12,537 matches
-
În etapa următoare au loc sinteze parțiale; tradiția Anticristului se îmbină, pe de o parte cu cea a lui Beliar și, pe de alta, cu cea a lui Nero. Din prima sinteză parțială, Anticrist‑Beliar, rezultă două concepții diferite despre adversarul eshatologic: acesta este fie un personaj uman înzestrat cu puteri miraculoase (2Tes. 2,1‑12; Apoc. 13,1‑10; 18; Oracolele sibiline II, 167‑173); fie o forță pur satanică (Apoc. 11, 7). În sfârșit, în ultima etapă, cele trei
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
unul dintre cei care îi urmează lui Bousset. În articolul său, „Antichrist”, publicat în Reallexikon für Antike und Christentum, 1941, vol. 1, pp. 450‑457, Lohmeyer inventariază numeroase „motive tradiționale” care apar în Noul Testament - lupta cu monștrii, Beliar, profeții mincinoși, adversarul de la finele istoriei - făcând astfel primul pas, hotărâtor, către un proces de „demonolitizare” a mitului Anticristului. În Die eschatologischen Gegenspieler in den Schriften des Neunen Testaments, lucrare publicată în 1967, E. Ernst demonstrează că, „nu există în Noul Testament o concepție
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
mitului, de la Evanghelia după Marcu, cap. 13, la Iustin Cartea lui Daniel De‑a lungul perioadei care desparte Evanghelia după Marcu, capitolul 13, de opera lui Irineu, Aduersus haereses, cartea a V‑a, se regăsesc numeroase texte care vorbesc despre adversarul eshatologic al lui Cristos (sau adversarii). Prezența acestor texte și importanța hotărâtoare pe care o au pentru înțelegerea itinerarului istoric și teologic al mitului în secolele următoare constituie motivul pentru care primul capitol al lucrării noastre va fi consacrat prezentării
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
13, la Iustin Cartea lui Daniel De‑a lungul perioadei care desparte Evanghelia după Marcu, capitolul 13, de opera lui Irineu, Aduersus haereses, cartea a V‑a, se regăsesc numeroase texte care vorbesc despre adversarul eshatologic al lui Cristos (sau adversarii). Prezența acestor texte și importanța hotărâtoare pe care o au pentru înțelegerea itinerarului istoric și teologic al mitului în secolele următoare constituie motivul pentru care primul capitol al lucrării noastre va fi consacrat prezentării lor sistematice. Principalele surse de documentare
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
valorificând‑o în consecință. Capitolele cel mai des invocate sunt: 2, visul regelui; 7, vedenia în care se arată cele patru fiare ieșind din mare; 9, profeția despre „cele șaptezeci de săptămâni de ani”; 11 și 12, apogeul răului și adversarul eshatologic. Pentru a avea o perspectivă mult mai amplă asupra motivelor eshatologice care se regăsesc în Cartea lui Daniel, vom prezenta și comenta pe scurt fiecare dintre aceste capitole. Capitolul 2: visul regelui În al doilea capitol al Cărții lui
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
degrabă de o creștere exponențială a terorii până la punctul său culminant (domnia „cornului cel mic” reprezintă domnia lui Antiochos al IV‑lea). Capitolele 9-12 Din cuprinsul capitolelor 9-12 vom reține pentru analiză numai textele strict legate de mitul creștin al adversarului eshatologic. Vom începe cu expresia „șaptezeci de săptămâni de ani”, expresie care face obiectul capitolului 9 al Cărții lui Daniel. Capitolul aduce un nou răspuns la întrebarea: cât timp va dura domnia „regelui nerușinat și priceput în vicleșuguri”? (∃∀Φ48γ⋅Η
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
mai puțin de opt „motive eshatologice”, care vor fi reluate în „mitul standard” al Anticristului. Locurile paralele, respectiv Mt. 24-25 și Lc. 21, nu aduc nici un element inedit semnificativ. Epistola 2 Tesaloniceni Unul dintre cele mai importante texte referitoare la adversarul eshatologic se află în A doua epistolă către Tesaloniceni, în capitolul 2, versetele 1‑12. Aproape toți autorii creștini care au scris despre sfârșitul lumii, despre Anticrist și despre a doua venire a lui Cristos comentează, analizează sau cel puțin
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Victoria lui este, pentru moment, parțială. El se bucură încă de o oarecare libertate de mișcare. Timp de trei ani și jumătate, pământul va rămâne sub stăpânirea sa. Confruntarea dintre diavol și arhanghelul Mihail este inspirată de tradiția confruntării dintre adversarul cosmic/eshatologic (Satan, Beliar, Mastema) și Dumnezeu. Autorul introduce anumite etape în victoria lui Dumnezeu. În acest fel, justifică mai întâi persecutarea creștinilor (pentru o perioadă limitată) și apoi importanța parusiei. El reia în egală măsură tradiția potrivit căreia, prin
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
