4,775 matches
-
lor. Cu siguranță. Dimpotrivă, dacă poetul nu s-ar ascunde niciodată, imitația ar fi absentă din întrega sa compoziție și din toate povestirile sale. (393a-c) Tipologia platoniciană va fi reluată de nenumărate ori de teoreticienii occidentali. Mairet, unul dintre primii teoreticieni ai clasicismului, o reformulează într-o manieră cvasi identică în Prefața la La Silvanire în 1631: Consider că există trei feluri de poeme: dramatic, exegematic și mixt. Lucrarea dramatică, altfel spus activă, imitativă sau reprezentativă, este cea care reprezintă acțiunile
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
eroi năbădăioși, propunându-i omului, drept modele, capodopere de imoralitate. Acest pasaj, care pune problema finalității morale a literaturii, în special a epopeii și teatrului, va face să curgă multă cerneală. El va fi foarte des reluat și comentat de teoreticieni. Abatele Du Bos, de exemplu, în 1719, în Réflexions critiques sur la poésie et sur la peinture, în cea de-a cincea secțiune a primei părți a lucrării sale, intitulată "Platon să nu-i condamne pe Poeții Republicii sale decât
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
imite limbajul și conduita nebunilor; căci trebuie să-i cunoști pe răi și pe nebuni, bărbați sau femei; dar nu trebuie să faci nimic, nici să nu imiți nimic din ceea ce fac". (395d-e, 396a) 2.3. Urmașii lui Platon Mulți teoreticieni, după Platon, în special printre părinții Bisericii, vor taxa teatrul drept imoral. Pentru Tertulian (155-225), care a trăit într-o Cartagină încă foarte mult ancorată în păgânism, teatrul este o invenție a diavolului. Satan le-a insuflat oamenilor ideea despre
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
există între a cânta interludii și a adapta la o piesă o tiradă sau un întreg episod scoase de la o alta?" (cap. 18). Aristotel se întreabă asupra "întinderii" piesei de teatru, dar nu edictează vreo lege în materie de durată. Teoreticienii clasicismului se vor sprijini abuziv pe autoritatea sa pentru a legitima regula unității de timp. "Tragedia, scrie el, încearcă pe cât posibil să se mențină într-o singură revoluție a soarelui sau să nu se îndepărteze deloc de ea." (cap. 5
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
aceea, pentru a la satisface împreună, autorul dramatic poate să meargă până la limitele verosimilului. Există, după părerea lui Aristotel, o verosimilitate a lipsei de verosimil, punct de vedere pe care-l va împărtăși în totalitate Corneille, dar pe care unii teoreticieni ai Clasicismului, ca Abatele d'Aubignac mai ales, îl vor condamna cu înverșunare. 3.2.3. Subordonarea personajului față de acțiune Caracteristicile personajului dramatic sunt supuse exigențelor verosimilului acțiunii. Să semnalăm că Aristotel încearcă numai să definească eroul tragediei. Excepțional fiind
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
situația este dramatică. Dacă admitem că moartea sa nu este datorată hazardului, pentru că statuia este a omului pe care l-a omorât, apare tragicul. 3.3.1. Definiția tragediei Definiția dată de Aristotel tragediei va face obiectul unor comentarii din partea teoreticienilor ulteriori. Tragedia este reprezentarea unei acțiuni nobile, dusă până la capăt și având o anumită întindere, cu ajutorul unui limbaj îmbogățit cu condimente de tipuri variate utilizate separat în funcție de părțile operei 21; reprezentația este pusă în practică prin personajele dramei și nu
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
tragedii". Acesta este și motivul pentru care Euripide "se dovedește cel mai tragic dintre poeți". Noțiunea aceasta de greșeală tragică, ce îl nefericește pe eroul acceptabil, dacă ne plasăm la nivelul verosimilității acțiunii, va fi comentată din abundență de viitorii teoreticieni, în special de Racine. Printre cele trei tipuri de relație care pot exista în sânul personajelor, relația de ostilitate reciprocă, relația de neutralitate, relația de alianță, numai cea de-a treia este susceptibilă de creare a emoției tragice. Termenul de
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
scenă." (cap. 14) Această contradicție flagrantă a Poeticii, text care nu este un tratat în adevăratul înțeles al cuvântului, ci un curs, de nenumărate ori remaniat fără îndoială spre folosința Liceului, dovedește ezitarea lui Aristotel, care, când dă legi în calitate de teoretician asupra literaturii dramatice, când reacționează ca spectator. Oscilând între aceste două poziții, el se situează în inima fenomenului teatral, a cărui complexitate rezidă în introducerea în joc a unui text. Teoreticienii care îi vor urma vor prefera, ca și el
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
