4,923 matches
-
la Iancu Văcărescu „un grămădit ohtat” (Călătoria), iar suspinurile vin totdeauna În valuri (Nemulțumire cu nădejdea): „Înfocate scoț suspinuri Tot În valuri, tot În chinuri, Ce fac, mă primejduiesc.” Există o anumită foame de noțiuni și dorință de expansiune În lirica lui Iancu Văcărescu și asta se vede mai bine În baladele lui, dintre care una Peaza rea, arată o mișcare extraordinară a fanteziei. Formula poetică permite trecerea rapidă de la un cîmp de percepție la altul, salturile acrobatice, mișcarea nebună a
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Însă, prea ușoară pentru a putea determina În poemul heliadesc o clară imaginație materială. Însă, din moment ce există poezia, trebuie să existe În inima acestui retorism și cîteva elemente care particularizează imaginarul. Începem prin a observa că noțiunile, lucrurile capătă În lirica lui Heliade atributul amplitudinii, vastității. Obiectele, stările sînt totdeauna largi, Înalte, iar dacă noțiunea implică un sens moral, atunci ea primește unul din determinantele nelimitatului și insuportabilului: e „Îngrozitoare”, „cumplită”, „infernală” etc. Asta dovedește un gust pentru perspectivele vaste și
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
O datorie resimțită ca o povară, o renunțare În care poetul nu vede Încă partea de bucurie și frumusețe. Asta nu-l Împiedică Însă ca, atunci cînd vrea să scoată lucrurile din sfera banalului (să le aducă, adică, În spațiul liricii), poetul să pună lucrurilor aripi, să le salte, să le „ardice”. Starea de grație lirică este starea de zbor sau, cel puțin, de pregătire de zbor: seara pînditoare „cu-ncet și-ntinde umbra cutezătoare-n sus” (O noapte pe ruinele
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
desfăcea În tărie”, o imagine luată, desigur, din literatură. Descrierea a doua este o schiță În proză, săracă pentru că Îi lipsește forța imaginației: ...„un glob rubinos se văzu legănîndu-se printre frunzele desfăcute de vînt...”. Peisajul este mai bine individualizat În lirica propriu-zisă. Muzica versurilor Îi dă grandoare. Confesiunea Îl particularizează. Nu este vorba, cum se va vedea, de un singur peisaj, Înțelegînd prin peisaj ceea ce Novalis numea: „un corp ideal pentru o formă de spirit”. Altfel zi: o opțiune În lumea
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
turburare Subt vălul ce sălta; Te privii În tăcere; cunoscuși a mea stare, Văzuși puterea ta...”. O comunicare trecută deja În amintire („dar depărtat de tine”), intrată din tăcerea emoției În tăcerea timpului. Gestul cel mai Îndrăzneț de intimitate În lirica erotică a lui Gr. Alexandrescu este sprijinirea frunții pe pieptul tremurător al femeii. Dar și acest curaj este o faptă a trecutului: „Minutu-acela-n veci mă muncește, Ca o sentință e-n mintea mea; De ating fruntea-mi, simț că svîcnește
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
D. Bolintineanu, poezia română se deplasează spre sud, spre zona orientalo-mediteraneană, acolo unde se amestecă miturile. Florile Bosforului, Macedonele, puternicul poem Conrad inventează un spațiu liric În care natura este magică și pasiunile ating forme de delir. Eminescu va duce lirica română, prin cultură și imaginație, spre nord, spre miturile borealice. Cu mai puțin talent și cu o spiritualitate redusă, Bolintineanu Îl precede În ambiția de a depăși granițele inspirației locale, dar Într-o direcție contrară. El are În față cîteva
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
predilecție) este blîndă și neștiutoare de misterul pe care Îl ascunde. Pasiunile se consumă În afara poemului. În poem e vorba doar de o fugă, o „hîrjoană”, de o plecare În codru. Sentimentul este privit dinafară, cu oarecare răceală. Noțiunea de lirică erotică „obiectivă” nu este, În cazul lui, nepotrivită. De la el s-a inspirat Coșbuc cînd a cîntat ritualurile țărănești ale dragostei. Alecsandri a Înfățișat, totuși, și femeia virilă. Fulga din Dan, căpitan de plai este tipul de femeie voinică, năprasnică
