5,519 matches
-
Mateiu Caragiale sau a poeziei lui Ion Barbu și a discipolilor săi de Vinea, dar și de Tzara sau de suprarealiști, apare astfel mai puțin contrariantă: în fond, cu toții pot fi plasați sub semnul manierismului fantast. Capitolul IV. Periferii futuriste. Receptarea futurismului italian în România antebelică Pînă în 1916, avangardele artistice europene își fac simțite ecourile în mediile literare românești mai ales prin intermediul futurismului italian și prin filtrul presei franceze. Ecourile - numeroase - rămîn însă cu precădere informale, neputîndu-se vorbi deocamdată despre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
educatori și promotori ai gustului artistic de avangardă. Publicul - „timid” pînă atunci - începe treptat „să înțeleagă”. Membrii grupării impun „stilul nou” în toate artele, nedisprețuind „succesele practice”. Nici succesul literar nu le e indiferent (vezi considerațiile - evident, mult exagerate - privind receptarea volumelor Joc secund de Ion Barbu, Paradisul suspinelor de Ion Vinea și Exerciții pentru mîna dreaptă și Don Quijotte de Jacques G. Costin... Peste cîțiva ani, cel din urmă va scrie epitaful revistei și al primei avangarde românești: „Fără să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
nuvelă într-o culegere. Dacă ar fi apărut independent (căci este un microroman!), ar fi avut alte șanse de a se impune mai ferm în posteritate. În definitiv, specia canonică a prozei interbelice este romanul... Un alt posibil handicap al receptării actuale este caracterul postsimbolist al acestei scrieri, pusă în umbră de apariția Crailor de Curtea-Veche (romanul lui Mateiu Caragiale văzuse lumina tiparului cu doar un an în urmă). Paralelismul realizat - pe linie expresionistă - de către Ov. S. Crohmălniceanu între revistele Gîndirea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
volumul din 1931, așa cum umbra volumului Bucoliques (1896) prezidează Plăcerile cîmpului. Nu „personalitatea” este cea care lipsește însă (cum credea G. Călinescu); discreția, finețea „intelectualistă”, în fine livrescul, alexandrinismul lor extrem au fost cele care le-au împins în „minoratul” receptării critice („vignete grațioase, realizate cu migală și artă”, cf. Perpessicius). Lăsînd la o parte experimentele tipografice „lettriste” (bazate pe împerecheri grafice constructiviste sau futuriste, „liste” abracadabrante, caligrame muzicale năstrușnice ș.a.) din „Wifego/Popice“, alternanța cacofonic-dadaistă de „solo” și „cor” din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Marcel Iancu”). În schimb, în comentariul despre „Pictorul M.H. Maxy la Maison d’Art“, expoziția prezentată (nu fără unele rezerve) constituie mai curînd un pretext pentru un articol cu caracter teoretic și explicativ. Vinea semnalează mai întîi o problemă de receptare: „arta nouă” nu se cere a fi interpretată (în sensul explicării sau al descifrării): ea își este suficientă sieși, avînd caracterul unei construcții intelectuale subiective, ideale și autonome, marcată de adîncirea în interioritate și de refuzul programatic al oricărei referențialități
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Din nou, avem de-a face cu o „pedagogie” specifică. Pentru „contimporani”, pentru Vinea în mod particular, publicul trebuie format, cultivat, cucerit. Într-un alt articol polemic la adresa celor care „nu înțeleg” („Cîțiva nedumiriți“), poetul respinge obtuzitatea simțului comun în receptarea picturii noi: „ea nu se cere privită chiorîș un ceas întreg, din toate părțile și din toate planurile, ca o chestiune de rezolvat, în care burghezul e satisfăcut cînd a găsit vaca”. În opoziție cu acest utilitarism „burghez”, artistul liber
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
