4,702 matches
-
timpurii ale sistemului mondial, încă numai un sistem mondial european” (pragurile acestei epoci sunt 1450-1640); b) „consolidarea sistemului” (1640-1815); c) „conversiunea economiei mondiale într-o întreprindere globală posibilă prin transformarea tehnologică a industrialismului modern” (1815-1917); d) consolidarea acestei economii mondiale capitaliste din 1917 până astăzi (cu tensiunile „revoluționare” pe care această consolidare le-a provocat). Analiza începe cu examinarea „marii crize” pe care Wallerstein o asimilează „preludiului medieval”. El examinează principiile componente ale sistemului (de atunci): a) pământul; b) proprietatea; c
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
tradiționale” (Wallerstein, 1990, p. 131). A.G. Frank subliniază acest lucru încă și mai răspicat: Dezvoltarea și subdezvoltarea economică sunt cele două fețe ale aceleiași monede. Amândouă sunt consecința necesară și reprezintă forme de manifestare contemporană a contradicțiilor interne proprii sistemului capitalist mondial” (apud Wallrstein, 1990, p. 131). Expansiunea implică deci, în mod necesar, o dezvoltare inegală și curiozitatea acestui sistem este că însăși coeziunea lui presupune, se bazează, în ultimă instanță, pe acest fenomen de dezvoltare inegală, adică pe o stratificare
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
noul proletariat urban și țărănimea. Pe la sfârșitul anilor ’70 și începutul anilor ’80 se declanșează însă o nouă ofensivă economică și politică a Occidentului dezvoltat, denumită în prezent „globalizare”, care conduce la o nouă creștere a bunăstării populației din societățile capitaliste, dezvoltate și democratice, la restructurarea profundă a societății de tip occidental și, în paralel, la o restructurare la fel de profundă a economiei mondiale. Societățile socialiste se dovedesc incapabile să „țină pasul” cu dinamica occidentală. Cauzele sunt multiple, dar cele mai importante
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
în anii lui de creștere economică, a sesizat că regimul politic este principala cauză a eșecului economic. În alte părți, sistemul politic, mai realist, sacrifică socialismul ca organizare socială, pentru a se menține la conducerea unei societăți, de data asta capitaliste. Partidul Comunist Chinez rămâne la putere, dar decide transformarea radicală a organizării socioeconomice de tip socialist - pe care o exacerbase „revoluția culturală” a lui Mao și o adusese la extrem Pol Pot în Cambodgia - într-o organizare socială și economică
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
Chinez rămâne la putere, dar decide transformarea radicală a organizării socioeconomice de tip socialist - pe care o exacerbase „revoluția culturală” a lui Mao și o adusese la extrem Pol Pot în Cambodgia - într-o organizare socială și economică de tip capitalist. Împotriva oricăror prognoze teoretice și ideologice, bunul-simț al politicienilor comuniști chinezi a triumfat. China comunistă a înfrânt protestul politic al clasei mijlocii a societății socialiste nu doar prin represiune politică și militară (piața Tiananmen), ci și prin mobilizarea împotriva acesteia
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
comunistă a înfrânt protestul politic al clasei mijlocii a societății socialiste nu doar prin represiune politică și militară (piața Tiananmen), ci și prin mobilizarea împotriva acesteia a unei clase mijlocii și superioare alternative, formată ca urmare a reformelor de transformare capitalistă a „socialismului” chinez. Revolta studenților chinezi în favoarea democrației politice a fost înfrântă în mai mare măsură de noii capitaliști chinezi decât de tancurile armatei comuniste. În Europa, cu excepția Ungariei și, parțial, a Iugoslaviei, comuniștii au fost mai puțin flexibili. Soluția
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
Gorbaciov, 1994) în încercarea de a transforma protestatarii societății comuniste în aliați ai elitei politice comuniste. Ca și comuniștii chinezi, Gorbaciov propunea o nouă bază socială pentru partidele comuniste. Dar, în vreme ce comuniștii chinezi au reușit să condiționeze formarea noii elite capitaliste chineze de sprijinul acordat de aceasta Partidului Comunist Chinez, încercarea lui Gorbaciov de a întemeia sprijinul social acordat Partidului Comunist Sovietic tocmai pe cei care contestau comunismul ideologic și politic a eșuat, iar postcomunismul european s-a reformat, invers decât
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
Comunist Sovietic tocmai pe cei care contestau comunismul ideologic și politic a eșuat, iar postcomunismul european s-a reformat, invers decât cel chinez, în primul rând politic și abia apoi economic. Iar democrația politică a devenit principalul instrument de organizare capitalistă a societăților tranziției postcomuniste. Tranzițiile postcomuniste Capitalismul este un mod de organizare sui-generis a economiei și societății care a apărut în Europa Occidentală și în toate țările în care societatea europeană occidentală s-a putut extinde la sfârșitul Evului Mediu
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
