8,051 matches
-
cf., loc. cît., p. 117). 74 Este vorba de aderarea Prusiei, la 24 octombrie 1795, la tratatul austrorus, din 3 ianuarie 1795, în urma căruia s-a efectuat, din punct de vedere formal, cea de a treia împărțire a ei; de jure, Polonia a mai existat ca stat până la 26 ianuarie 1797, când cele trei state copartajante au încheiat la Petersburg tratatul care sancționa definitivă împărțire a Poloniei, prilej cu care denumirea statului polon a fost abolita (cf., loc. cît. p. 22
[Corola-publishinghouse/Science/1555_a_2853]
-
timp. Așteaptă-ne acolo. Terminat. Ocupat cu conversația. Hicks o îmbrânci pe Newt. Uitându-se în față, observă că Ripley se oprise. ― Ce se-ntâmplă? ― Nu prea știu, răspunse femeia cu o voce cu sonoritate spectrală din pricina tenebrelor. Dar aș jura că am văzut... acolo! La limita fascicolului îngust al lanternei sale, Hicks zări o formă mișcătoare și grotescă. Aidoma unui dihor, extraterestrul izbutise să-și turtească trupul pentru a se strecura înăuntru, în conductă. Bărbatul observă și alte mișcări îndărătul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
-
Blayney: - Nu prea cred că se află vreun viitor venusian printre cei din grupul ăsta al tău, spuse el. Bărbatul care devenise egalul unui rege, se încruntă spre prizonier. - Asta este o încercare de discreditare față de niște bărbați care au jurat să-și facă datoria atunci când li se cere de către un comandant autorizat? Gosseyn privi în sus spre fața aspră, încruntată a celuilalt și clătină din cap. - La un anumit nivel, spuse el, Semantica Generală recunoaște atotputernicia legii într-o societate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85124_a_85911]
-
curte, apoi de gardul dărâmat, de stradă, de soarele secționând jumătate din acoperiș. Călătoresc și astăzi pe bancheta din spate, strivit de valizele și tablourile bunicilor, urlând de groaza și ura și răzbunarea pe care, din acel moment, le-am jurat-o celor de dincolo de geam. Și vouă, adică. Meseria mea mă scutea de griji. Aveam un post călduț, de lector la Universitate, în care Statul investea anual o găleată de vopsea, cretă și bani cât să-ți dea iluzia că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
să ajung undeva, nu la țară (acolo urma să mă arunce nenorocita de repartiție), poate chiar în București, indiferent unde, doar să fiu aproape de casă: compromisul părea minim, nu deranja pe nimeni. În timpul unei ședințe, au fost primiți noi membri: jurau tâmpenii sub tricolor, cu vocea gâtuită de emoție. Atunci a apărut colega Gloria, de la Limbi Străine, plinuță și sclifosită ca o bombonieră. De fapt, stătea acolo de multă vreme, dar eu n-o văzusem, nu-i remarcasem aerul simpatic și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
întrecea în kere, duduci și zambile gata să dea ochii peste cap și să se răstoarne cu umbrelele rochiilor desfăcute în sus. Cel puțin în secolul 19, era prăpăd, nu deschideai o carte fără să-ți cadă una în brațe, jurai că sar din pagină cu tot cu caleașcă și servitori. Se leșina oricum, oriunde, dar mai ales în locurile de maximă vizibilitate, unde bărbații puteau interveni amabil și eficient, cu batiste și-odicoloane: la geam, pe ușile trăsurilor, în mijlocul unui dans, după perdeluțe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
Da, doresc notorietate, să se știe despre mine că hârdaiele rahate într-adins le-am lins prea-pline, să mă afle strănepoții cât de iscusit cu gura am contribuit Puterii să clădească dictatura! Cum? Mă întrebați de Rege, dacă i-am jurat credință? Tot ce știu e că sperjurul face multă trebuință: monarhia nu există, președintele în schimb de voința națiunii e ales și poartă-un nimb. „Talentat, băiatul ăsta, sau cine-o fi...“, a observat ironic Maria, fremătând în brațele mele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
răsucit, ridicat sfidător în aer, cu vârful în sus: îți venea să-l tai cu cuțitul și să aduci pantoful la dimensiunea lui firească. De aspect, nici nu mai putea fi vorba; când puneai o drăcie de-aia în picioare, jurai că te-ai încălțat cu-o trompă de elefant. Găseai trompe pe toate gusturile: și pentru bărbați, și pentru femei. Maria proba de zor, nu-i plăceau, dar așa arăta moda, trebuia să te conformezi și să ieși măcar o dată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