interesează. Spirit nepolitic — ce vreți?”. Inconsecvență? Acuzată de „contradicții” ideologice, redacția Contimporanului ține să precizeze într-o notiță din nr. 87: „Ne luăm totuși răspunderea tuturor contradicțiilor”... * În paginile revistei Integral nu există referiri politice la fascismul italian. Reținem doar receptarea estetică - entuziastă - a futurismului și elogiile adresate de Mihail Cosma și Voronca lui F.T. Marinetti. Orientarea publicației lui M.H. Maxy era de altfel mai apropiată de bolșevism decît moderata Contimporanul. Atitudinile cele mai „proletarizante” și mai filosovietice aparțin colaboratorilor din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
artă... Walter Benjamin va face o legătură între arta-șoc pentru mase, cinema și transformările sensibilității prin tehnica reproductivă: „Prin structura sa tehnică, filmul a eliberat efectul de șoc psihic din ambalajul moral în care îl împachetase dadaismul. (...) Această formă de receptare pe calea divertismentului este din ce în ce mai evidentă în toate domeniile artei și este ea însăși un simptom al schimbărilor profunde la nivelul apercepției” (op. cit., pp. 140-142). În anii ’20, analogiile dominante sînt însă acelea dintre cinema, poezia pură și visul suprarealist
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
ca forța lui să fie imensă (...) Charlot învinge totul pentru că scapă din orice, respinge orice asociație și nu investește niciodată în om decît omul, numai omul. Anarhia lui (...) reprezintă, poate, în artă, forma cea mai eficace a revoluției”. Capitolul XIII. Receptarea avangardei românești de către critica modernistă. Breșe interbelice O discuție despre începutul asimilării avangardei literare de către critica românească interbelică ar presupune, ea singură, un studiu amplu. Cîteva lucrări apărute în ultimii ani prefigurează deja un asemenea demers. Mă refer în special
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
asemenea demers. Mă refer în special la capitolul „Șansa (ratată) de a avea o avangardă”, în Ion Bogdan Lefter, Recapitularea modernității. Pentru o nouă istorie a literaturii române, Editura Paralela 45, Pitești, 2000, pp. 82-101, și la capitolul introductiv „Preliminarii: receptarea critică a avangardismului românesc” din cartea lui Ovidiu Morar despre Avangardismul românesc, Editura Fundației Culturale Ideea Europeană, București, 2005. Ambele au un caracter succint și sintetic, urmărind (prima) „traseul de creastă” al receptării moderniste interbelice (E. Lovinescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
pp. 82-101, și la capitolul introductiv „Preliminarii: receptarea critică a avangardismului românesc” din cartea lui Ovidiu Morar despre Avangardismul românesc, Editura Fundației Culturale Ideea Europeană, București, 2005. Ambele au un caracter succint și sintetic, urmărind (prima) „traseul de creastă” al receptării moderniste interbelice (E. Lovinescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu, Șerban Cioculescu, G. Călinescu - nu și Perpessicius!) sau „recuperînd” (cea de-a doua) și perspectiva extremelor ideologice, de la autohtonismul legionarizant și conservatorismul extrem pînă la stînga radicală de după cel de-al Doilea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
extremelor ideologice, de la autohtonismul legionarizant și conservatorismul extrem pînă la stînga radicală de după cel de-al Doilea Război Mondial. În ceea ce mă privește, mi-am limitat demersul la trei studii de caz (restul a fost recuperat în capitolul final, dedicat receptării critice a lui Urmuz, sau colateral, în fiecare dintre cele trei capitole de mai jos): perspectiva conservator-academizantă a lui Constantin Emilian din volumul Anarhismul poetic (prima teză de doctorat dedicată noilor curente artistice din România), perspectiva eclectismului impresionist și „artist
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