dovedește ezitarea lui Aristotel, care, când dă legi în calitate de teoretician asupra literaturii dramatice, când reacționează ca spectator. Oscilând între aceste două poziții, el se situează în inima fenomenului teatral, a cărui complexitate rezidă în introducerea în joc a unui text. Teoreticienii care îi vor urma vor prefera, ca și el, când textul, când spectacolul. Poetica este textul fondator al dramaturgiei occidentale. Toți teoreticienii se referă la ea, explicit sau nu. Teatrul umanist, în Italia, apoi în Franța, teatrul clasic francez s-
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
el se situează în inima fenomenului teatral, a cărui complexitate rezidă în introducerea în joc a unui text. Teoreticienii care îi vor urma vor prefera, ca și el, când textul, când spectacolul. Poetica este textul fondator al dramaturgiei occidentale. Toți teoreticienii se referă la ea, explicit sau nu. Teatrul umanist, în Italia, apoi în Franța, teatrul clasic francez s-au născut dintr-o recitire atentă a lui Aristotel, chiar când autorii îl plagiază, chiar când îi interpretează invers gândirea. Marile curente
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
îi interpretează invers gândirea. Marile curente baroce, cel francez și cele străine, care predică neregularitatea, precum Lope de Vega în Arta de a face comedii, îl contestă pe Aristotel, dar, vom vedea, nu pot decât să se poziționeze în raport cu el. Teoreticienii dramei, Diderot, Beaumarchais, Louis-Sébastien Mercier în Franța, Lessing în Germania, Goldoni în Italia, întrețin cu el, peste secole, un dialog interminabil care se continuă, încă și mai polemic, în epoca romantică, cu Stendhal, Vigny, Hugo. Mai aproape de noi, Brecht și
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
în Cartea 1, scrisă în 93 d.H este cel care o intitulează astfel. Se pot formula, la adresa lui Horațiu, două critici diferite. Pe de o parte, el a înțepenit gândirea lui Aristotel într-un fel de ortodoxie. Emite legi în calitate de teoretician, fără a se situa vreodată pe poziția spectatorului, cum o face adesea Aristotel. Ar fi zadarnic să căutăm în Epistolă referințe la spectacolele la care a putut asista Horațiu. Pe de altă parte, în ciuda dogmatismului său, scrisoarea poate din cauza scurtimii
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
parte, în ciuda dogmatismului său, scrisoarea poate din cauza scurtimii ei impuse de gen nu este un tratat în adevăratul sens al cuvântului. Horațiu se mulțumește să livreze acolo, în dezordine, o serie de precepte. I se va reproșa aceasta de către diverși teoreticieni ai Renașterii, în special de italianul Scaliger care, în 1561, consideră Epistola ca pe o "ars sine arte" ("o artă scrisă fără artă"). 4.1. Fidelitate față de Aristotel Concepțiile dramaturgice ale lui Horațiu își au locul într-o teorie mai
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
pe când rolul corului a scăzut. Horațiu ar vrea să facă perenă această regulă a celor trei actori, legată de condițiile reprezentației și de formele dialogului Greciei clasice, la Roma, unde au devenit învechite, condițiile reprezentației schimbându-se în totalitate. Unii teoreticieni ai clasicismului vor mai menține regula, din fidelitate față de Horațiu, deși ea nu mai are nicio rațiune de a exista, și nici ei înșiși nu-i mai înțeleg necesitatea. Astfel, Chapelain, în Discursul despre poezia reprezentativă (Discours de la poésie représentative
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
jucată pe scenă produce mai mult efect decât o povestire, Horațiu interzice totuși reprezentarea scenelor sângeroase. El îl sfătuiește pe autorul dramatic să le situeze în afara scenei și să recurgă la povestirea unui martor pentru a informa spectatorul despre asta. Teoreticienii clasicismului se vor baza pe autoritatea lui Horațiu pentru a justifica, în numele bunei cuviințe, refuzul de a reprezenta ceea ce este sângeros și necesitatea povestirilor. Sau acțiunea se petrece pe scenă, sau este povestită când se înfăptuiește. Spiritul este mult mai
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Opera tragică a lui Seneca (2-64 d.H.), imensă, nu a văzut încă lumina zilei. Cât despre comediile lui Plaut (250-184 î.H.) și ale lui Terențiu (209-149 î.H.), deja foarte vechi, ele nu sunt cu siguranță pe placul unui teoretician care nu arată decât dispreț pentru farsă. Totuși, marele merit al Artei poetice, tradusă în franceză de umanistul Peletier du Mans, în 1541, este de a fi transmis moștenirea greacă. Stă mărturie acest raționament al lui Du Bellay care, în
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
curățit (am mintea mai sănătoasă, mai clară) și nasul mai bun (posed mai multă finețe) decât alții." (Cartea II, cap. 2) Capitolul II Clasicismul Vârsta de aur a teatrului francez, clasicismul este comparabil, în măreția sa, cu teatrul grec. Chiar dacă teoreticienii se declară urmași ai lui Aristotel și Horațiu, ei creează o estetică scenică perfect originală, foarte diferită de cea a umaniștilor, prizonieri ai modelului antic pe care au visat în zadar să-l reînvie. Dacă regula celor trei unități, concepută
