5,174 matches
-
a declanșa detectorul, al cărui semnal roșu începu să pâlpâie. Imediat plecă semnalul la toate difuzoarele încastrate în tavan și un potop artificial se abătu peste dulapuri și sol. Simultan, o sirenă prinse a urla. În centrul de exploatare, Hicks tresări auzind alarma. Privirea i se desprinse de consolă zburând spre ecranul ordinatorului central. O mică zonă a planului acestui etaj pâlpâia. Caporalul se ridică și se repezi spre ușă strigând totodată în microfonul individual: ― Vasquez, Hudson, veniți la secția medicală
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
-
și localizatorul lui Hicks pe aruncătorul de flăcări și privea cadranul ori de câte ori îndrăznea să-și coboare privirea. Aparatul funcționa mereu și o ghida spre emițătorul reglat pe frecvența sa. O voce echilibrată și artificială răsună în culoar, făcând-o să tresară. ― Atențiune! Alarmă roșie. Evacuare imediată. Personalul dispune de paisprezece minute pentru a ajunge în perimetrul de securitate. Diodele localizatorului îi indicau în continuare o direcție și o distanță. Ripley reluă înaintarea. Clipea mereu din pricina sudorii care îi curgea pe frunte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
-
Sulaco lucrau la înlocuirea oxigenului pierdut în spațiu în ultimele momente ale luptei. Bishop nu-i dăduse drumul lui Newt. Din trunchiul secționat atârnau niște organe interne artificiale și niște cabluri sfârâitoare. Pleoapele se deschiseră și se închiseră și capul tresări pe neașteptate, lovind puntea. Regulatoarele sale interne putuseră să întrerupă hemoragia fluidului vital și luptau pentru reducerea consecințelor rănilor sale grave. Pe marginea sfâșiată, niște încrustații albicioase erau parcurse de scântei. Androidul reuși să schițeze un zâmbet când o văzu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
-
ați părăsit laboratorul. Acesta fu un al doilea puternic șoc. Cât de repede pot reacționa oamenii? Observațiile făcute cu metodele Semanticii Generale stabileau că o reacție a talamusului putea fi aproape instantanee... Mușchii se contractă când apare o amenințare. Trupul tresare și pulsează. Vocea poate rosti sunete sau cuvinte. Cât de puternice erau aceste reacții? Asta depindea desigur, de cât de multă activitate corticală era încorporată în aceste prime reacții. După câte putu constata Gosseyn, prea puțin din cortex era implicat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85124_a_85911]
-
ceva mai împodobită. Dar însuși împăratul răspunse la ușă, când sună soneria - sau ce semnal o fi fost acela - care se declanșă când Breemeg atinse un dispozitiv lateral. Gosseyn observa cum curteanul înghițea în sec - pur și simplu gâtul îi tresărea ca atunci când înghiți. Dar înainte ca omul să-și recapete aplombul oficial, băiatul îl expedie. - Poți să pleci Breemeg. Mă ocup eu de musafir, mulțumesc. Apoi îl salută pe Gosseyn cu o mișcare a mâinii. Incidentul se încheie; Breemeg, căruia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85124_a_85911]
-
aici. Arătă spre panta înzăpezită care părea mai puțin dreaptă. - Vin imediat acolo, strigă Gosseyn. Mai întâi, următorul lucru pe care și-l propuse trebuia încercat. Cu băgare de seamă întinse mâna și apucă o creangă dintre cele mai groase. Tresări. Și-i dădu drumul imediat. Era mai mult decât caldă. Îi trebuiră mai multe minute. Aruncă zăpadă pe porțiunile de unde voia să apuce creanga până ce se răcori. Imediat ce putu să pună mâna pe creangă, folosind genunchiul ca pârghie, o rupse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85124_a_85911]
-
nimic și toți îl priveau așteptând. Deși reușise să-și îndepărteze emoția aceea specială, el părea neschimbat față de cum îl știa memoria Gosseyn înalt, puternic, fața încă tânără, impresia generală de bărbat inteligent în vârstă de aproximativ cincizeci de ani. Tresărind, își aminti de publicul din cabinetul său. Înghiți în sec, apoi spuse: - Complexul acela nervos afectat pare să fie doar parțial deconectat și de aceea a primit un sprijin minim, de la sursa de energie de care, se înțelege, trebuia să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85124_a_85911]
-
mica lor desăvârșire, vicioasă, orbitoare și irezistibilă. În Facultate, îmi făceam de cap ca un impostor. Nimeni nu suspecta că, îndărătul discursurilor documentate despre Eminescu sau poezia modernă, se-ascunde furia tăcută a anarhistului, care ar fi aruncat fără să tresară grenada prin miile de pagini ale istoriilor literare, ca printr-o mulțime de trecători. Uram literatura, mă simțeam invidios pe succesul colegilor mei, le urmăream cărțile mediocre tronând în librării și-mi venea să urlu, fiecare copertă îmi provoca o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