magisteriale se asociază deschiderii comprehensive, neexclusiviste către noile experiențe poetice. Multe dintre observațiile criticului de poezie au fost confirmate de exegeza postbelică. Lucian Boz merită, cel puțin sub acest aspect, recitit. Capitolul XIV. Efectul Urmuz și mitul precursorului avangardist. Aventurile receptării. De la „centrul marginii” la „periferia Centrului”. Un studiu de caz privind canonizarea critică a avangardei românești Evoluția receptării lui Urmuz - pentru mulți, „mitul fondator” al avangardei românești - poate fi considerată ca principalul indicator al asimilării avangardismului de către instituția critică autohtonă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
confirmate de exegeza postbelică. Lucian Boz merită, cel puțin sub acest aspect, recitit. Capitolul XIV. Efectul Urmuz și mitul precursorului avangardist. Aventurile receptării. De la „centrul marginii” la „periferia Centrului”. Un studiu de caz privind canonizarea critică a avangardei românești Evoluția receptării lui Urmuz - pentru mulți, „mitul fondator” al avangardei românești - poate fi considerată ca principalul indicator al asimilării avangardismului de către instituția critică autohtonă. O deplasare dinspre marginea spre centrul sistemului literar, dinspre critica de susținere practicată, în anii ’20, de către unii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
metamorfozei sensibilităților ideologice și artistice europene, al evoluției metodelor de analiză și al politicilor culturale. Lucru aparent redundant întrucît, practic, fiecare monografie/ediție din cele nu puține apărute pînă acum conține și o istorie mai detaliată sau mai sumară a receptării. Din motive de spațiu, prezentul studiu are în vedere doar receptarea de pînă în 1990 a autorului, pornind de la ideea că procesul de canonizare critică al lui Urmuz și, prin extensie, al avangardei autohtone, a fost intim legat de nevoia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
și al politicilor culturale. Lucru aparent redundant întrucît, practic, fiecare monografie/ediție din cele nu puține apărute pînă acum conține și o istorie mai detaliată sau mai sumară a receptării. Din motive de spațiu, prezentul studiu are în vedere doar receptarea de pînă în 1990 a autorului, pornind de la ideea că procesul de canonizare critică al lui Urmuz și, prin extensie, al avangardei autohtone, a fost intim legat de nevoia depășirii aceluiași „complex al periferiei”. Fără a fi, desigur, exhaustiv, el
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
acolo unde critica „oficială” a ezitat ori s-a menținut, cu puține excepții, la suprafața textelor” (Ion Pop, Avangarda în literatura română, Ed. Minerva, 1990). În calitate de mărturisitori și apologeți, tinerii poeți „revoltați” au alimentat și, într-un fel, au orientat receptarea critică prudent-conservatoare... La început mefienți, criticii de prim-plan (Perpessicius, Pompiliu Constantinescu, G. Călinescu, Tudor Vianu) sînt, treptat, convertiți. Din rîndul lor se va desprinde primul „canonizator” autentic — e drept, ambiguu: G. Călinescu în „Curs de poezie” (1939) și Istoria
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
de esență sofistică” manifestate prin relațiuni „absurde și totdeodată cu aparențe de corectitudine”. Criticul rămîne însă mereu la suprafața textului. Apropierea „jovialității” lui Urmuz de fumismele lui Alfred Jarry și Charles Cros, stabilită în „Curs...” (și deja loc comun al receptării avangardiste), e corectă; percepția rămîne totuși a unor simple „farse”, fără un sens mai adînc. Este subliniat, apoi, divorțul dintre „stil” și „semnificație” („mișcarea portretistică e cea academică, însă cuprinsul e absurd”), simularea atitudinii clasice fiind - Bergson dixit - generatoare de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