societatea ca atare, a trebuit să rezolve două noi probleme. Întâi, pe cea a expansiunii în civilizații necapitaliste, denumită în prezent „globalizare”. Apoi, pe cea a tranzițiilor. Soluțiile consacrate istoric reprezintă două etape succesive ale unui singur proces: expansiunea organizării capitaliste a societății la nivel mondial. Globalizarea poate fi considerată un fenomen nou, specific ultimelor decenii (Crafs, 2000), sau, dimpotrivă, doar o formă nouă a istoricului proces de expansiune capitalistă (Wallerstein, Cleese, 2002). Din perspectiva capitalistului, ea este însă rezultatul unei
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
istoric reprezintă două etape succesive ale unui singur proces: expansiunea organizării capitaliste a societății la nivel mondial. Globalizarea poate fi considerată un fenomen nou, specific ultimelor decenii (Crafs, 2000), sau, dimpotrivă, doar o formă nouă a istoricului proces de expansiune capitalistă (Wallerstein, Cleese, 2002). Din perspectiva capitalistului, ea este însă rezultatul unei strategii de combinare a unei dezvoltări inițial intensive - obținerea unui avantaj competitiv - cu o dezvoltare extensivă - valorificarea avantajului competitiv pe alte piețe decât cea națională (Porter, 1990). Dacă acest
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
dovedește că nu dispunem în acest moment de un instrument teoretic acceptabil care să poată măsura rezultatele tranziției postcomuniste cu suficientă obiectivitate. Dificultatea provine din faptul că ele trebuie să măsoare, în ultimă instanță, gradul în care o societate este capitalistă. Iată o problemă cu totul nouă pentru științele sociale. Toate tranzițiile din perioada de expansiune a capitalismului au fost orientate spre dezvoltare, iar științele sociale și economice au răspuns cerințelor politice prin elaborarea unor instrumente sofisticate ale măsurării dezvoltării. Unele
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
tranzițiile postcomuniste este că măsurarea doar a nivelului de dezvoltare este irelevant în raport cu obiectivul tranzițiilor. Ceea ce trebuie măsurat este „nivelul de capitalism” al unei societăți care, până la începuturile tranziției, era organizată nu doar diferit, ci chiar în opoziție cu organizarea capitalistă a societății. Științele sociale și economice au fost complet neajutorate în fața unei asemenea sarcini, pentru simplul motiv că, de mai bine de un secol, ele se ocupau de problematica funcționării și dinamicii capitalismului, și nu de cea a definirii lui
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
și nu a mai fost reluată nici măcar cu prilejul prăbușirii comunismului. Probabil că, dacă s-ar fi mobilizat în direcția definirii tranziției către capitalism, intelectualitatea occidentală ar fi avut resursele și cunoștințele necesare pentru a construi un proiect de societate capitalistă, lăsând proiectul tranziției la latitudinea interacțiunii dintre clasa politică occidentală și cea a societăților în tranziție. Dar comunismul s-a prăbușit tocmai într-un moment în care capitalismul însuși era „la răscruce”, adică într-o dispută destul de aprigă cu privire la formele
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
dar au luat decizia ca finanțarea tranzițiilor postcomuniste să fie realizată de capitalul occidental privat. Rezultatul a fost conceptul de economie de piață funcțională a cărui principală virtute nu era de a dezvălui ce înseamnă o economie și o societate capitaliste, ci de a măsura „nivelul de capitalism” prin permisivitatea față de pătrunderea capitalului occidental în economie (World Bank, 2004). În măsura în care avea o opinie, intelectualitatea est-europeană avea una diferită. Principala preocupare a intelectualității est-europene, cel puțin la începuturile postcomunismului, era mai puțin
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
tranziției graduale” (Kornai, 1990). Deoarece era preocupată mai degrabă de anticomunism decât de succesul capitalismului, intelectualitatea tranziției postcomuniste, în mare măsură aceeași clasă mijlocie socialistă transferată fără mari schimbări din socialism în capitalism, s-a grăbit să identifice opțiunile organizării capitaliste cu cele ale dezmembrării comunismului. Puține exemple sunt la fel de ilustrative ca acela al veșnicei dezbateri românești în legătură cu „ritmul” și „autenticitatea” tranziției socioeconomice către capitalism, ale cărei teme fundamentale nu s-au referit nici la restructurarea economiei, nici la cea socială
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
proprietății și ale pieței. A doua paradigmă își are originea în lucrările lui Max Weber și consideră capitalismul ca un ansamblu de comportamente determinate cultural. În aceste variante, capitalismul depinde în mod esențial de un grup special de oameni, întreprinzătorii capitaliști, a căror existență era considerată de Schumpeter (1968) capitală pentru succesul sistemului. Ambele teorii își au originea în cercetări efectuate în secolul al XIX-lea și la începutul secolului XX, așa că pot fi considerate de o relevanță problematică pentru tranzițiile
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