groazei. Cui îi păsa? Totul se termina cu bine, apoteotic, într-o revărsare națională de splendori culturale: înzestrați cu talent, voință și dragoste de scris, artiștii cuvântului defilau ca niște mumii resuscitate din sarcofag, cu pansamentele fluturând sub soare. Sala tresărea de mândrie, de emoție sau pur și simplu de indiferență. În momentele solemne, când, mimând reciproc apropierea, distanța dintre mine și cei 30-40 de copii rumeni, trimiși de părinții lor să deprindă tainele oboselii șase ore pe zi pe câte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
fi cumpărat toată memoria perioadei, n-ar mai fi știut nimeni de noi. Datele rulau, compunând imagini. Fiecare scenă, fiecare senzație trebuia stocată, în vederea conservării. În locul depozitului bancar sau la CEC, depozitul de-amintiri, banca personală a memoriei. Nu-mi tresărea un mușchi. Puteau să se ducă naibii Bucureștii, cu tot cu oameni și case. Suferința, plictiseala, bucuria pulsau calculat, în ritmul electrochimic al neuronilor. Mă simțeam ca într-un imens cinematograf, cu spectatorii înghesuiți după osul occipital: fiecare își vedea de filmul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
sticlă. Nu mai simțeam podeaua. Douăsprezece secunde. Amețeala, începutul panicii. Mă uitam după crăpături, să văd unde-o să cadă zidul. Balconul ar fi zburat primul, cu jumătate din birou. Mi-am pierdut echilibrul, Maria era deja pe jos. Camera tresărea ca și cum cineva îmi scutura craniul sau cutia calculatorului. Șaisprezece secunde. Fisurile au apărut, pe pereți, în creier, peste tot. Mi s-a întunecat privirea, n-am mai simțit atingerea mâinilor. Am mai apucat să văd cărămida din spatele tencuielii: sângerie, plesnită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
dat, s-a aprins. Poate a fost o scânteie, poate s-a frecat vreun cablu de vata de sticlă și-a luat foc, cine știe. Au ars acolo, în apă, de vii, le-auzeai urletele de-afară, din stradă.“ Am tresărit și-am dat cu toții paharele pe gât. Le-am mai umplut o dată. Cam tot atunci s-a auzit un zgomot, ceva înfundat, de rufă prost așezată-n dulap. Dintre prosoape a ieșit Brutus, motanul lui Mihnea. Un „albastru de Rusia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
Se zice că memoria nu minte, acționează ca o peliculă fotografică: tot ce imprimi pe ea acolo rămâne. Găsești ce îți trebuie și după douăzeci de ani. Începeam să am dubii cu privire la chestia asta. Dimineața, când a sunat telefonul, am tresărit. Nu știu dacă ați observat, dar telefoanele n-au niciodată același timbru. Când sună bunica, să-ți spună că sunt gata borcanele cu șerbet, doar să vii să le iei, nu e la fel ca atunci când te caută de la facultate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
Doi kilometri de scoici, cranii miniaturale pisate definitiv. Maria a deschis ochii. M-am aplecat peste ea, depărtându-i ușor picioarele. Era un gest firesc, intens, ca între iubiți vechi și, desigur, devotați. I-am mângâiat apoi fesele. Mușchii au tresărit, picăturile de apă au lunecat unde n-ar fi trebuit s-o facă. Le-am șters cu vârful degetelor, pregătindu-mă s-o pătrund. „Nu acolo...“, mi-a șoptit Maria. De fapt, ridicase tonul, dar eu n-o auzeam, din cauza
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
unei fuste lungi), buzele întredeschise și, mai ales, pletele negre, incandescente, desfăcute pe carnea albă a spatelui. Călărețul meu apaș, pe nume Loup-Noir, lua înfățișarea unei femei; când închideam noaptea ochii, o tensiune surdă îmi cuprindea simțurile, făcându-le să tresară de nerăbdare. Întâlnirea părea inevitabilă: ea avea să se producă mulți ani mai târziu, sub forma unei obsesii calme și perseverente pentru femeile brunete, cu ochii negri și părul lung. Încă mai ciudat, cam tot pe la vârsta aia (poate prin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
de care aveam nevoie era să dau nas în nas cu vreun nene în pijama. Am traversat din câțiva pași culoarul, după care am cotit în holul mare, singurul luminat cât de cât. Te dobora o liniște blândă, spitalicească. Nu tresărea un fir de praf, frigul ricoșa fără zgomot pe ciment și pe marmură. Dormeau cu toții: Eminescu, Odobescu și portarul. Nici unul nu m-a observat ieșind din facultate. Afară, am tras adânc o priză din aerul nopții. Mirosea bine, a răcoare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