totuși analogia „cratyliană” dintre personajele lui Urmuz și Humpty Dumpty din Through the looking glass - And what Alice found there: „Numele meu înseamnă forma mea”. Sub zodia realismului socialist. Urmuz la index și... la pachet Prejudecățile călinesciene care au însoțit receptarea lui Urmuz sînt bine cunoscute. Unele dintre ele vizează spiritul avangardist în genere. În perioada dogmatică a anilor ’50, Călinescu va respinge atît scrierile lui Urmuz, cît și pe cele ale „transfugului” Eugen Ionescu, de pe poziții „optimiste”, realist-socialiste și - totodată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Nicolae Manolescu în Arca lui Noe. Matei Călinescu este, probabil, primul critic care face o apropiere între scrierile urmuziene și flaubertianul Bouvard et Pécuchet (alături de Cervantes, Swift și Caragiale), după cum e, probabil, primul critic român care schițează o analiză a receptării lui Urmuz. Toți monografii celui din urmă o vor face mai tîrziu, într-un fel sau altul... În consonanță cu marxismul epocii, autorul vorbește despre obiectualizarea omului în cadrul orînduirii burgheze și de „alienarea prin limbaj”, văzînd în caracterul satiric al
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
absurdul, care include și o parte a monografiei despre Urmuz, sugerează — prin titlu și prefață — o replică autohtonă „umanistă” și „optimistă” la absurdul produs de „alienarea capitalistă” occidentală. Monografia sintetizează datele biografice disponibile în acel moment, schițează o analiză a receptării și propune un set de interpretări din perspectivă tematică, filozofică, mitocritică, psihanalitică, estetică ș.a.m.d. Ele au introdus în folclorul critic o serie de formule memorabile — „omul mecanomorf”, „portrete-destin” etc. Meritul lor e de a fi scos definitiv producțiile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
că vechea dispută postdadaistă Iancu - Tzara transpare și din această atitudine tîrzie... Peste un an, revista italiană de avangardă Quinta Parete (Torino, sub direcția lui Janus) republică eseul aceleiași Mira Baciu-Simian - soția poetului Ștefan Baciu - împreună cu traducerea fabulei „Cronicari”. Dosarul receptării externe ia amploare de la an la an. În 1976 apare la Édiciones Tierra y libertad din Mexico o broșură de 16 pagini despre Urmuz a lui Ștefan Baciu, cuprinzînd un „dosar” al biografiei și receptării române și străine a acestuia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
împreună cu traducerea fabulei „Cronicari”. Dosarul receptării externe ia amploare de la an la an. În 1976 apare la Édiciones Tierra y libertad din Mexico o broșură de 16 pagini despre Urmuz a lui Ștefan Baciu, cuprinzînd un „dosar” al biografiei și receptării române și străine a acestuia, inclusiv „contenciosul” Ionesco - Tzara. Peste cîțiva ani, Urmuz va fi „cap de listă” al antologiei Poesia romena d’avanguardia testi é manifesti da Urmuz à Ion Caraion a cura di Marco Cugno é Marin Mincu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
viitoare: „E un fapt curios (printre atîtea ale istoriei culturii!) că un mediocru original, sau numai bizar, poate avea o influență mai mare asupra altor scriitori decît un geniu a cărui operă copleșește și paralizează o întreagă epocă (...) Dar condițiile receptării unui artist în conștiința altora urmează anumite reguli speciale care nu țin întotdeauna seama de valoarea absolută a operei primului. În genere, scriitorii se interesează de literatura altora mai curînd pentru a găsi un îndemn sau un catalizator pentru propria
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
își înfrîna fantezia de la o variantă la alta, intelectualizînd expresia și abstractizînd-o, în sensul mutării accentelor de pe reacția superficială, imediată, pe cea morală, filtrată, de adîncime”. În 1970, Nicolae Balotă se arăta încă destul de pesimist cu privire la destinul „canonic” și la receptarea „academică” a lui Urmuz: „Manualele școlare nu-l vor discuta, e inasimilabil spiritului academic. În ierarhia unei istorii literare academice nu poate avea loc”. Infirmînd acest pesimism, toate istoriile literare, mai mult sau mai puțin „academice”, și toate dicționarele de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]