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
ce să fie, fecior de zmeu, ori fată?... Iar cînd pe sub altița cămeșii Înfirată Zărește la lumină doi crini ieșiți În undă, Doi pui În neastîmpăr de lebădă rotundă, Răpit de dor, el cade pe gînduri cîte-un an!”... Întorcîndu-ne la lirica obișnuită, observăm că punctul maxim al eresului alecsandrian este beția drăgăstoasă: „În beția drăgăstoasă Ochișorii-ți strălucesc, Obrajeii-ți ruminesc, Crinișorii-ți Înfloresc De mă-mbăt și mă uimesc...” Uimire Înseamnă, de bună seamă, fascinație. A privi este dorința cea mai
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
mai mare, poate, frecvență la Alecsandri a valorilor plastice. Călinescu găsea, totuși, prea simplificat elementul vizual În poezie: cerul e „albastru”, cîmpul este „verde” sau „alb” sau „negru” etc... Edgar Papu crede, dimpotrivă, că Alecsandri a inaugurat tehnica impresionistă În lirică: „primul exponent al impresionismului european În poezie, stil identificat ca atare sub specia instantaneului sugestiv, alcătuit din trăsături libere, «dezlegateă una de alta”**. Punctul de plecare ar fi, Întîi, poezia parnasiană, pe care Alecsandri o relativizează, o „depietrifică” prin imagini
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Într-un peisaj, peisajul Într-un tablou, tabloul Într-un spațiu care intră de mai multe ori și sub forme diferite În sfera imaginarului. Mijloacele de apropiere sînt mai variate (vizuale, auditive, olfactive, rareori tactile), dar că Alecsandri impune În lirica lui descriptivă un „stil senzorial”, cum s-a spus, este greu de susținut. Imaginile vizuale, olfactive... nu trec nici aici de o anumită limită de abstracțiune și stereotipie, rareori o pulsație, o nuanță, o repetiție indică un atașament involuntar pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
În frazele de mai sus, este Încă și un adevăr: iubirea descoperă și Întemeiază ființa individului. („căci orice idee de om este o idee de dragoste” - zice Denis de Rougemont În Les mythes de l’amour), erosul provoacă și Întemeiază lirica. Conachi se angajează, În finalul citatei precuvîntări, să slujească pînă la moarte pe aceea „cătră care mă cinstesc a fi În viața me plecată slugă”, făcînd din robie condiția lui de existență. Însă, slujind iubirea, el Înțelege să slujească poezia
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
alte virtuți și se revendică dintr-o simbolistică mai profană. Simbatiea este, poate, agapé, mai puțin latura spirituală, dragostea se oprește la el În pragul emoției. Există, cu toate acestea, În poemele lui ecouri din mitologie, din filozofia veche, din lirica trubadurilor, vaietele stihuitorului ne trimit mereu la Biblie, Însă toate aceste elemente nu par a determina iubirea ca pasiune. Denis de Rougemont, studiind literatura erotică a occidentului**, propune o mytanalyse bazată, În esență, pe gruparea tuturor situațiilor, formelor pe care
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Deodată să rănește...” Femeia cu trup delecat și nostimă la mers ajunge pînă În poezia lui Eminescu. Este modelul frumuseții verosimile și accesibile. El apare Întîi În aceste cîntece de dragoste și de petrecere. Regăsim În ele toate motivele din lirica trubadurilor. Deschid o Antologie a trubadurilor alcătuită de Pierre Bec* și ochii Îmi cad pe o Închinare de dragoste extrasă din scrisoarea celebrului Arnaud de Mareuil: nu lipsește nici unul din motivele poeziei lui Conachi, Văeăreștilor, Anton Pann... Un exemplu: „CÎnd
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
