6,323 matches
-
adăuga un strat de calcar în interiorul țestei lor, deveneau tot mai inanimați și mai triști, de parcă o proteză asemenea plăcilor dentare pe care le purtau în gură le-ar fi substituit emoțiile cariate, ideile cu nervul necrozat, paradontoza vieții lor absurde. Am urcat în autobuz printre ultimii, și abia când m-am așezat mi-am dat seama că-mi lăsasem în dormitor, pe noptieră, Metamorfoza. Dacă m-aș fi așezat în spate n-aș mai fi reușit să cobor, fiindcă tot
Travesti by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295574_a_296903]
-
variantă, asta e, fiul meu, lumea nouă, toate s-au schimbat, nimic nu mai e ca înainte, ce să facem! Cu ajutorul bunului Dumnezeu le-om trece toate, fratele Rafael împăcat cu lumea, cu absurditatea ei, Doamne, lumea ta nu-i absurdă, oamenii sunt cei care, Fiul meu, eu trebuie să ajung la bucătării, să punem masa, mai vorbim noi, caută-ți și tu un loc pe undeva, și să vii să-ți dau și ție ceva de mâncare mai încolo, Mulțumesc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2310_a_3635]
-
în considerare accesele mele de egoism și gelozie nefondate pe, gelozie?! mă rog, egoism mai treacă meargă, dar gelozie?! Atunci cere-i bani pe ore, oricât, o sumă simbolică, dar să te plătească, Nu înțelegi! firește că nu înțeleg cruciada absurdă de cucerire a Occidentului pe care tu o duci pentru limba română, Theo! m-a căutat acasă, eu n-am mai trecut de multe zile pe la ea, numai Dumnezeu știe cu câtă luptă am reușit să mă abțin de la a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2310_a_3635]
-
cu foi veline, domn profesor? să fie numai resemnare ceea ce mi se întâmplă sau să fi ajuns fără știrea mea la acea înțelepciune a pământului ce vine dintr-o înțelegere profundă a întâmplărilor lumii și-mi spun, Nu lumea e absurdă, ci omul a fost pus într-o lume care inițial n-a fost creată pentru el, ci pentru altcineva, cum s-au precipitat lucrurile în paradis, Dumnezeu n-a mai avut timp să facă modificări în lumea nepregătită pentru cel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2310_a_3635]
-
scapă printre dinți o înjurătură și nu faptul că vrând-nevrând voi scoate din buzunarul meu niște bani ca să acopăr lipsa unor cărți de pe vremea când mai făceam încă pipi în scutece, nu asta mă irită cel mai tare, ci situația absurdă în care mă văd prins pe neașteptate acum când singura mea preocupare e biserica, să stau ore în șir și să bifez în rubrica cu anul curent x sau liniuță în tovărășia unei femei care-și face înaintea mea de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2310_a_3635]
-
uimitor de puternică și sprijinindu-se încrezător de tocul ușii. Cum merge? Ieși să te joci? Să mă joc? Avem nevoie de arbitru. Ceilalți copii făceau galerie din spatele lui. — Da, Lisa, se rugau ei. Ieși. Știa că este o idee absurdă, dar nu putea să nu se simtă flatată. Era frumos să te simți dorită. Încercând să ignore amintirile unor vremuri când, cu ocazia vacanței bancare, se urcase în elicopter și coborâse în Champneys sau zburase cu clasa întâi la Nisa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2243_a_3568]
-
el. Vorbesc serios, adăugă el, când ea îi aruncă o privire care îl acuza de a fi un ticălos nebun. Ea îl mai privi o dată, dar gândurile ei deveniseră deja de necontrolat. Ideea de a se recăsători cu Oliver era absurdă dar seducătoare. Extrem de seducătoare - pentru o fracțiune de secundă, după care a revenit la realitate. —Nu îți amintești cât de oribil era? întrebă ea brusc. Spre final ne certam tot timpul și eram nefericiți. Mă urai pe mine și îmi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2243_a_3568]
-
are să i-o ierte... Tiberius tot nu reacționa. Iar Cremutius Cordo, istoricul, își exprimă îngrijorarea cu privire la tăcerea lui: „Tiberius nu poate uita că Germanicus are sângele lui Marcus Antonius“. Într-adevăr, tragica familie a lui Germanicus își avea originea în absurda și nefericita căsătorie impusă, cu ani în urmă, de Augustus - din nemiloasele rațiuni de stat - a surorii lui, blânda Octavia, cu îndărătnicul Marcus Antonius, înflăcărat deja de iubirea pentru Cleopatra. Căsătoria se terminase curând, iar între cei doi nu rămăsese
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