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
urmași ai lui Aristotel și Horațiu, ei creează o estetică scenică perfect originală, foarte diferită de cea a umaniștilor, prizonieri ai modelului antic pe care au visat în zadar să-l reînvie. Dacă regula celor trei unități, concepută de mari teoreticieni precum Mairet și Chapelain, a fost unanim păstrată ca simbol al dramaturgiei clasice, asta se datorează faptului că ea se află în centrul acestei estetici noi. Pe când teatrul medieval oferă spectacolul unor acțiuni succesive care nu au neapărat o legătură
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
caracterizează spiritul renascentist nu are nimic dintr-o atitudine paseistă. Apărarea și ilustrarea limbii franceze, cel mai vechi manifest literar al nostru, redactat de Du Bellay, în 1549, în numele întregului grup al Pleiadei, o dovedește. Dacă acești poeți și acești teoreticieni sunt dornici să regăsească secretele de fabricație ale Antichității, nu o fac pentru reînvierea trecutului, ci pentru a șterge urmele "barbariei" medievale și pentru reinstaurarea unei limbi și unei literaturi moderne. Canoanele antice le apar, la sfârșitul atâtor secole de
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
scenă personaje de rang înalt și un cor care se face ecoul gândirii autorului. Decupată în cinci acte, ea folosește un limbaj ales. Iată o definiție ce va fi reluată, după el, de toți umaniștii și asupra căreia vor reflecta teoreticienii clasicismului. În schimb, Jean de la Taille propune o gândire originală, în 1572, în Prefața la tragedia lui, Saul cel furios (Saül le furieux), intitulată Discurs despre arta tragediei (Discours sur l'art de la tragédie). Reluând punctul de vedere al lui
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
crucificarea în plin teatru a marelui nostru Mântuitor 4". Prin această serie de analize asupra efectelor tragediei, asupra caracteristicilor eroului tragic, asupra unităților de timp și de loc, asupra necesității respectării verosimilului în teatru, Jean de la Taille apare ca precursorul teoreticienilor clasicismului. 1.2. Teoreticienii clasicismului Regulile clasice sunt concepute din 1630 și până în 1660 aproximativ, datorită gândirii docților și celei a lui Corneille, adesea în conflict cu ei. Ele sunt produsul unor teoreticieni și autori dramatici precum Chapelain, Mairet, La
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
a marelui nostru Mântuitor 4". Prin această serie de analize asupra efectelor tragediei, asupra caracteristicilor eroului tragic, asupra unităților de timp și de loc, asupra necesității respectării verosimilului în teatru, Jean de la Taille apare ca precursorul teoreticienilor clasicismului. 1.2. Teoreticienii clasicismului Regulile clasice sunt concepute din 1630 și până în 1660 aproximativ, datorită gândirii docților și celei a lui Corneille, adesea în conflict cu ei. Ele sunt produsul unor teoreticieni și autori dramatici precum Chapelain, Mairet, La Mesnardière și d'Aubignac
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
teatru, Jean de la Taille apare ca precursorul teoreticienilor clasicismului. 1.2. Teoreticienii clasicismului Regulile clasice sunt concepute din 1630 și până în 1660 aproximativ, datorită gândirii docților și celei a lui Corneille, adesea în conflict cu ei. Ele sunt produsul unor teoreticieni și autori dramatici precum Chapelain, Mairet, La Mesnardière și d'Aubignac, care au meditat îndelung asupra raporturilor pe care le întrețin scriitura și punerea în scenă. Ei au emis reguli plecând de la propria lor experiență a scenei și de la observarea
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
aceea nu se preocupă de explicarea regulilor de compoziție ale tragediei, fiindcă s-a ocupat Corneille de asta înaintea lui. Cât despre Molière, el rezolvă, pe platou, problemele care îi apar de rezolvat, și, zeflemisind regulile, el ironizează deseori pe seama teoreticienilor. În Avertismentul la Pisălogii, în 1661, fără îndoială că de Corneille, care tocmai își publicase cele Trei Discursuri, își bate el joc astfel: "Scopul meu nu este de a examina acum dacă toate astea ar putea fi mai bune, și
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
explică asupra experienței scenei. Aceste "paratexte", în ciuda scurtimii lor, constituie o mină de indicații prețioase. Molière își comunică gândurile asupra comediei în Critica Școlii Femeilor (La Critique de l'Ecole des Femmes), text cu atât mai important, cu cât niciun teoretician din secolul al XVII-lea nu s-a aplecat vreodată cu adevărat asupra pieselor comice. Cu toții s-au preocupat exclusiv de studiul tragediei. Cât despre Boileau, nu el, contrar a ceea ce se crede, a elaborat teoria clasicismului. El elaborează legi
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]