sfârtecă păgânii! L-am întrebat: Acu, ce facem? rostește Luca Arbure. A tăcut, n-a ridicat ochii din pământ. Ștt!... Vine!... Boierii, cu capetele plecate, așteaptă într-o tăcere apăsătoare... Ștefan se apropie șchiopătând, gârbovit, urmat de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
ești un viteaz și-un înțelept! Spune-le că nu se poate!! Moldova-i în primejdie de moarte! Venim noi de hac și tatarilor, dar... dar cu socoteală!... Toader, stingherit, se lasă de pe un picior pe altul, bâiguie: Oamenii... oamenii murmură... Murmură?! răbufnește Ștefan, gata-gata să se mânie iar, dar se stăpânește. Adică?!... Toader își frământă căciula, transpiră, mormăie: Oamenii... oamenii cârtesc... Cârtesc?!?! Nu... nu mai vor să... Zic că, dacă... dacă... își înghite cuvântul și pleacă ochii spăsit. Ceee?!?! strigă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
un viteaz și-un înțelept! Spune-le că nu se poate!! Moldova-i în primejdie de moarte! Venim noi de hac și tatarilor, dar... dar cu socoteală!... Toader, stingherit, se lasă de pe un picior pe altul, bâiguie: Oamenii... oamenii murmură... Murmură?! răbufnește Ștefan, gata-gata să se mânie iar, dar se stăpânește. Adică?!... Toader își frământă căciula, transpiră, mormăie: Oamenii... oamenii cârtesc... Cârtesc?!?! Nu... nu mai vor să... Zic că, dacă... dacă... își înghite cuvântul și pleacă ochii spăsit. Ceee?!?! strigă Ștefan
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
face desigur prea multe iluzii, întrebă cine este cel mai mare poet al suferinței umane. Începurăm cu toți să căutăm răspunsul cu febrilitate, dar cuvântul „poet” induse pe mulți în eroare. Așezat în partea dreaptă din fund a amfiteatrului, am murmurat, prea încet ca numele propus de mine să ajungă până la catedră: Dostoievski. Altcineva, mai îndrăzneț (și așezat ceva mai în față) repetă cu un glas hotărât ceea ce eu doar îngăimasem. Profesorul aprobă. Cu toate că scăpasem prilejul de a mă remarca și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
Gh. Udr. nu învață slab, dovadă notele pe care le-a obținut...” - și l-am invitat pe colegul meu să-și deschidă carnetul de note și să le citească. Cum ele erau bune și foarte bune, sala a început să murmure din ce în ce mai tare, pe măsură ce lectura „inculpatului” spulbera principala acuzație încropită, cu ipocrizia tipică epocii și sistemului, împotrivă-i. Văzând că se îngroașă gluma, Pavel Țugui, care își pierduse brusc jovialitatea, a biciuit sala cu memorabila propoziție: „Iar începeți ca în ’56
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
cinstea să fiu coleg de redacție, văzându-mă pentru prima oară împreună cu Doina nu și-a putut stăpâni marea mirare, uimire, uluire, manifestându-și-le din plin, ca și cum noi nu am fi fost de față. „Nu se poate, extraordinar”, a murmurat el, izbit de nefireasca noastră asemănare pe care, cu ochiul său penetrant, a știut s-o surprindă. Parcă am fi fost nu soț și soție, ci frați întru timiditate... * Pe culoarele Gazetei literare, seara, pregătindu-ne, împreună cu Raicu, poate și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
orice preț în viață. Murise, de fapt, aproape sinucigându-se: „Vreau la Emilia, vreau să mă duc la fata mea”. Și s-a dus. Fără pic de teamă, impetuoasă, trântind ușa acestei lumi în urma ei. La înmormântare, tătăicu, acum văduv, murmura mustrător, în timp ce groparii se pregăteau să se apuce de treabă: „Marioară, ce-ai făcut, ce-ai făcut!” ca și cum ea ar fi făcut o poznă, i-ar fi greșit, din neatenție, cu ceva, nu i-ar fi dat ascultare. * M-am
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
lucrurilor să mă sufoce și să respire ele în locul meu? Aprilie Lumina a deschis parcă pământul: euforie de galben, apoi de alb! Bucuria de a umple casa cu florile primăverii, care mă privesc cu mii de ochi, ca în copilărie, murmurând: ne cunoaștem și ne iubim de o viață! Cu Agneta (Pleijel) și Maciej (Zaremba) la Institutul Filmului, unde Agneta e profesoară, pentru a-i asculta pe pianistul rus-evreu Mihail Kazinik și muzicianul Torgny Lundmark, care ne-au vrăjit pur și
Jurnal suedez III (1990-1996) by Gabriela Melinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2032_a_3357]
-
Rămâne o clipă tăcut, în tăcere, ca și cum ar fi răsfoit paginile tinereții sale prin jurnalul său imaginar. Apoi, cu o voce ușor alterată, suspină: «Toți mă îndrăgeau foarte mult!». Își scoate ochelarii obscuri, își freacă ochii de câteva ori și, murmurând ca pentru el, continuă: «Oh, pe atunci, nu mă gândeam nicidecum la această Operă! Nu aș fi putut să-mi imaginez că Domnul m-ar alege taman pe mine ca să-și pună pe picioare „Opera Sa“. Eu care de-abia
Sfântul Ioan Calabria : Biografia oficială by Mario Gadili () [Corola-publishinghouse/Memoirs/100980_a_102272]