7,862 matches
-
ei dispoziție râdeam odată cu ea. Ninsoarea amintea de vacanță, de o pauză de care cu toții aveam nevoie. Ne aruncasem în viață ca într-o apă prea mare și acum ne luptam cu toți curenții care căutau să ne ducă-n adâncuri. Nu știam încotro să ne îndreptăm. Înotam cu brațe prea mici căutând disperați să vedem măcar unde e malul. Gata cu toamna Gonzales, spuse Sorina cu ochii spre cer... Cui îi mai pasă de ce-a fost?... Mi-e o
Anonim pe ringul adolescenţei by Liviu Miron () [Corola-publishinghouse/Imaginative/252_a_500]
-
adierea provocată de mișcarea ei risipi mirosul de petrol lampant, dar o mireasmă de cosmetice mai dăinuia În jur. Imaginea ei Însă Începuse să se mai șteargă și-mi deveni, oricum, neclară. Parcă mă simțeam stînjenit. Am mai respirat o dată adînc și după ce m-am asigurat că nu mirosea nici a tutun, nici a bărbat prin casă, mi-am aprins o țigară. Am ridicat colțul feței de masă care atingea dușumeaua și am privit atent să vad dacă e ceva suspect
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
-
cry in English. Poate și ea a iubit și a suferit în germană. Poate amândouă ne iubeam una pe alta în limba ei, din „satul” ei. Dar ne-am trecut una alteia atâta suflet, încât acum știu: singura limbă din adâncuri e cea a dragostei de alt om, de altă ființă. Polonia, 1992 Mihaela: Țara de suflet Tot ce scriu eu se poate să fie curată idealizare. Dar până la urmă, poate să ne spună oricine că Georgică e mai frumos și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
amintesc viu acea seară de Ajun, la aceeași biserică în care ne botezasem copilul, ca pe una întreagă în care bucuria porcului a fost cu totul uitată pentru o altă bucurie, în sfârșit de natură spirituală, venită de undeva din adâncul unei umanități sensibile și pierdute sub imperativele triste ale vieților noastre diminuate de frustrări și lașități. O țineam pe bunica de mână fiindcă de data asta ea se făcuse mică detot. O țineam așa cum mă ținea ea pe mine când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
era uscat. Nu locuisem până atunci la țară. Era probabil o teamă, care dură însă puțin, căci anii toți, petrecuți până atunci la oraș, se șterseră ca și cum nu existaseră. Dimpotrivă, avui, inexplicabil, impresia că redobândisem un teritoriu ce dormitase în adâncul ființei. Lung era dezorientat de purtarea mea, pentru el surprinzător de prietenească și încercă (printr-un salt instinctiv) să-mi dea lămuriri docte, dar negăsindu-și cuvintele, răspunse simplificat: „Cum e timpul? Așa și-așa. Sunt și ploi”. Era copleșit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
un fel de odihnă - pentru care urmasem sumare cursuri de inițiere tehnică. Peste trei sau patru ani pusei capăt acestei preocupări din ce în ce mai rară, căci înțelesesem că nu era o vocație și că drumul până la marea pictură era îndelungat, sondările în adâncul ființei, pentru izbucnirea culorilor, inaccesibile. O parte din pânzele pe care le pictasem le-am împachetat și la plecare le-am luat cu mine. Restul au rămas în casa învățătorului, drept recunoștință pentru felul în care fusesem găzduit, sau poate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
-și dea jos paltonul, le spusei încă o dată „bun venit” și după ce sărutai mâna doamnei Neculce, soțul se aplecă ceremonios (mie mi se păru hazliu ca o jucărie mecanică ușor dereglată - „iată, îmi spusei, câte-ți vin în cap din adâncul asociativ al unei vechi memorii, poate tocmai... din copilărie” - zâmbii, el crezu că de simpatie), apoi mă îmbrățișă, vădit emoționat: - „La mai mare, domnule judecător!” vorbi, însă cu gândul, secret, la propria lui avansare pe care o aștepta, răbdător, de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
închege, apoi nimic. Curios însă că după cele câteva luni de când o văzusem în compartimentul de tren și până acum, timp în care nici nu gândisem la ea, revăzând-o acum, descoperii cu surprindere, prin emoția revederii, că sălășluise în adâncul memoriei deși îmi era uitată, căci imaginea venea dinspre mine în afară și nu invers. Poate și cu ea se întâmpla același lucru. Cert este că în noaptea aceea îmi fu cel mai apropiat conviv. Era însă vizibil că dincolo de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