valorificată de autorul Apocalipsei în descrierea caracterului celei de‑a doua fiare este, în mod evident, cea a pseudoprofetului. Apocalipsa 14-17 și 19-22 Ne propunem să oferim în acest subcapitol un tablou sistematic al principalelor mărturii, anterioare lui Irineu, despre adversarul eshatologic. Apocalipsa lui Ioan constituie o inepuizabilă sursă de inspirație pentru aproape toți Părinții Bisericii, cu excepția lui Chiril al Ierusalimului, despre care vom vorbi mai târziu. Cele trei capitole analizate anterior furnizează principalele motive eshatologice. Cu toate acestea, există în
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
personificarea” personajului mitic sau, în consonanță cu terminologia noastră, istoricizarea lui. Fiara este încadrată, ca un al optulea membru, în seria împăraților a căror domnie dă ritm cursului istoriei. Apocalipsa reprezintă, fără îndoială, un moment de răscruce în evoluția ideii adversarului eshatologic. Didahia Ultimul capitol al Didahiei începe, într‑o manieră foarte directă, printr‑un îndemn la vigilență. „Privegheați pentru viața voastră; candelele voastre să nu se stingă, coapsele voastre să nu le descingeți, ci fiți gata, că nu știți ceasul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
a merge la Roma, sperând că aici va primi martiriul - două atitudini reflectând două concepții radical opuse! Tema martiriului, omniprezentă în cele două Apologii, se regăsește de asemenea în DT. În capitolul 110, 11 ea apare alături de tema parusiei triumfale. Adversarul eshatologic este numit aici „omul nelegiuirii” și „fiul pierzării”, o nouă trimitere la 2Tes. 2,3. Tensiunea fragmentului reflectă o situație de persecuție reală (110, 4): „Căci este un fapt cunoscut de toți că, atunci când suntem decapitați, răstigniți, aruncați înaintea
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
încă neformulat. 2. Cele două Apologii, Dialogul cu Trifon și tratatul (care nu s‑a păstrat) Împotriva ereticilor formează un vast proiect dogmatic, care acoperă mai multe domenii: teologie (diteism); cristologie (cele două parusii); eshatologie (milenarism); demonologie; ereziologie etc. Tema „adversarului eshatologic” nu se bucură de un tratament special în Dialogul cu Trifon. Apologetul, așa cum am văzut, atinge în treacăt această temă, insistând însă asupra iminenței celei de‑a doua parusii și, implicit, asupra acțiunii concrete a „omului nelegiuirii” în prezent
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
revin în toate cele trei scrieri păstrate: tema demonilor stăpâni ai istoriei și tema ereticilor, ca instrumente ale forțelor demonice. Demonologia, prezentă în numeroase scrieri intertestamentare, ajunge la apogeu în creștinism. Resorturile psiho‑sociale ale acestei campanii de stigmatizare a adversarilor au făcut obiectul mai multor cercetări, printre care și cea a savantei americane Elaine Pagels, The Origin of Satan, apărută în 1995. Pagels face o analiză fundamentală a procesului de demonizare a anumitor grupuri religioase - reprezentanții iudaismului tradițional, fariseii, păgânii
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
lui Satan Semnele și minunile Înșelăciunea și amăgirea Puterea rătăcirii Judecata celor necredincioși Parusia lui Cristos și nimicirea Celui nelegiuit Versete 3 3; 8 3 4 4 4 6; 7 7 9 9 10 11 12 8 Tabelul 4 Tradițiile adversarului eshatologic (de la Evanghelia după Marcu, cap. 13, la Iustin) Apogeul răului Falsul profet Tiranul eshatologic Beliar Monștrii Atacul final al păgânilor Nero rediuiuus 2 Tes. x x x x 1 și 2 In x x x Mc. 13 Apoc. Petru
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Orbe, ci „funcțională”, în sensul de a lăsa mitul să vorbească în însuși cadrul istoric și teologic al textului irenian. În opinia noastră, Irineu reprezintă un moment semnificativ în istoria anticristologiei, nu pentru că se apleacă cu prioritate asupra studiului figurii adversarului eshatologic, ci, pur și simplu, pentru că el este primul mare teolog sistematic al Bisericii, contribuția sa la dezvoltarea anticristologiei fiind la fel de importantă ca și contribuția la dezvoltarea ereziologiei sau a teologiei istoriei. Ca să nu fim rău înțeleși, precizăm că nu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
fanfaron, considerat creatorul lumii materiale. Marcion ajunge chiar să distingă între Dumnezeul Vechiului Testament și cel al Noului Testament, reproșându‑i celui dintâi caracterul crud și vindicativ. Se cuvine amintit, fapt remarcat de Antonio Orbe în introducerea comentariului său, că adversarii lui Irineu din cartea a V‑a nu sunt în mod direct grupările eretice, ci preoții ortodocși* atrași de interpretarea spirituală a Scripturii, cu toate consecințele care decurg din aceasta: devalorizarea cultului lui Dumnezeu în templu; respingerea ideii de salus
