KorAP: Find »[drukola/base=adversar & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...186 187 188 ...502 >

12,537 matches

Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399

sfârșitul lumii concordând perfect cu cele ale NT - și justifică necesitatea Judecății, împotriva concepției gnostice a predestinării. Anticristul, născut din tribul lui Dan, recapitulează toate apostaziile istoriei (sensul numărului 666) în vederea Judecății de Apoi a omenirii. Fără prezența și „cooperarea” adversarului eshatologic, această Judecată nici nu ar putea fi închipuită. Isus va veni nu doar pentru a mântui sfinții, ci și pentru a‑i pedepsi pe cei păcătoși, reprezentați simbolic prin figura Anticristului. Acesta nu are o existență proprie. De fapt

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
eshatologic, această Judecată nici nu ar putea fi închipuită. Isus va veni nu doar pentru a mântui sfinții, ci și pentru a‑i pedepsi pe cei păcătoși, reprezentați simbolic prin figura Anticristului. Acesta nu are o existență proprie. De fapt, adversarul eshatologic pare să întrupeze mai degrabă un fel de „vid ontologic”. Monografia pe care ne‑o propune Irineu se încheie prin același paradox prezent în capitolul 17 din Apocalipsă: „Ea era și nu este și va să se ridice din

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
recomandă drept creștin trăitor la Roma în vremea papilor Zefirin și Calist, și autor al unui Chronikon și al unui tratat Despre univers, lucrări ce amintesc două titluri inscripționate pe statuia descoperită în 1551. În plus, el se declară un adversar înverșunat al papei Calist căruia îi reproșează, pe de o parte, modalismul antitrinitar și, pe de altă parte, laxismul etic (Calist ierta, de pildă, păcatele comise după botez și autoriza căsătoriile femeilor provenind din familii nobile și bogate cu bărbați

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
romană. Există apoi seria tratatelor exegetice: Despre Psalmi, Despre Cântarea Cântărilor, Despre David și Goliat, Despre cartea lui Daniel, Despre Cristos și Anticrist, la care se adaugă Tradiția apostolică și Contra Noetum. Autorul primei serii ar fi un preot roman, adversar al papei Calist, fără nici o legătură cu martirul Hipolit. Nautin îi atribuie numele Iosipos menționat de câteva manuscrise. Al doilea grup de texte ar aparține unui episcop care a trăit în Orient, pe la jumătatea secolului al III‑lea. În 1959

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
aceasta fiind o reluare, cu unele nuanțări și precauții, a tezei lui Nautin. Iată această teză expusă câțiva ani mai târziu de M. Simonetti: „1) Elenchos și operele încrustate pe latura statuii aparțin unui singur autor, Hipolit din Roma, preot adversar al papei Calist și apoi martir, autor despre care ne vorbesc sursele antice; 2) blocul de opere exegetice și Contra Noetum se cuvin atribuite unui episcop și scriitor oriental activând cu câteva decenii înaintea lui Hipolit din Roma, undeva între

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
martori; uciderea lor de către Anticrist; 48‑50 numele Anticristului (Apoc. 13,11‑18); semnificația numărului 666; Hipolit înclină către varianta „Lateinos”, fără însă a o adopta în mod explicit; 51‑53 activitatea Anticristului; aliații săi: Edom, Moab și Ammon, și adversarii săi, regii Egiptului, Libiei și Etiopiei; 54‑63 trei etape ale activității Anticristului: 54‑58 va aduna poporul iudeu; 59‑61 îi va persecuta pe sfinți (Apoc. 12); 62‑63 ∃∗Ξ8Λ(:∀ ϑΖΗ ƒΔ0:φΦγΤΗ; sfârșitul Anticristului; 64 parusia Domnului; bătălia

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
pe scena istoriei acest personaj, sub ce formă, sub ce aspect? Pentru a răspunde acestor întrebări, Hipolit dezvoltă o serie de nouă analogii între falsul și adevăratul Cristos. În viziunea sa, Scripturile conțin atât profeții despre Cristos, cât și despre adversarul său eshatologic. Acest principiu hermeneutic va fi reluat, după cum vom vedea în cele ce urmează, în Com. Dn. Cele nouă perechi de „analogii prin opoziție” constituie o noutate absolută în materie de anticristologie. Hipolit construiește acest „portret simbolic” al personajului

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
și „puiul de leu” nu au un singur corespondent, ca în De Christo..., ci doi, Tatăl și Fiul. Cam atât în privința dosarului cristologic. Scripturile însă, afirmă Hipolit în De Christo..., invocă același simbol al „leului” și pentru a vorbi despre adversarul lui Cristos. Exegetul se raportează la un mic dosar cuprinzând patru citate sau, mai bine zis, se străduiește să alcătuiască el însuși acest dosar (cap. 14‑15): Gen. 49,16‑17; Deut. 33,22; Ier. 8,16 și o profeție