salutat deferent, exagerat, ipocrit. „Instituția prezidențială“ - suna ca un epitaf. Acum chiar mă stăpâneam cu greu. Te-apuca râsul când îi vedeai în uniforma lor bleumarin închis, cu epoleți mustăcioși, cu biluțe, și chipiuri cartonate pe dinăuntru. Mai ales femeile, jurai că le-au turnat într-un costum de ghips, cu revere de ipsos. Abia afară, am pus întrebarea care-mi stătea pe limbă: „Ai reușit să scoți ceva?“ „Cea mai clară poză făcută cu un aparat digital miniatural. Aruncă o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
Cotroceni, la Piața Victoriei, pe Aviatorilor, lângă Palatul CEC, pe Kiseleff. N-aveai loc nici să respiri. Le recunoșteai imediat, după zimți și geamurile cuirasate. Cu cât te îndepărtai de ele, cu-atât păreau mai multe. Dacă mergeai în Băneasa, jurai că ai intrat în port. Drăciile astea îți înțepau privirea, decupau orașul în bucăți tăioase, sucindu-l ca pe-un cerșetor cu corpul frânt în poziții neverosimile. Bănci, corporații, trusturi. Firme cu parteneri mulți, care trebuiau să se înșire cu toții
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
apă, dar morfoleai mașina prin noroi și pietriș, deșertat de basculantele care lucrau pe centură. Abia la urmă, ajungeai la RAR. Plecai de-acasă frumos, cu mașina spălată, cum scria pe hârtia de programare; când intrai pe poartă, puteai să juri că te-ai întors de la raliu. Ghinionul nu se-oprea aici. Dacă nimereai vreun inspector ciufut, te respingea, zicea că ai tupeu să vii așa, cu mașina murdară. Imediat după București, schimbai epoca. Vara, căruțele cu fân îți tăiau calea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
prin ea. Claxonul, la fel, original: l-ar fi făcut invidios pe Honnecker. Țeava de eșapament, piesă de epocă: lungă și subțire, montată strâmb, pe diagonală, cum scrie la plan; scoate niște rateuri, de întoarce tot cartierul capul după ea. Juri că-i mașina lui tataia. Doar când ridici capota, se schimbă problema: motor de Golf GTI, numai pistoane lăcuite și cilindri-n V, pe două rânduri, prize de aer duble, modificate. Mașinile s-au pierdut undeva în față. Am presupus
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
mai lumina cum trebuie, împrăștia de sub nori un galben pătat cu spirt, de aplicație virtuală. Am mângâiat-o pe Maria pe-obraz. În general, frumusețea femeilor dispare când le scoli din somn; te culci seara lângă o puștoaică, și dimineața juri că te-ai trezit pe catafalc cu bunică-sa. În mașină, e și mai rău: se fac albastre sau verzi de la viteză. Cu Maria, scăpasem de grija asta: deschidea ochii ei mari și negri, se uita după mine și i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
ba unul singur, trimestru după trimestru, o bănuiai că ține un set de lame în poșetă. Despre cele mai în vârstă, „mamaiele“ - cum le spuneau băieții, nici nu putea fi vorba: părul vâslea prin peroxid, rujul curgea dement (puteai să juri că s-a deschis o expoziție Munch), iar pe picioare atârna obosit varicele, în globuri albastre-vișinii. Ajungeau la clase triste, cu degetele arse de nicotină. Nu le vedeai deloc așezate la catedră; dacă ai fi adus zmeură și zahăr, jumate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
real?“ „Da.“ „Ia cască ochii-aici.“ Mi-a deschis un fișier și-a mărit imaginea. Obiectivul se mișca dintr-o parte în alta, dar camera era ușor de recunoscut: sufrageria lui Mihnea, noaptea. Inegalabilă, cu cearșafurile alea colosale peste fotolii. Jurai c-ai nimerit la reuniunea fantomelor. „E-ntreagă?“, s-a interesat el. „Pare.“, am convenit. „Acum, uite-aici.“ A apăsat pe-o altă tastă și imaginile s-au așezat cuminți pe laptop, patru: câte una-n fiecare colț al ecranului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
toate formele și mărimile), două perii de pantofi (cu firele pe jumătate chelite), termometrul bunică-mii (l-am folosit și eu, în copilărie, încălzindu-i mercurul la aragaz), 24 de cutii de chibrituri (le-am numărat), niște chiloți chinezești (vă jur că nu erau ai mei!), prosoape (tot chinezești, aspre, dar grozave, luau toată apa de pe corp), o brichetă (nefuncțională, am încercat-o de mai multe ori), un samovar (da, intră și-așa ceva într-un dulap!), un carnet CEC învelit într-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
niște apă-n urechi în scena veninului. Nu mai vorbesc de Vlaicu-Vodă, Apus de soare și-alte minuni patriotice scoase trimestrial de la naftalină, pe care nici măcar nu le poți citi, darămite suporta pe viu. Sălile duduiau de spectatori, ai fi jurat că suntem o țară de intelectuali. Uneori, din exces de zel, oamenilor li se puneau pernuțe și scăunele chiar pe scenă, să fie mai aproape de actori. Înnebuneam. Nu puteai să miști în front, era prăpăd dacă te simțeau figuranții. După