le avusesem niciodată până atunci. De aceea, fără să vreau, fiindu-mi chiar jenă de această slăbiciune, ajunsesem să mă uit la tine cu o privire deschisă, aproape fixă, care pe cât de împiedicată pe atât de impetuoasă pentru că urca din adâncuri, mânată de forțe irezistibile”... „-Nu, nu-mi dădeam seama că te iubeam, spusei, și nici nu te-am văzut vreodată, dacă te-aș fi văzut măcar o singură dată privindu-mă...” - „Ce ușor e să minți?” - „Mint?” - „Da, dragul meu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
M-am apropiat de pat. - Doamnă, va trebui să vă citesc testamentul, iar dumneavoastră să spuneți dacă ce e scris aici e voința dumneavoastră sau nu. Ea îmi răspunse cu o vioiciune pe sfârșite, o politețe ieșită cu greu din adâncuri: - Da, domnule judecător. Pe mine să mă iertați că deocamdată nu mă pot mișca din pat. Boala, domnule judecător... - Nu-i nimic, doamnă, nu-i nimic, o întrerupsei. Era perfect lucidă, stare de care eram obligat să-mi dau seama
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
Direcția de învățământ a județului, pretextul venirii lui aici. Ce să-i explic?, ce să înțeleagă? Eram pentru ei toți judecător, atâta tot. Începea să-mi fie rușine de ei; nimeni nu știa însă - și cui să spun? - că în adâncul ființei mă aflam fericit, era singura profesie (excluzând medicina), în care puteai să faci - paradoxal - cel mai mult bine, rar, dar puteai, căci dictatura își depășise pragul. Dar asta nu se știa. Și ca mine erau atâția alți colegi, pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
de topire. Și-atunci cum să-i învinuiești pe oameni pentru că... Da, îmi spusei din nou, dar ceea ce nu se poate frânge este credința... Pot să mă supună, voi rosti cuvintele lor dar nu voi crede în ele niciodată. În adâncul ființei va arde cu aceeași putere flacăra dintâi a credinței, ca singură posibilitate de-ați mai sfida dușmanul care, înfumurat și puternic, nu va bănui cât este de slab. Simțeam că vorbesc cu mine însumi, în timp ce el, punându-mi mâna
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
nu! nu! bineînțeles că nu, rectificai, așa ceva nu e posibil, o imensă eroare.” Dacă i-aș fi spus, ar fi înnebunit, n-ar fi înțeles; cum să înțeleagă o astfel de realitate. Totul a durat o secundă: confuzie venită din adâncuri. Dar ea, observându-mi clipa, mă privi nedumerită cu ochii deschiși mari, rotunzi, cum nu-i văzusem până atunci, ca-ntr-un miracol, în care mă pierdui a doua oară. Își trecu mâinile prin părul meu, mângâindu-mi fruntea, obrajii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
vânturând filele unsuroase: — Dacă moare, cu ce-l îngropăm? Calul! vorbi luminat primarele. De bună-samă, calul! răspunse popa. În tăcerea nopții de toamnă, veni de afară, iar, nechezatul jalnic al roibului. Apoi, sub lumina tristă a lămpii, necunoscutul gemu din adâncuri, un fior greu păru că-i umblă prin lăuntru, pe când trupul sta nemișcat; ochii se zbătură în orbite; apoi se stânseră. Primarele se sculă în picioare, neliniștit, și zise: —A murit... Da, a murit, murmură popa; Dumnezeu să-l ierte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
nouri albaștri posomorâți. Printre trestii, pe dungi de apă, tremură luciri roșcate. Un zbor iute de rațe taie cu un șuier văzduhul, deasupra noastră. —Astăzi n-o să întârziem, neică Marine? —De ce? n-o să întârziem! Și trecem încet-încet, tot mai în adâncul Iezerului. Un freamăt lung, mii de glasuri deșteptate ale locuitorilor bălții, înfioră stufăriile până departe, ca înaintea vremii rele. Și la asfințit, pe jumătate de cer cuprins de munți de nouri, s-a arătat deodată un tighel de aur frânt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
aici, la dreapta, sub sălcii... Vânătorul parcă a tresărit, dar nu s-a întors. Pipa nu-i mai fumegă. Opăcinile bat apa mai cu putere. — Mergem în altă parte? El tace. Și eu deodată simt vechea neliniște înfiorându-mă din adâncul ființii mele, spre inima strânsă deodată, încălzită. Și mă gândesc într-o licărire de fulger la arătarea de dimineață a Chivei și apoi la părerea ce am avut auzind zvoană de glasuri. Și vreau să mă ridic, vreau să întreb
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
drumurile, că mai totdeauna mă întâlneam cu Voinea și la întoarcere mă opream o țâră în prisacă de mă hodineam pe prispa căsuței și mă răcoream cu apa limpede din Fântâna lui Ion. Și-mi era drag tare mai ales adâncul codrului aceluia, miezul lui cu piscuri pietroase. Acolo, departe, în bolțile bătrâne, se cernea umbră ca de amurg și rar câte-o floare de lumină se întindea vie, strălucită, pe covorul moale de o coloare gălbie, dulce-stânsă. Paseri nu zburau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