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
dispărea de pe fața pământului înaintea venirii tiranului eshatologic. Un alt aspect asupra căruia Hipolit insistă este caracterul pământesc al acestei domnii, opus radical caracterului ceresc al împărăției lui Cristos, afirmat de nenumărate ori în monografie. Cristos este împărat ceresc, în timp ce adversarul său nu este decât un muritor, asemenea tuturor regilor acestei lumi. Regatul acestuia din urmă va dispărea la un moment dat, în timp ce împărăția lui Cristos nu va avea sfârșit. Hipolit dezvoltă o polemică pe două planuri: împotriva Romei, care persecută

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
de raportul dintre mesia iudeu și mesia creștin. Strategia sa hermeneutică rezidă în identificarea referirilor la Anticrist și la predecesorii săi în diferitele fragmente ale Vechiului și Noului Testament. De Christo et Antichristo este un imens dosar de testimonia despre adversarul eshatologic și sfârșitul istoriei, dosar organizat după structura unui discurs epideictic. În Comentariul la Daniel, citatele alternează cu considerațiile de ordin teologic, hermeneutic și pastoral. Mitul Anticristului face parte deci dintr‑o amplă strategie care urmărește trei scopuri principale: să

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
și în religia creștină, dar, recunoscând aceasta, trebuie să admitem că prezența minunilor este o realitate care nu poate fi negată fără riscul de a sărăci, chiar a goli de sens, lucrarea pământească a divinității. Origen întoarce acest argument împotriva adversarului său, întrebându‑se retoric: „Oare demonii cei răi ar putea face minuni prin vrăjitorie, iar natura dumnezeiască și binecuvântată nu ar putea săvârși nici una?” (6, 51). Iar mai departe: „Încuviințăm existența magiei și a vrăjitoriei practicate de demonii cei răi

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
ironie fină. Credința creștinilor în existența diavolului este o altă piatră de poticnire pentru spiritul „raționalist” al lui Celsus. Astfel, el denunță în repetate rânduri această doctrină care dă dovadă de absurditate și impietate (6, 42): Aceștia au născocit un adversar al lui Dumnezeu, pe care îl numesc diavol, iar în ebraică Satan. Fără nici o îndoială, este o greșeală datorată în întregime muritorilor și o nelegiuire să spui că Dumnezeul cel mare, în dorința sa de a face bine oamenilor, întâlnește

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
intervenția sa, probleme care țin de dialogul dintre două universuri aproape opuse, cel al păgânilor și cel al creștinilor, putem spune că Celsus este înainte de toate un foarte prețios martor exterior al existenței unui mit care face parte din „ideologia” adversarilor. Răspunsul pe care i‑l dă Origen, către jumătatea secolului al III‑lea, fără a fi spectaculos, adaugă totuși o nuanță destul de importantă dosarului nostru, punându‑ne, pentru prima dată, în fața unei abordări apologetice foarte ferme a figurii Anticristului. Anticristul

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
care o are Origen despre Anticrist este cu totul diferită de cea a predecesorilor săi, Irineu, Tertulian, Ciprian sau Hipolit. În cazul său, este vorba de o viziune spiritualistă, proprie tradiției alexandrine, care abandonează provizoriu cadrul eshatologic și plasează figura adversarului lui Cristos într‑un context „metafizic”. Așa cum adevăratul Cristos continuă să se întrupeze în Evanghelie (totalitatea Scripturilor) după învierea sa, tot astfel dușmanul său se instalează, încă de pe acum, în „templul” Scripturilor, propunând doctrine opuse celei adevărate, dar care se

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
sfârșitul veacurilor. Versurile lui Commodian se adresează păgânilor atrași de iudaism. Poetul nu se limitează la o expunere neutră a doctrinei creștine, ci apără doctrina de eventualele atacuri venite de pe teritoriul iudaic, păgânii având o poziție de judecători și de adversari în același timp. Commodian speră să‑i atragă, prezentându‑le creștinismul în cel mai interesant mod cu putință și, în același timp, generând în ei o reacție de respingere a idolatriei. În paralel, acesta îi pune în gardă în fața pericolului

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
brusc întreruptă de apariția unui rex ab oriente, probabil regele Persiei, Sapor I, dacă admitem interpretarea istorică. Trimiterile concrete ale lui Commodian par a se încheia aici, restul poemului inspirându‑se din diverse tradiții teologico‑literare. Ca și predecesorul și adversarul său occidental, Anticristul oriental va acționa inițial pozitiv, deși nu lipsit de o anumită ambiguitate. Apele Eufratului vor seca în fața trupelor sale; marșul său către Occident va fi însoțit de tot felul de nenorociri: hinc lues, hinc bella, hinc fames

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
două sute de ani, cf. 7, 25). Lactanțiu consideră deci că Imperiul Roman se află deja în „cea de‑a doua copilărie” și că, în scurt timp, viața lui se va sfârși. El explică această îmbătrânire prin faptul că, în lipsa vreunui adversar extern, liberă de orice „materie de război” (bellorum materia deficeret), Roma se războiește cu ea însăși, măcinându‑și astfel propria putere. Imperiul oriental va profita de această slăbiciune și‑i va da lovitura de grație. Descris cu numeroase detalii, scenariul