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
și îngustă. Pe mijloc, o masă cafenie își întindea burduful tăbliei dintr-un capăt într-altul. Două neoane chioare luminau mobilierul de recuzită: o scară proptită de perete, un cuier cu un palton (probabil al scriitorașului), vreo treizeci de scaune. Jurai că ai nimerit marți seara, la un cenaclu studențesc de pe Schitu Măgureanu. Dincolo de ușă, priveliștea cădea ca la teatru: scena, firul microfonului, cortina vișinie. Lipseau doar fețele congestionate de emoția lecturii. În perioada studenției, în sala umedă și lăbărțată din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
se transforma în discotecă. Pe-același etaj cu cenaclul, răsărise și-o sală de cor, unde tinerele talente ale Universității București exersau colinde, hore și rapsodii. Dacă n-ai fi știut că ești pe vremea lui nea’ Nicu, ai fi jurat că totul merge strună, ca niciodată. Zgomotul tobelor sau al difuzoarelor sparte din hol devenea la un moment dat asurzitor, întreaga clădire se zguduia din temelii, ca la cutremur. În puținele momente de pauză, auzeai trilurile corale, extrase din zeci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
o cadână nepătată, o prostituată de lux care își etala talentele și recunoștința pentru singurul client pe care îl avusese vreodată: eu. Cu timpul, situația s-a schimbat. Încetul cu încetul, între realitate și constructul virtual de comportament pe care jurasem să-l aplic până la adânci bătrâneți, a apărut un decalaj, o supraetajare, ca între o minciună bine ticluită și adevărul pe care îl ascunde. După decembrie 1989, toate motivațiile mele au dispărut, la fel și pretențiile: sistemul mental de relații
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
cu sâmburele pe care, dacă îl înghiți, îți crește un lămâi în stomac). Prin cartier și memorie defilau apoi potăile vecinilor (doamna Fețeanu hrănea un câine care semăna cu-o vulpe grasă) și casa cu pisici de lângă linia ferată (acolo jurai că proprietarii sunt o familie de pisici, cu-o babă chiriașă). Și asta nu era tot. Maria n-ar fi putut uita degetul mare de la picior (viitorul „Bismarck“, la care n-ajungea cu mânuțele și despre care mama îi spunea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
ei de piatră ieșeau pensionari dezlănțuiți și mămăi pietrificate, bărbați cu parpalace de piele jupuită și gospodine uleioase, unii cu scăunele de lemn, alții cu patul pliant, alții doar cu-o cărămidă. Mulțimea zăcea plantată în fața blocului, sediment lângă sediment. Jurai că se întâlnise Ramses (al III-lea, nu Ferdinand Sinidis) cu Tutankhamon și încă vreo zece-cinsprezece paiațe. Când apăreau listele cu întreținerea, aduse de doamna Matei, mumiile se înviorau. Încă pulsa viață acolo, exista energie, mișcare, curgeau niște artere. Doamna
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
cârciumă și, după spusele celor aflați acolo (adică ale întregului sat), ar fi zis: „Vă oferim un spectacol de care unii dintre dumneavoastră ați mai auzit: jaful. Nimeni nu mișcă!“ Cuvintele poate n-au sunat chiar așa (deși învățătorul se jură și azi că le-a priceput întocmai), dar în prelungirea lor veneau țevile unor pistoale de-oțel, cu ochiuri rele și întunecate, de care nimeni nu mai pomenise prin părțile locului. Chiar dacă nu stăteai foarte bine cu auzul, aveai suficiente
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
al bunicului Vitalian. „Ia zi, doctore, unde-ai fost ieri?“, l-a scuturat șeful jandarmilor. „Aici, la ferma boierului.“ „Așa. Și n-ai văzut nimic?“ „Dacă aș fi văzut ceva, v-aș fi zis imediat.“, s-a văicărit Leordeanu, „Da’ jur că n-am văzut nimic.“ „Bine. Ia zi, ce n-ai văzut.“ N-am înțeles dacă bunicu’ Vitalian i-a confirmat spusele (dacă zbura peste munți, cum povesteau unii, ar fi fost cam greu), dar jandarmii l-au săltat pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
doi elevi de liceu, mici și pirpirii. După vreo trei străzi, pirpiriii au ieșit în față pe-o scurtătură. Nu mai erau nici doi, și nici așa de mici: se strânseseră vreo zece, iar în mâini învârteau lanțuri și robineți. Jurai că înghițiseră vitamine pe drum. Până să apuce Mihnea să explice, Cezar o luase deja la picior, fără vreun avertisment. Băieții s-au concentrat pe Mihnea, înconjurându-l cu atenție. Acum, să ne punem și-n locul lor: nici eu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]