creat de Cicero - era de fapt o înghețare forțată a condiției violente existente. După masacre, procese, proscrieri, surghiuniri, Senatul era condus acum de optimates, vechii proprietari și aristocrați; în zadar populares opuneau dezechilibrelor sociale și economice, paralizantelor legi agricole, arendelor absurde, concentrării bogățiilor acumulate grație victoriilor recente ceea ce istoricii din epocile următoare aveau să numească drept „revoluție pasivă“. În zilele acelea, Gajus descoperi că poreclele afectuoase inventate pentru el în castrum - „Caligula“, „pui de leu“ - circulau prin toată Roma. Oamenii din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
altă parte; și, în taină, a plâns iar. Fraza avea să intre, aproape cu aceleași cuvinte, în cărțile de istorie. Gajus tăcea; era de neînchipuit că un om ca Tiberius putea să plângă. Dar poate că era adevărat. Căsătoria aceea absurdă nu avea cum să dureze. Astfel, în cele din urmă Tiberius a închis ușa în urma lui și s-a dus în îndepărtata insulă Rhodos. Oamenii șopteau că Augustus descoperise niște intrigi politice ale acestuia și au început să-l numească
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
și să facă confidențe nimănui. Întreaga insulă era proprietatea imperiului, ca și Pandataria și Pontia; nici un străin nu putea debarca acolo. Marea lovindu-se de stâncile inaccesibile era ca un zid lichid. Douăsprezece edificii înconjurau Villa Jovis, o capitală mică, absurdă. Dar Gajus se plimba prin galeriile vilei, fără să treacă de granița reprezentată de atrium. Date fiind condiția lui ambiguă de oaspete prizonier, tragica moștenire a numelui și amintirea fratelui ucis, era slujit de doi-trei sclavi temători. El înțelese că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
mulți ani, Gajus mărturisi că cedase impulsului de a-i răzbuna pe ai lui, că văzuse pentru prima oară scara de serviciu nesupravegheată, ajunsese, înarmat cu un cuțit, evitând paznicii, la un pas de Tiberius, dar se oprise în mod absurd, coborând arma în fața bătrânului care dormea. Coborâse pe scara pustie, aruncase arma pe fereastră, cuprins de rușine și ușurare. Pe ultima treaptă dăduse pe neașteptate de Sertorius Macro, care îl salutase tăcut, fără să pună întrebări. După două zile, Helikon
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
să fi citit vreodată o carte; dacă vorbea despre istorie, însemna cu totul altceva. Macro zise: — E o întâmplare de când Augustus avea douăzeci de ani și visa să stăpânească Roma. O știu și oamenii mei. Era răcoare, dar, în mod absurd, el transpira. — La douăzeci de ani, Augustus a înțeles că din cauza urii multor senatori nu avea să ajungă la putere. Astfel, în timp ce armata lui se îndrepta spre Roma, s-a gândit că cel mai bun orator pe care îl putea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
se înfipse în creier ca un cuțit. Se gândi: „Niciodată Callistus nu mi-a adus vreo veste care să mă facă fericit“. Spaima i se strecură în suflet, cu un șuierat din ce în ce mai puternic. Apoi își spuse că erau niște bănuieli absurde. Șuieratul se potoli, însă nu de tot. Ținu gândurile acelea pentru sine, murmură că voia să se odihnească. Medicul deschise larg ușa și îi porunci lui Callistus să iasă. Cu ochii întredeschiși, încă slăbit, Împăratul îl privi pe Callistus cum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
încăpățânase să tacă până în clipa când lama călăului îi tăiase gâtul. În ziua următoare, Callistus închise ușa în spatele lui și-i spuse în taină Împăratului: — Privește, Augustus. Împăratul recunoscu imediat literele greoaie și colțuroase ale lui Sertorius Macro. În mod absurd, omul acela viclean și aproape analfabet scrisese un ordin pentru un ofițer al său: „Sfătuiește-l pe băiat să tacă, pentru binele lui“. Ofițerul ascultase tăcut porunca lui Macro, dar apoi, la fel de tăcut, îi încredințase biletul lui Callistus. — Vezi? întrebă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
pe care le-a citit grecul acela sunt auzite și în afara Senatului, circulă prin întreaga Romă. Ieri, Cerialis și Betilenus s-au dus în Forum Augusti, iar mulțimea i-a obligat să plece, să se ascundă. Dacă, sub cea mai absurdă acuzație, el îi arestează, poruncește să fie biciuiți și puși pe cruce, lumea va spune că are dreptate. Iar dacă cineva protestează, e destul ca el să bată din palme, și pretorienii invadează piața. Ați văzut cum a sfârșit Sertorius
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
în josul contractului de căsătorie al surorii sale moarte, Drusilla, cu patricianul acela leneș pe care ea îl iubise: Aemilius Lepidus. Gândurile i se blocară. Închise ochii și răsuflă adânc. Încet-încet, mintea i se limpezi după respirația aceea prea lungă. Cuibul absurdei conjurații era familia lui. Pentru a deveni legitim, văduvul Lepidus plănuia să se căsătorească cu sora nedemnă a celei moarte, cu Agrippina, cea care se plânsese în legătură cu moștenirea. Pentru că în ea curgeau câteva picături din sângele lui Augustus, vanitosul Lepidus
