5,423 matches
-
în frustrație N.D. Levitov observă: „Primitivismul în regresie se referă nu numai la reacțiile manifeste, ci și la trăiri, de pildă la necesitatea de a mângâia pe cineva. În mod analog cu agresiunea, regresia nu constituie, în mod necesar, rezultatul frustrării, ea poate să apară și din alte motive: în virtutea imitației sau ca o ieșire premeditată, cu scopul de a trezi mila, compasiunea și a obține, în felul acesta, ceva”. (op. cit., p. 127). Considerarea „frustratiei” numai ca o conduită neorientată spre
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
internă de „conștiintă” deosebit de complexă, exprimată printr-o mare varietate de forme și nuanțe ale proceselor afective (printre ele predominând sentimentele complexe, care includ elemente de ordin intelectual și voluntar). În sfârșit, dacă în lumea animală „gama reacțiilor” comportamentle la frustrare este săracă (desemnând mai mult „atacul” și „fuga”), în lumea umană se înregistrează o mare diversitate de reacții: de la acțiuni inadecvate, preponderent emoționale, care exprimă, mai mult sau mai puțin, trăsături de „distructivism”, „rigiditate” și „imaturitate” la reacțiile cele mai
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
aici frustrație? Iar atunci când observă interferența cu obiceurile individului sau ale grupului, trebuie să se întrebe: nu e aici printre toate celelalte, și agresiune?” („The Frustration Aggresions Psycthesis”, în Psych. Rev., vol. 48, 1941). Ipoteza că „agresiunea” este consecința unei frustrări este destul de veche, prima formulare mai sistematică realizând-o S. Freud. Deoarece explicația dată de S. Freud nu a găsit o confirmare experimetală corespunzătoare, acei psihologi care au acceptat ipoteza „frustrție-agresiune” - printre ei numărându-se și grupul menționat mai sus
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
s-o explice la interpretarea numeroaselor comportamente sociale. În formularea ei modernă, care atenuează, în parte, tonul categoric al afirmațiilor inițiale, teoria „frustrație-agresiune” poate fi redusă la următoarele puncte esențiale: a) Frustrația tinde să provoace o agresiune directă contra sursei frustrării. Forța incitației la agresiune variază în raport direct cu importanța frustrației, aceasta din urmă fiind sub dependența a trei factori: a’) forța motivației blocate, adică a impulsului sau a deprinderii fruatrate, b’) gradul de interferență (contrariere) pe drumul ce conduce
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
direct cu importanța frustrației, aceasta din urmă fiind sub dependența a trei factori: a’) forța motivației blocate, adică a impulsului sau a deprinderii fruatrate, b’) gradul de interferență (contrariere) pe drumul ce conduce spre scop, c’) gradul de toleranță la frustrare. b) Actul agresiv direct poate fi inhibat. Inhibiția variază în intensitate, în raport direct cu forța pedepsei așteptate (în cazul în care subiectul ar îndeplini actul). Atunci când agresiunea directă contra agentului frustrant este inhibată, se produce o frustrare secundară care
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
toleranță la frustrare. b) Actul agresiv direct poate fi inhibat. Inhibiția variază în intensitate, în raport direct cu forța pedepsei așteptate (în cazul în care subiectul ar îndeplini actul). Atunci când agresiunea directă contra agentului frustrant este inhibată, se produce o frustrare secundară care modifică comportamentul reacțional în două maniere: a') modificarea obiectului agresiunii („deplasarea”): cu cât inhibiția agresiunii directe este mai mare, cu atât tendința „deplasării” acesteia este mai intensă; direcții deplasării agresiunii este determinată, de habitudinile reacționale ale subiectului și
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
grad, un „catharsis”, care coresnunde unei descărcări a tensiunii afective. În perioada imediat următoare descărcării unei stări de mânie, de exemplu individul se simte mai relaxat, mai degajat; el realizează un echilibru efectiv, care-l face mai puțin sensibil la frustrările următoare. La copii, „lichidarea” agresivității poate fi făcută în timpul jocului activităților simbolice, exercițiilor fizice intense, expresiilor grafice sau verbale etc. Adultul întâmpină dificultăți mai mari în a găsi căile de lichidare a agresivității, acestora fiind, în general, indirecte: sport, muncă
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
orânduiri nedrepte. Nu putem fi de acord nici cu ideea că rezistența împotriva subordonării, resemnării, este agresiune întrucât acestea reprezintă, dimpotrivă, prin sine, o rezistență la agresiune. Schematismul lui Anderson este unul din exemplele care demonstrează la ce duce teoria frustrării și agresiunii, în expresia ei pregnantă, atunci când o interpretăm pe baza unei scheme sociologice eronate, total rupte de fenomenele sociale concrete, istoricește constituite”. (op. cit., p. 125). Considerăm și noi ca evident simplismul ipotezei „frustrație-agresiune”. Agresiunea nu poate constitui decât una
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