spaima din zarea mohorâtă, înăbușită de pulberi răsculate. Așa crescu bubuind buciumăria pădurii, învăluiri dese de stropi se abătură, duruiră ușurel și la geamurile mici, se depărtară - și deodată, ca o mânie care ostenește, cu oftări de ușurare, se alinară adâncurile, și soarele străluci deodată orbitor în toată poiana. Ieșii afară, pe prispă, cu nevasta pădurarului. Împrejurimile, neclintite, râdeau în lumină; o albină fulgeră ca un fir de aur; o gaiță trecu, cu penele-i albastre lucind; o mierlă începu o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
adiere lină; după aceea, tăcu. În liniște, un glas depărtat începu să cheme. Abia se deslușea, venea ca un freamăt prin codrul des: Măi Orofei, măi!... Tăcu și glasul. Și într-un târziu o secure începu a bocăni undeva, în adâncuri, în bolțile mai răsunătoare după ploaie. Femeia pădurarului ieși cu cofa și se îndepărtă spre fântână. Cumpăna se coborî, apoi se înălță scârțâind. Pe când venea repede spre casă, puțin încovoiată spre stânga, cu cofa în mâna dreaptă, Măriuca își strecură
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
și ieșirăm. Cele din urmă frunze cădeau încet, fluturând, din fagii uriași și prin grămezi galbene pășeam; foșneau grămezile, și pașii noștri tăiau cărări prin ele. Ca o oftare aspră trecea pe sub ramurile goale; și pustii și triste se deschideau adâncurile, tot mai pustii, cu cât mai mult răzbăteam în ele. Sufletul parcă-mi era plin de negură. Într-un târziu, mă oprii și întrebai: Ce mai face, Voineo, boierul Enacache? Voinea mă privi drept, mirat: —Cum? nu știi? boierul Enacache
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
pustie în jalea ei de toamnă. Și eu simțeam, poate din pricina asta, o greutate mare în suflet, o amărăciune nedeslușită, ca în fața morții. Și când ieșeam din desișuri, se dezvăluiră deodată negurile depărtării, și rămase codrul uriaș în urmă, cu adâncurile și cu taina lui, codrul ca o ființă cu dureri, cu mânii, cu plângeri. Toamna plutea în juru-i ca un vis al morții. Măriuca, nevasta pădurarului, se închegă o clipă înainte-mi ca din aburi și se risipi; și gândul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
venit noi... Eu fac pe drum - și am o leacă de înconjur... Carul porni cu boii blânzi, și cu omul toropit, prin fumul burniței. Boierul, tăcut, își întoarse calul și apucă prin pădure, prin răceala pătrunzătoare, prin oftările domoale ale adâncului. Mergea în pas, gânditor, și-și simțea mădularele amorțite. Ș-avea și-n el ca o nemulțămire nedeslușită. Și parcă și de el însuși și de roibul care-l purta de jumătate de zi, ud și flămând, îi era milă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
și Lepădatu, sub privirile arzătoare ale lui Faliboga; iar Gheorghe Barbă începu a zice din fluier un cântec de la munte. — La munte la noi, altfel sună fluierul, grăi el după ce se opri. Cânți sus - și-ți răspund parcă văile și adâncurile. Aș, ce-mi spui tu, măi Barbă! strigă Sandu vătaful. Iaca, să-ți spuie Iana mea - de pe când am colindat noi munții... — Am fost noi prin multe părți de lume... răspunse Iana visătoare, apropiindu-se de căldura focului. — Am fost
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
zvâcnea inima în piept rar și tare, parcă-i ciocănea coastele, ș-avea în toate mădularele o trudă, o răceală, o neliniște. Ajuns în țiitoare, Boghean se rezemă de o tisă bătrână. Lipa și Cața, după ce ascultară un răstimp sunetele adâncurilor, porniră amândoi odată și intrară în tufișurile de afine. În codrul încremenit, singurul semn de viață era numai țâhnitul acela subțire și straniu, sub cetina grea de omăt. Trecu așa o vreme. Cânii se depărtau, se apropiau. Glasurile lor se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
ochii și urechile și-și resfiră în evantaliu cele optsprezece pene ale cozii - sus în cer, în întunecimea de brazi și în aburul cel dintăi al zorilor. Îndată după dragostele cucoșilor, în luna lui mai, s-au eliberat de zăpezi adâncurile pădurii și au început să se arare, în luminișuri însorite, dedițe și brândușe. Seva a pornit, spărgând mugurii, în pârău au săgetat păstrăvii după cele dintăi gâze. Atunci a venit domnul Ieronim Dragu de la Sibiu, ca să-l caute pe doctorul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]