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
de la nimeni. Nici măcar de la Dumnezeu. „Ce divorce entre l’homme et sa vie, l’acteur et son décor, c’est proprement le sentiment de l’absurdité“ („Divorțul dintre ins și viața sa, dintre actor și decorul său, reprezintă chiar sentimentul absurdului“). Nu pot să cred că un individ anonim, ce nu și-a pus niciodată problema ontologică a propriei existențe, neștiind altceva decât să mănânce, să muncească, să doarmă și să fabrice copii, este cuprins așa brusc de un sentiment de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
vii; le simt ale mele În această fază a personalității mele, e ca și cum le-aș fi gândit (scris) eu. Dar libertatea mea de a Înțelege „ceea ce ating, ceea ce Îmi rezistă“ („Ce que je touche, ce qui me résiste“) nu este absurdă chiar, pentru faptul că sunt conștient de această libertate. Camus absolutizează totul și ajunge să facă din Don Juan un erou superior lui Faust: Faust réclamait les biens de ce monde: le malheureux n’avait qu’a tendre la main. C
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
mi se năzar. Omule de granit, să nu fii niciodată slab În fața mea. Nu-i așa că vom uita unul de altul? 24 martie 1965 (miercuri) Nu-i așa că vom uita unul de altul? 7 aprilie 1965 (miercuri) Pasiuni devorante. Pasiuni absurde. Întâlnire cu diavolii tuturor renunțărilor. Succese mărunte. Insuccese răsunătoare. Și, În mijlocul zvârcolirilor, visul etern al unei singure clipe de liniște. Retrageri În suferință. Suferințe devorante. Suferințe absurde. Asta mi-e viața. Lui Martin. Nu te speria atunci când indignarea te-aduce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
așa că vom uita unul de altul? 7 aprilie 1965 (miercuri) Pasiuni devorante. Pasiuni absurde. Întâlnire cu diavolii tuturor renunțărilor. Succese mărunte. Insuccese răsunătoare. Și, În mijlocul zvârcolirilor, visul etern al unei singure clipe de liniște. Retrageri În suferință. Suferințe devorante. Suferințe absurde. Asta mi-e viața. Lui Martin. Nu te speria atunci când indignarea te-aduce În pragul Întunecării minții. Va veni vremea când ai să poți râde de toate câte-au fost. Va veni vremea când ideile, astăzi sfinte, ți se vor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
o va primi „când eu nu voi mai fi“ (p. 436). Scena are un dramatism reținut, bine fixat În pagină grație scriiturii aparent pulverizate, așadar aparent „obiective“. O a doua parabolă a oglinzii vorbește despre curgerea rapidă și poate că absurdă a timpului: „Trecu prin fața oglinzii. Se uită În oglindă. Se opri. Un obiect mătăhălos În poziție simetrică. Acesta e un corp de bărbat matur. Se aplecă. Șterge oglinda. Imaginea dispare. Apare o alta. Un adolescent. Șterge oglinda. O alta. Un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
în mine sentimentul de martiriu și cum mă scufund în el în vreme ce curățam un cartof mare, plin de noduri. Întotdeauna mă ajută un pic de bombănit la chiuvetă când îmi plâng de milă, chiar și-atunci când știu că sunt total absurdă. „Bine - e absolut în regulă, am bodogănit eu încet, tu vezi-ți de munca ta importantă, ce contează raportul meu, poate să aștepte până-ți servesc ție masa. Doar pentru că eu sunt epuizată, asta nu înseamnă să mănânci ceva rece
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2259_a_3584]
-
înfricoșător. Eu fusesem cea care îl recunoscuse. Și nu acum, ci atunci când ieșisem. Fără să-mi fi dat seama, văzusem părțile separat și compusesem imaginea, doar pentru ca apoi conștiința mea să o lase la o parte, probabil, fiindcă era prea absurdă ca să fie luată în serios. Una dintre siluetele înghesuite acolo era Charlie. Imediat ce l-am căutat a doua oară, direct și vreme de câteva secunde, deveni evident că nu-mi dădeam seama cum de putusem să mă duc tocmai până la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2259_a_3584]
-
fuseseră absolut respectuoși, dacă nu de-a dreptul reverențioși, iar Emmy nu-și amintea să se fi simțit vreodată mai sexi și mai stăpână pe ea. Atâta timp cât era în siguranță, și era — folosind pilule și prezervative — și nu avea speranțe absurde în legătură cu ce avea să urmeze — în general, absolut nimic —erau destule lucruri de care să se bucure. Tocmai de aceea o deranja atât de mult că Leigh și Adriana au început brusc să disprețuiască acest dezmăț pe care altădată îl
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2011_a_3336]