op. cit., p. 125). Considerăm și noi ca evident simplismul ipotezei „frustrație-agresiune”. Agresiunea nu poate constitui decât una din manifestările stenice (cele mai expresive) ale frustrației, dar nu putem să reducem aceste manifestări numai la agresiune. Este de la sine înțeles că „frustrarea” nu determină actele de agresiune în mod automat. Ce determină, atunci, ca frustrarea să conducă, sau nu, la agresiune? Chiar și în lumea animală - unde reacția agresivă în fața unei piedici este un fenomen din cele mai frecvente - putem constata, pe
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
poate constitui decât una din manifestările stenice (cele mai expresive) ale frustrației, dar nu putem să reducem aceste manifestări numai la agresiune. Este de la sine înțeles că „frustrarea” nu determină actele de agresiune în mod automat. Ce determină, atunci, ca frustrarea să conducă, sau nu, la agresiune? Chiar și în lumea animală - unde reacția agresivă în fața unei piedici este un fenomen din cele mai frecvente - putem constata, pe de o parte un fenomen de inhibare a reacției agresive, și unul de
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
este un fenomen din cele mai frecvente - putem constata, pe de o parte un fenomen de inhibare a reacției agresive, și unul de învățare, iar pe de altă parte, o varietate destul de mare în ceea ce privește forța (intensitatea) agresiunii, ca răspuns la frustrare. În lumea umană, deși frustrarea poate să determine, adesea, o conduită agresivă, condițiile de educație au rolul de a transforma reflexul biologic într-o „reacție reflexivă de rezolvare a contradicției, cu respectarea normelor sociale și însoțită de sentimentul respectiv de
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
mai frecvente - putem constata, pe de o parte un fenomen de inhibare a reacției agresive, și unul de învățare, iar pe de altă parte, o varietate destul de mare în ceea ce privește forța (intensitatea) agresiunii, ca răspuns la frustrare. În lumea umană, deși frustrarea poate să determine, adesea, o conduită agresivă, condițiile de educație au rolul de a transforma reflexul biologic într-o „reacție reflexivă de rezolvare a contradicției, cu respectarea normelor sociale și însoțită de sentimentul respectiv de adeziune a conștiinței individuale”. (V.
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
compromis”. Așezând la baza doctrinei sale apriga luptă între „Id” (înclinații inconștiente”) și „Ego” (personalitatea cu psihicul ei) și „Super-Ego-ul” (principiile conduitei, normele sociale și valorile morale), S. Freud susține ideea după care omul ar fi condamnat la o permanentă frustrare, deoarece lupta între cele două instanțe extreme, Id și Supra-Ego, nu este niciodată pe deplin conciliabilă; această luptă este plină, prin urmare, de frustrare, înțeleasă ca o deposedare de către „cenzură” (care este o funcție a „Super-Ego-ului”) a înclinațiilor (pulsiunilor) omului
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
și valorile morale), S. Freud susține ideea după care omul ar fi condamnat la o permanentă frustrare, deoarece lupta între cele două instanțe extreme, Id și Supra-Ego, nu este niciodată pe deplin conciliabilă; această luptă este plină, prin urmare, de frustrare, înțeleasă ca o deposedare de către „cenzură” (care este o funcție a „Super-Ego-ului”) a înclinațiilor (pulsiunilor) omului, care au un caracter predominant sexual. Pe parcursul dezvoltării sale psihice și în timpul vieții sale adulte, omul - arată S. Freud - este supus frecvent frustrărilor și
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
de frustrare, înțeleasă ca o deposedare de către „cenzură” (care este o funcție a „Super-Ego-ului”) a înclinațiilor (pulsiunilor) omului, care au un caracter predominant sexual. Pe parcursul dezvoltării sale psihice și în timpul vieții sale adulte, omul - arată S. Freud - este supus frecvent frustrărilor și conflictelor, deoarece organismul caută, conform „principiului plăcerii”,să-și satisfacă pe orice cale pulsiunile. Satisfacția directă fiindu-i de regulă refuzată, comportamentul individului ajunge să fie tot mai mult guvernat de un alt principiu, cel al „realității”, modificare a
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
ca ceva izorât din propria sa voință. În primul caz, avem un sentiment de constrângere, de tiranie, care este urmat în chip firesc de o formă tipică de reacție din partea Eului (reacție descrisă de S. Rosenyweig în teoria sa asupra frustrării, sub denumirea de „apărarea Eului”). În al doilea caz, avem un sentiment de libertate, când actele Eului apar ca acte autonome, independente, libere, caracterizate prin „constructivitate” (particularitate specifică „comportamentului pentru rezolvarea unei probleme”, de care vorbește N.K. Maier). Sentimentul de
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
prin „compasiune”, o activitate socialmente valoroasă. Comparativ cu „autoagresiunea”, „autoagresiunea” era considerată de freudiști ca „reacția primordială”, care apare ori de câte ori comportamentul ce se supune „pricioiului plăcerii” este blocat; agresiunea este dirijată, deci, contra unui fapt exterior, perceput ca agent al frustrării, și corespunde tipului de reacție „extrapunitivă”, descrisă de S. Rosenzweig. S. Freud susținea teza agresivității înnăscute, potrivit căreia instinctul de agresiune și expresiile sale sunt independente de condițiile social-economice; consecvent tezelor sale sexualiste, S. Freud afirmă că: „privilegiul din relațiile