față de cele ale unei gospodării de salariați, o diferență care nu impresionează), dar nu a fost în stare să creeze o clasă de capitaliști. Ceea ce le lipsea acestor oameni, cel puțin o parte dintre ei fiind, probabil, purtători ai ethosului capitalist (Sandu, 1996, 1999), era tocmai capitalul. Către jumătatea primului deceniu al tranziției, România crease o economie de piață, dar nu una capitalistă. Aproape 40% din populația ocupată a societății românești lucra în agricultură, în sistem privat. Cea mai mare parte
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
în forma mijloacelor de producție în întreprinderile de stat. Confruntarea dintre acestea două se desfășura în paralel (Pasti, 1995) și fără să fie influențată cumva de „noul sector privat” al economiei. La sfârșitul lui 1995, România postcomunistă era cam tot atât de capitalistă ca și Humuleștii lui Creangă, în care gospodarii locali își exploatau terenurile agricole în regim de proprietate privată, iarna le vindeau negustorilor țesături, oale și lemnărie, iar Ionică a lu’ Ștefan a Petrii avea suficient ethos capitalist ca să vândă o
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
era cam tot atât de capitalistă ca și Humuleștii lui Creangă, în care gospodarii locali își exploatau terenurile agricole în regim de proprietate privată, iarna le vindeau negustorilor țesături, oale și lemnărie, iar Ionică a lu’ Ștefan a Petrii avea suficient ethos capitalist ca să vândă o pupăză la târg. Altfel, „noii capitaliști români”, asemenea celui care și-a cheltuit banii pentru a transforma decorurile unui serial american într-o realitate românească, dovedeau un singur lucru: că pot utiliza economia de piață pentru a
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
componente majore ale tranziției economico-sociale. Două variante erau posibile. În prima variantă, economia românească urma să fie restructurată prin eforturile proprietarului, adică ale statului, și privatizată abia după ce devenea eficientă și atractivă. Acesta era, de altfel, modelul clasic al privatizărilor capitaliste. A doua variantă era mai apropiată de paradigma „îndepărtării de comunism” și presupunea că mai întâi trebuie privatizat capitalul de stat, iar apoi noii proprietari capitaliști vor face singuri restructurările absolut indispensabile. Acum știm că ambele variante au fost greșite
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
abia după ce devenea eficientă și atractivă. Acesta era, de altfel, modelul clasic al privatizărilor capitaliste. A doua variantă era mai apropiată de paradigma „îndepărtării de comunism” și presupunea că mai întâi trebuie privatizat capitalul de stat, iar apoi noii proprietari capitaliști vor face singuri restructurările absolut indispensabile. Acum știm că ambele variante au fost greșite. Ceea ce este important pentru înțelegerea noului capitalism românesc e însă descifrarea funcționalității întârzierii cu care s-a realizat privatizarea capitalului de stat. S-a discutat mult
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
care trebuiau să răspundă la ea politicienii perioadei. Și, chiar dacă teoretic ei erau puși în fața nevoii de a alege între terapia de șoc și tranziția graduală, în realitate nu dispuneau de nici una din aceste variante. Căci marea problemă a tranziției capitaliste românești nu a fost atât lipsa voinței politice de a privatiza sau a restructura economia și societatea, ci, mai simplu, lipsa capitaliștilor. Politicienii români, puternic presați și de populație, și de politicienii occidentali, erau dispuși să transfere proprietatea statului către
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
din Orientul Apropiat sau din zona middle-class-ului european - sau chiar din periferia marilor companii occidentale, care însă nu riscau în România sume mai mari decât cele accesibile oricărui mic investitor occidental. Acest nou tip de sector privat era ceva „mai capitalist” decât sectorul micilor investitori autohtoni, dar se menținea la periferia sistemului, a economiei și a societății. Pentru a înțelege construcția postcomunistă a capitalismului, trebuie să pornim de la această restricție extrem de importantă, pe care teoria economică și socială occidentală a refuzat
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
capitalului occidental de a investi în țări ale Europei Centrale sau în țările baltice a depins de strategia geopolitică a Occidentului de a integra aceste țări în sistemul instituțional al Vestului dezvoltat. Motivația a fost departe de a fi exclusiv capitalistă. Ea a fost națională în cazul Germaniei de Est, integrată prin efortul investițional al fostei Germanii Occidentale, și geopolitică în cazul țărilor baltice, când efortul investițional al Europei Occidentale a fost considerat minor în raport cu avantajele strategice care urmau să fie
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
Doar metodele diferă, ele îmbinând acum piața „liberă” cu cea „socialistă”. La sfârșitul lui 1996, stânga politică pierde alegerile, după ce dominase tranziția românească vreme de șapte ani. În această perioadă reușise să transforme radical România și să „crească” o clasă capitalistă autohtonă pe care o pornise de la zero și o dusese până la nivelul de capital mediu și care acum își dorea să scape de sub tutela politică și administrativă și să se miște singură. Ceea ce și face, profitând de schimbarea politică care
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]