ecran s-a prelins o masă de bărbați și femei (eu le-aș fi zis băieți și fete), mișcându-se flexibil pe scenă, sub niște faruri violet, stroboscopice. Se auzeau bubuituri înfundate, ritmice, ca un difuzor gata să plesnească. Corpurile tresăreau, absorbind sunetele cu ochii închiși și brațele ridicate deasupra capului. Luminile se încrucișau în valuri comprimate, pielea lucea de plăcere și transpirație. M-am uitat cu interes la mișcările mulțimii. Era un fel de ritual, o transă prin care carnea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
o spun și eu pe cea cu «noi».“ „Mi se pare corect.“, am admis. După care am fandat, cu multă precauție: „M-ar mai interesa ceva, legat de tatăl Dvs.“ „Ce-i cu el?“, m-a privit inginerul, fără să tresară. Știa ce urma să zic. „Ce relație a avut cu Ion Gheorghe Maurer?“ „Informație pentru informație.“, a tras de timp Grosescu. Nu era prost. Ar fi putut să nege sau să mă întrebe o prostie, gen: „Cine-i Gheorghe Maurer
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
lacul Toplitz a fost definitiv închis. Austriecii nu sunt dispuși să accepte vreo nouă investigație. Nimeni nu mai poate reconstitui traseul.“ „Mai puțin prietenul Dvs., scufundătorul de plăcere.“ „Scufundările de plăcere au uneori scopuri științifice.“, a parat Grosescu, fără să tresară. „Științifice, cu ghilimele?“, am insistat. „Cu sau fără. Nu contează.“, a continuat inginerul, „Vrei hârtia?“ „Depinde.“, m-am ferit. „Ce conține și de ce-ar trebui să mă intereseze?“ „Eu ți-o dau oricum.“, mi-a surâs Grosescu. „Ți-am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
o intervenție masivă în memoria latifundiarilor a permis stabilirea unui acord între elita capitalistă a momentului și marii proprietari și exportatori de grâne, până atunci naționaliști și conservatori.“ „Se spune patrioți, nu naționaliști...“, am observat. Vocea din sac n-a tresărit. „Patriotismul e-o poveste inventată tot de noi. Ne folosim de ea când avem nevoie de tulburări etnice sau religioase. A mers bine cu otomanii și habsburgii, n-a mers cu rușii. Astăzi, nu mai lucrăm cu-așa ceva. Știi și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
însă în primul rând am venit ca să mă recomand, pentru că sunt prințul Mâșkin, iar generăleasa Epancina e și ea ultima dintre prințesele Mâșkin și, în afară de dumneaei și de mine, nu mai există Mâșkini. — Carevasăzică, sunteți și rudă? întrebă lacheul și tresări speriat aproape de tot. — Tot aproape deloc. Adică, dacă am întinde coarda, ar reieși, desigur, că suntem rude, însă atât de îndepărtate, încât nici nu s-ar putea zice că suntem cu adevărat. Din străinătate i-am scris generălesei o scrisoare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
căsători cu nimeni, sunt bolnav, spuse prințul. — Dar Rogojin s-ar căsători? Ce credeți? — Cred că și mâine s-ar putea căsători; s-ar căsători și, peste o săptămână, zic eu, ar înjunghia-o. Auzind aceste cuvinte ale prințului, Ganea tresări atât de tare, încât interlocutorul mai că nu țipă. — Ce-i cu dumneavoastră? întrebă el, apucându-l de mână. — Luminăția Voastră! Excelența Sa vă invită la doamna, anunță lacheul apărut în ușă. Prințul porni în urma acestuia. IVtc "IV" Toate cele trei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
greu; fața îi slăbise, parcă ar fi fost a unui schelet, broboane de sudoare îi apăreau pe frunte și pe tâmple. Așa o găseam întotdeauna. Veneam pentru câteva clipe și nici eu nu voiam să fim văzuți. De îndată ce apăream, Marie tresărea, deschidea ochii și se repezea să-mi sărute mâinile. Nu mi le mai retrăgeam, pentru că asta pentru ea era o bucurie; tot timpul cât stăteam lângă ea, tremura și plângea; ce-i drept, de câteva ori a început să vorbească
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
eventual, lui Ardalion Alexandrovici ar fi socotiți în contul dumneavoastră, însă nu vă fac această rugăminte decât ca să nu existe echivocuri... Ce-ai acolo, Varia? Varia se întorsese în cameră și, tăcută, îi întinsese mamei portretul Nastasiei Filippovna. Nina Alexandrovna tresări și, mai întâi parcă speriată, apoi cu o covârșitoare amărăciune, îl privi câtva timp. În sfârșit, îi aruncă Variei o căutătură întrebătoare. — Astăzi chiar ea i l-a făcut cadou, spuse Varia, iar diseară se hotărăște totul între ei. — Astă-seară
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
măsuța de lucru a Ninei Alexandrovna, chiar în fața ei. Văzându-l, Ganea se încruntă, îl luă cu ciudă și-l aruncă pe masa sa de scris, aflată în celălalt capăt al camerei. — Astăzi, Ganea? întrebă brusc Nina Alexandrovna. — Ce astăzi? tresări Ganea și, subit, se repezi la prinț. A, înțeleg, deci dumneavoastră și aici!... La urma urmei, ce-i asta, aveți vreo boală? Nu vă puteți stăpâni? Dar pricepeți odată, Luminăția Voastră... — Aici eu sunt vinovat, Ganea, nu altcineva, îl întrerupse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]