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
între iudei și creștini este pur și simplu omis în această secțiune, autorul nostru își redactează opera din perspectiva unui război de lungă durată, cel dintre Orient și Occident, dintre Imperiul Roman (ca reprezentant al lumii occidentale) și un eventual adversar oriental. Anticristul devine astfel un simplu personaj de manipulare în folosul unei ideologii antipăgâne/antiimperiale. În acest context, absența legendei lui Nero rediuiuus pare încă și mai stranie. În debutul scrierii sale De mortibus persecutorum, redactată către 314‑315, Lactanțiu

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
mai târziu, el însuși va fi condamnat pentru convingeri homeusiene. Va trăi în exil până în momentul în care vine la tron Iulian. Conflictul său cu Acachie se prelungește până la moartea acestuia din urmă, survenită în 364 sau 365. În locul vechiului adversar, Chiril îl alege pe nepotul acestuia, Ghelasie, autor al unei Istorii bisericești care o continuă pe cea a lui Eusebiu. Între domniile lui Valens și Grațian, episcopul nostru va avea parte de un al treilea exil, cel mai lung și

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
ereticii puteau fi identificați cu ușurință din mulțimea creștinilor. Ei își arătau adevărata față fără prea mari rețineri, mărturiseau fățiș învățătura lor mincinoasă. Astăzi, dimpotrivă, este foarte greu să îi distingem. Biserica s‑a umplut de „criptoeretici” care fac jocul adversarului eshatologic. Acești agenți infiltrați în comunitățile creștine au misiunea de a pregăti instaurarea stăpânirii Răului pe pământ. Ei sunt precursori ai falsului mesia. Fragmentul se încheie cu un îndemn la vigilență. De vreme ce nimeni nu poate ști cu exactitate data venirii

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
sine însuși Cristos; iar prin această numire va înșela pe iudeii care așteaptă pe Mesia, iar pe neamuri le va amăgi prin nălucirile sale vrăjitorești. „Magician” (:ς (≅<), „mincinos” (ΡγΛ∗™였Η), „înșelător” (Β∀ϑ™였<ϑ∀) sunt termenii „clasici” pentru caracterizarea adversarului eshatologic, întâlniți deja la apostolul Pavel, Irineu, Origen și Hipolit. Ar fi, poate, indicat să subliniem faptul că însușirile magice ale Anticristului trădează influența legendei lui Simon, influență din ce în ce mai importantă începând din secolul al IV‑lea. Dar nu în aceasta

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
diavolului cu Anticrist? O învățătură primejdioasă, întrucât diavolul ar deveni, în acest caz, protagonistul unei întrupări, concurând astfel cu Cristos. Credința într‑o întrupare integrală a diavolului nu numai că relativizează întruparea lui Dumnezeu, ci o și devalorizează, făcând din adversarul acestuia un principiu divin autonom. O lectură atentă a fragmentului din capitolul 14 înlătură o asemenea concepție ultraradicală, vecină cu maniheismul. Anticristul nu este decât o „parte” a „corpului diavolului”, un „organ” al său, fără a se identifica integral cu

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
etape vor putea fi schițate dinainte, grație datelor oferite de Scriptură. Aceeași intenție de a oferi o biografie a Anticristului, cea mai completă cu putință, este întâlnită și la Hipolit. Chiril evită sistematic și intenționat acest subiect. În cateheza sa, adversarul eshatologic nu are nici origine terestră, nici nume, nici arbore genealogic, nici curriculum uitae. El apare ca „de nicăieri” și dispare brusc, ucis de „suflarea” adevăratului Cristos. Pentru a putea pătrunde „misterul” Anticristului‑cvasidiavol, trebuie să pornim de la un lucru

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
de Chiril, motiv pentru care ea nu este citată niciodată în cateheza noastră. Numai că, a vorbi despre Anticrist ignorând Apocalipsa este tot atât de bizar ca și a vorbi despre romanul polițist fără a menționa numele Agathei Christie. Scenariul creștin despre adversarul eshatologic își are originea, așa cum am putut constata în primul capitol al prezentei lucrări, în cele câteva capitole‑cheie ale viziunii lui Ioan. Este de ajuns să aruncăm o privire retrospectivă asupra numeroaselor citate din Apocalipsă cuprinse în monografiile lui

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
primejdios de echivoc. Cum se produce această alunecare, acest derapaj? Lacuna majoră a materialului de care dispune Chiril se află, după cum am spus, în biografia pământească a personajului. Predicatorul se vede obligat să abstractizeze, mai bine zis, să remitizeze figura adversarului eshatologic, apropiind‑o până la identificare de figura tradițională a îngerului răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Cel de‑al doilea impuls în procesul de „demonizare” cvasitotală a Anticristului își are originea într‑o altă lacună semnificativă: episodul confruntării dintre Cristos și diavol

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]