alta lancea, semnul curajului viril. Două arme care deschid drumul spre inima Stăpînei. Doamna lui Erotocrit este Însă o copilă care nu cunoaște ceremonialul erotic. Ea se adresează doicii a se lasă sedusă de cîntec. Ce urmează iese din sfera liricii propriu-zise. Intră În cîmpul poeziei eroice și al moralei. CÎteva versuri dezvoltă tema mesagerului: „O, cer! o, soare și lună, O, stele! de sus priviți, Și patima, mea-mpreună, Pretutindenea vestiți”... iar o Eho-vorbire nu-i decît un sirventis, o
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
1976. ** Din clasicii noștri, Editura Eminescu, 1977. * Strofa este cuprinsă În vol. de Opere complete, III, 1875. * Cităm după C. Conachi: Scrieri alese, ediție, prefață, glosar și bibliografie de Ecaterina și Alexandru Teodorescu, E.P.L., 1963. * apud Roxana Sorescu: Metamorfoze ale liricii erotice, În vol. Structuri tematice și retorico-stilistice În romantismul românesc, Ed. Academiei, 1976. * Cf. Robert Flacelière: L ’amour en Grice, Hachette, 1971. * Poezia „realelor“. ** L’amour et l’Occident, 1939 și Les mythes de l’amour, 1961. *** „Erotismul Începe acolo
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
concluzii foarte apropiate de "ideile" lovinesciene, dar mult mai bine argumentate. Spre exemplu, criticul ieșean corela principiul sugestiei cu acela psihologist, al emoției și sentimentului, cum și cu mecanismul imaginației creatoare, pentru a evidenția "lipsa de subiecte, de ocazional" în lirica eminesciană. Imaginația, afirmă Ibrăileanu, "este serva supusă a sentimentului. Ea nu are alt rol decît să exprime sentimentul. De aici caracterul de imaterialitate al poeziei sale lirice, idealitatea ei", care nu-i decât un "efect al muzicii din suflet, ca
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
am văzut, și de Lovinescu) este abolită în literatura și arta modernă. După cum remarcăm, Ibrăileanu explică foarte comprehensiv motivele popularității lui Eminescu poet genial, care a știut să "traducă" filosofia complicată a Luceafărului în limbajul simplu și accesibil al romanței, lirica eminesciană dovedindu-se rezistentă în timp și datorită "mesajului" său lesne de înțeles (desigur, la un prim nivel, comun, de înțelegere), și nu doar grație muzicalității și sugestivității limbajului. Opinii asemănătoare întâlnim în studiile lui D. Caracostea, alt adversar al
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
o "formă internă", un "factor modelator supraordonat", relevabil în fiecare poem eminescian, indiferent de "forma" lui particulară, astfel încât "acordul dintre personalitate, experiența adânc trăită și forma internă" lămurește și "stăruința de a plăsmui", propensiunea creatoare. Căutând, deci, "forma internă" a liricii eminesciene, criticul identifică o "structură dramatică" recurentă (mai precis: balada), "cerută de chiar personalitatea lui", așadar o "formă" ce are la bază o experiență psiho-erotică sui generis (în cazul lui Lovinescu avem de-a face tot cu o structură dramatică
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
diverse, materia inalterabilă și neindividualizată încă a sufletului uman. Prin această sforțare spre universal, simbolismul pășește alături de muzică, limba firească a universalului (s.n.)"93. Dacă așa stau lucrurile, nu cumva trebuie să considerăm pe Eminescu (dată fiind dimensiunea sugestiv-muzicală a liricii sale) un precursor al simbolismului românesc? Desigur. Numai că, în mod bizar, Lovinescu refuză să tragă această concluzie la care l-a condus, dealtfel, chiar argumentația sa. Refuzul se datorează poate și faptului că ideea mai fusese exprimată în epocă
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