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ar fi îngăduit să afle. Afirmațiile Scripturii referitoare la diavol fac parte, în concepția lui Irineu, din categoria afirmațiilor sigure, lipsite de orice ambiguitate, cel puțin în privința episoadelor ispitirii lui Adam și a lui Isus. De aici putem deduce că adversarul lui Dumnezeu va avea același comportament la sfârșitul lumii. Pe de altă parte, Irineu respinge viziunea pandemonică a lui Iustin, de care am vorbit deja. Pentru el, cosmosul nu se află sub stăpânirea diavolului, ci a lui Dumnezeu, cel ce
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
impius et iniustus) și fără de lege (sine lege), ca un apostat (apostata), un nedrept (iniquus) și un ucigaș (homicida), ca un tâlhar (latro), recapitulând în sine apostazia diavolului” (V 25, 1). Termenul „Anticrist”, după cum am văzut, are două sensuri principale: adversar al lui Cristos și uzurpator al titlului și funcției mesianice. Anticristul își începe activitatea printr‑o serie de înșelăciuni, dar este curând obligat să recurgă la violență. Prin intermediul său, diavolul dorește să se facă adorat și slăvit ca Dumnezeu și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
creștinilor, unic și absolut, și zeii păgâni, numeroși și relativi, asimilați idolilor „de către cei care îl ignoră pe Dumnezeu”. În al doilea rând, apologetul invocă textul lui Pavel conferindu‑i o interpretare sui generis. Într‑adevăr, Pseudo‑Pavel scrie că adversarul eshatologic, împins de trufia sa, „se înalță mai presus de tot ce se numește Dumnezeu sau se cinstește cu închinare” ( ΒγΔ∀4Δ:γ<≅Η ƒΒℜ Βς<ϑ∀ 8γ(:γ<≅< 2γ∈< × ΦΞ∃∀Φ:∀). Termenii 2γ∈< și ΦΞ∃∀Φ:∀ nu pot avea
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
mai degrabă salus spiritus siue animae, de tendință gnostică. Nu cunoaștem exact pe cine vizează Irineu în această polemică. Cert este că o altă variantă a cifrei fiarei pare cu totul incompatibilă cu interpretarea propusă anterior. Pentru a‑și convinge adversarii, Irineu aduce trei contraargumente: 1) manuscrisele cele mai vechi și mai demne de încredere transmit numărul 666; acest număr este confirmat de cei care l‑au cunoscut personal pe autorul Apocalipsei; 2) rațiunea însăși ne spune că cifra zecilor, din
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de convingător și de verosimil (tantam habet uerisimilitudinem) încât, dintre multe (ex multis colligamus), am înclina să credem că poate cel ce va să vină se va chema Titan” (30, 3). De ce însă Ioan ne‑a făcut cunoscut numai numărul adversarului, ferindu‑se să descopere numele exact al acestuia? Răspunsul lui Irineu este tot atât de misterios ca și întrebarea: „Acesta nu e vrednic să fie rostit de Duhul Sfânt. Căci, dacă ar fi fost rostit de Duhul Sfânt, poate că ar rămâne
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
milostiv, al Evangheliilor, și un Dumnezeu drept și înfricoșător, al Vechiului Testament, ci distinge de asemenea între Mesia al creștinilor, care a fost răstignit, și cel al iudeilor, care va veni la sfârșitul veacurilor. Credința în acești doi mesia opuși, adversari, va marca, într‑o anumită măsură, cristologia secolului al II‑lea. Plecând de la aceasta, o altă teorie, complementară, ia naștere, în mod firesc: cea a doi anticriști, unul iudeu, celălalt păgân. Commodian, de altfel, îi va distinge ca atare. În
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de la ispitirea Evei în rai (V, 21, 1) până la ispitirea lui Isus în pustie (V, 21, 2‑22, 1). A doua, din momentul ispitirii lui Isus și până la cel al pedepsirii finale și definitive a diavolului. În prima etapă, acțiunea Adversarului se desfășoară în ascuns, cu o oarecare discreție datorată prudenței. În rai, de pildă, el a ispitit‑o pe Eva strecurându‑se în pielea șarpelui. În cea de‑a doua etapă însă, el „își dă arama pe față” acționând direct
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
îl căutați pe Dumnezeu căci El nu poate fi cunoscut și nu Îl veți găsi niciodată»?”. Drept urmare, ereticii anulează, printr‑o exegeză ultraspiritualistă, semnificația reală atât a primei, cât și a celei de‑a doua parusii. Pentru a‑și contracara adversarii, Irineu revarsă un nou torent de pasaje din Noul Testament referitoare, de data aceasta, la Judecata de Apoi: Mt. 10,35; Lc. 17,34‑35; Mt. 13,30; 25,33‑34; Lc. 2,34; 10,12; în fine, Mt. 7,21
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
a Duhului Sfânt și puterea de a conferi, în mod concret, darul profețirii. La rândul lor, discipolii lui Carpocrat pretind că săvârșesc învieri de natură spirituală. Denunțarea sistematică a acestor eretici ca „preanticriști” arată, potrivit lui Irineu, că trăsătura esențială a adversarului eshatologic nu este violența, ci viclenia exersată prin arta magiei. Avem de‑a face deci cu un fel de „simbol hiperbolic”, dacă putem spune astfel, a tot ceea ce reprezintă erezia în ochii lui Irineu. Nota profund antieretică ce caracterizează teologia
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]