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
serie de experiențe infantile care pot constitui surse de complexe personale diverse, cum ar fi: șocul nașterii (care constituie prima situație de pericol pentru un Eu fără apărare); apoi, în perioada înțărcării, separarea prea brutală determină o intensă reacție de frustrare, pe care Freud o asociază la „teama pierderii dragostei”; reacția de gelozie infantilă produsă cu ocazia nașterii unui frate etc. Diferendul dintre S. Freud și C.G. Jung este determinat, în principal, de faptul că, dacă în viziunea lui Freud „complexul
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
cu primul născut, ambițios), al „mezinului” familiei care, în vederea compensării handicapului dat de diferența d evârstă, își trasează, adeseori, linii de perspectivă deosebite), all gemenilor, al „copiilor dificili”, în cazul cărora un rol important îl joacă greșelile de educație (ex. frustrare afectivă; nu i s-a dezvoltat copilului în suficientă măsură sentimentele sociale; nu a fost obișnuit să suporte, treptat, asperitățile și dificultățile, pentru a-și dezvolta „toleranța individuală” la situații de frustrare etc.). Comportamentele patologice, cele delictuale, deficiențele și perversiunile
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
rol important îl joacă greșelile de educație (ex. frustrare afectivă; nu i s-a dezvoltat copilului în suficientă măsură sentimentele sociale; nu a fost obișnuit să suporte, treptat, asperitățile și dificultățile, pentru a-și dezvolta „toleranța individuală” la situații de frustrare etc.). Comportamentele patologice, cele delictuale, deficiențele și perversiunile sexuale, își au, la rândul lor, rădăcina - afirmă A. Adler - fie în sentimente sau complexe de ineferioritate, fie în greșeli de educație. Cu toate aceste diferențe, Steluța Teodorescu are dreptate atunci când arată
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
de prohibițiile locale, sociale și morale; din acest conflict rezultă anxietate, ostilitate, reacții nevrotice. „Modul de viață american” cu contradicțiile sale sociale obiective (ex. între competiție și „nevoia de dragoste”, între „libertățile preconizate” și „limitările concrete”) generează - spune K. Horney - frustrările și resimțirea, în plan intern, a contradicțiilor subiective ale „idealurilor”. Ca și K. Horney, H.S. Sullivan așază în centrul motivației umane „nevoia înnăscută de securitate” și cea de „satisfacție”, care nu poate fi, însă, atinsă decât în cadrul „relașiilor interpersonale”, pe
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
de frustrație” poate fi modificată prin vise, prin procese de reprezentare și conceptualizare (care au rolul de a „înlocui” obiectul absent, fără a nega existența), fie prin refulare, negație, clivaj ( care au rolul de a îndepărta pe individ de sursele frustrării), pentru cel de-al doilea psihanalist, mecanismele de apărare descrise de S. Freud reprezintă doar un „sistem primar” de satisfacere a trebuințelor frustrate; la un nivel „secundar” de evaluare găsim „iubirea de sine” și „vanitatea”, iar la un nivel „terțiar
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
locomoția” individului, ca mijloc de restabilire a echilibrului tulburat prin nașterea trebuinței). „Locomoția”, în conceptul lui K. Lewin, este în funcție de vectorul realizat, putând fi adecvată în situații normale, dar și subtitutivă, imaginativă, aberantă sau inadecvată, în situațiile când conflictul și frustrarea devin stresante. Tendința generală a sistemului psihologic al persoanei fiind de egalizare și echilibru, tensiunea apărută la un moment dat, într-un anumit punct, ca urmare a nașterii unei trebuințe, tinde - precizează K. Lewin - să se „scurgă”, în funcție de „fluiditatea mediilor
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
propus are menirea de a angaja întregul sistem psihic într-un proces ascendent de ridicare, prin salturi, pe o treaptă superioară de evoluție - depinde, desigur, de nivelul anterior de dezvoltare psihică a sbiectului frustrat, de experiența individuală în situații de frustrare, dar, în primul rând, de personalitatea celui în cauză; astfel, s-a observat că în unele cazuri, privațiunea de moment a devenit un stimulent pentru mobilizarea unor eforturi mai mari în direcția armonizării raporturilor cu semenii sau cu „Eul” propriu
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
dar, în primul rând, de personalitatea celui în cauză; astfel, s-a observat că în unele cazuri, privațiunea de moment a devenit un stimulent pentru mobilizarea unor eforturi mai mari în direcția armonizării raporturilor cu semenii sau cu „Eul” propriu (frustrarea devine, deci, o premisă a reușitei următoare). Situația inversă, însă, când frustrarea inițială devine premisa unei noi frstrări, a unor noi încordări în relațiile cu semenii, este mai evidentă în domeniul fenomenelor nevrotic sau patologic, dar poate fi întâlnită adesea
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]