de opera eminesciană contribuie și ea, prin necesarul proces de dezindividualizare pe care îl solicită, la transfigurarea mitică a biografiei și la ipostazierea abstract-simbolică a scriitorului drept "geniu" însingurat și neînțeles. În aceeași ordine de idei, plecând de la observația că lirica lui Eminescu (o "lirică mascată") "e mai ales a eului individual", Tudor Vianu afirma, cu îndreptățire: "spovedindu-se, poetul poate adeseori să extindă eul său până la limitele unei perechi, ale unei colectivități mai întinse, sau până la condiția umană generală", cu
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
și ea, prin necesarul proces de dezindividualizare pe care îl solicită, la transfigurarea mitică a biografiei și la ipostazierea abstract-simbolică a scriitorului drept "geniu" însingurat și neînțeles. În aceeași ordine de idei, plecând de la observația că lirica lui Eminescu (o "lirică mascată") "e mai ales a eului individual", Tudor Vianu afirma, cu îndreptățire: "spovedindu-se, poetul poate adeseori să extindă eul său până la limitele unei perechi, ale unei colectivități mai întinse, sau până la condiția umană generală", cu precizarea că prin adoptarea
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
că, în prezentarea "etapelor" vieții, după "vârsta inițierilor" urmează, succesiv, "acțiunile cosmogonice, marea iubire, nebunia și moartea"116. E drept că, în analiza erotismului eminescian, Călinescu exaltă "serafismul animal", "nevinovăția naturală a ființelor ce se împreună neprefăcut", e drept că lirica erotică a poetului îi pare "suav genitală", adică antiintelectualistă și anti-sentimentală (într-un cuvânt: antiromantică). Însă asemenea afirmații nu-s deloc "triviale" și nu demitizează biografia poetului, ci o reconfigurează la alt diapazon, nietzscheean-vitalist (nicidecum "naturalist", cum s-a afirmat
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
concede femeii o anumită capacitate creatoare una limitată, e drept, la orizontul îngust al propriei sensibilități, fără putință de obiectivare. Până la un punct, așadar, creativitatea poetică urmează, dacă se poate spune așa, un tipar "feminin". Nu întâmplător, în romanele criticului lirica eminesciană e apreciată mai mult de femei, și tot femeile sunt cele care plăsmuiesc "mitul poetului tragic", al "tânărului geniu" nefericit în amor de unde și nevoia firească de consolare, duioșia resimțită invariabil, la lectura versului eminescian, de cititoarele cu inimă
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
răspunzând "unei necesități sufletești" caracteristice individului contemplativ, cufundat "în nori și-n ceruri nalte"). Nu întâmplător, confirmând parcă "sugestiile" oferite de interpretarea lovinesciană, exegeții operei eminesciene au subliniat faptul că experiența sufletească din care a crescut Luceafărul și, în genere, lirica erotică eminesciană, se regăsește în mitul lui Amor și Psyche, după cum reiese și din următorul fragment epistolar: "până a nu te cunoaște numai puțin, simțământul meu nu era cu mult deosebit de acela dintre Amor și Psyche. Dumneata erai o idee
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
Gérard Gengembre • Modernismul interbelic, George Bădărău • Naratologia. Introducere în teoria narațiunii, Mieke Bal • Neomodernismul românesc, George Bădărău • O teorie a literaturii, Florica Bodiștean • Ocheanul balcanic, Marius Nica • Personalitatea literaturii române, Constantin Ciopraga • Poetica sacrului, Mina Maria Rusu • Poetica elementelor în lirica lui Lucian Blaga, Lăcrămioara Solomon • Povestea populară, Michel Valière • Romancierii interbelici, Livia Iacob • Romantismul englez și german, Mihai Stroe • Slavici sau iubirea ca mod de viață, Steliana Brădescu • Teoria și practica semnului, Ioan S. Cârâc • Teoria narațiunii, Franz K. Stanzel
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]