4,874 matches
-
337) situația bisericii s-a schimbat în mod radical. În urma libertății religioase, comunitățile s-au mărit și s-a simțit necesitatea de a avea ambiente mai spațioase pentru ceremoniile de cult. Trecerea de la cultul celebrat în biserica domestică la cel celebrat în bazilică a schimbat fie arhitectura spațială, fie acustica sonoră. Bazilicile spațioase, pe lângă exigența de a declama și realiza cantilația cu o voce puternică, aveau și meritul de amplificatoare acustice naturale. Clericii au început să aibă demnitatea unui funcționar de
Repere istorice în muzica sacră şi documente magisteriale by Cristian Dumea () [Corola-publishinghouse/Science/101006_a_102298]
-
devenit tot mai fastuoase și liturgia tot mai complexă, ceea ce a dus la o diferențiere a persoanelor în cadrul celebrării și a rolurilor muzicale. Fiecare biserică, din Orient și din Occident, și-a creat și stabilizat un mod propriu de a celebra, în legătură cu geniul etnic particular și cultura locală, dar deschisă, în același timp, și în fața inovațiilor. Este perioada pluralismului liturgic muzical, acceptat și respectat de însăși biserica Romei, chiar în cadrul jurisdicției sale. Este cunoscut faptul că diferiți papi, îndeosebi Grigore I
Repere istorice în muzica sacră şi documente magisteriale by Cristian Dumea () [Corola-publishinghouse/Science/101006_a_102298]
-
Orient pentru a se stabili în peninsula italiană. Evident, au venit cu tot cu repertoriu. Prezența limbii grecești în multe cântece din repertoriul gregorian, îndeosebi în cele care aparțin straturilor arhaice, este încă un indiciu care arată că, în primele secole, creștinii celebrau și, deci, cântau în limba greacă. Se știe, de fapt, că limba latină a fost introdusă oficial în cadrul bisericii latine de Papa Damasus în secolul al IV-lea. Aceste cântece, așadar, dacă nu în totalitate, cel puțin în parte, sunt
Repere istorice în muzica sacră şi documente magisteriale by Cristian Dumea () [Corola-publishinghouse/Science/101006_a_102298]
-
fapt, nu concordă și sunt împărțite. Astfel, Martin Gerbert susține că schola romană a fost înființată de Papa Silvestru I (+ 336), imediat după pacea constantiniană: „S-a format o Schola cantorum pentru întregul oraș (Roma). Când într-o bazilică se celebra o sărbătoare ori exista o procesiune sau o stațiune, la acestea participau toți cântăreții”. F. Rainoldi, însă, afirmă că această ipoteză nu poate fi susținută întrucât elementele prezentate sunt puțin convingătoare. Muzicologul Haberl afirmă că schola datează din timpul Papei
Repere istorice în muzica sacră şi documente magisteriale by Cristian Dumea () [Corola-publishinghouse/Science/101006_a_102298]
-
pro suppresso”. 3.4 Geneza cântului franco-roman și contribuția lui Carol cel Mare Până în secolul al VIII-lea, în Occident, a conviețuit un sănătos pluralism liturgic, diversificat în funcție de regiune. Fiecare zonă ecleziastică a dat viață unui mod propriu de a celebra liturgia și unui repertoriu specific de cântece, dar, menținând, în același timp, și un raport de dialog și de schimb cu celelalte familii rituale. Diversitatea liturgică nu era considerată un obstacol pentru unitatea credinței: „Chiar dacă credința este una, obiceiurile bisericilor
Repere istorice în muzica sacră şi documente magisteriale by Cristian Dumea () [Corola-publishinghouse/Science/101006_a_102298]
-
cântece, dar, menținând, în același timp, și un raport de dialog și de schimb cu celelalte familii rituale. Diversitatea liturgică nu era considerată un obstacol pentru unitatea credinței: „Chiar dacă credința este una, obiceiurile bisericilor sunt diferite; într-un fel se celebrează liturghia în sfânta biserică romană și altfel în cele din Galia”. Biserica din Roma și liturgia romană nu aveau, deci, un rol centralizator și predominant asupra celorlalte biserici. Cu toate acestea, datorită organizării rituale și a nivelului înalt al cantorilor
Repere istorice în muzica sacră şi documente magisteriale by Cristian Dumea () [Corola-publishinghouse/Science/101006_a_102298]
-
lor liturgice. Textele care erau de competența lor erau deseori intonate în stil psalmodic pe o anumită treaptă melodică sau corda di recita, și doar în anumite puncte existau flexiuni sau cadențe spre finalis. Pentru a evita nesiguranțele, cei care celebrau ceremoniile evidențiau aceste puncte textuale cu anumite semne, a căror funcție era foarte asemănătoare cu cea a punctuației. De fapt, punctuația, inițial, nu era altceva decât un subsidiu pentru lectura cu voce tare. S-ar părea că originea cea mai
Repere istorice în muzica sacră şi documente magisteriale by Cristian Dumea () [Corola-publishinghouse/Science/101006_a_102298]
-
Nova (1320 - primele decenii ale secolului al XV-lea). Este un document scurt, esențial, analitic și normativ, motiv pentru care îl prezentăm în continuare în traducerea noastră: Autoritatea înțeleaptă a sfinților părinți a stabilit ca în oficiile divine, ce se celebrează în semn de recunoștință, mintea tuturor să fie vigilentă, declamarea să fie fluentă, iar gravitatea cantorilor să fie exprimată în mod adecvat prin modulații suave. Pe buzele sfinților părinți, sunetul era dulce. Cu siguranță, cântecul răsună dulce pe buzele cantorilor
Repere istorice în muzica sacră şi documente magisteriale by Cristian Dumea () [Corola-publishinghouse/Science/101006_a_102298]
-
numărul de biserici din Roma, și datorită climei aspre și umede ... s-au născut capelele pontificale, adică celebrările funcțiunilor solemne pontificale din capela palatului apostolic. Așa au încetat multe din marile noastre instituții ... astfel a intrat noul obicei de a celebra în capelele restrânse ale palatelor pontificale, față de bazilicile imense ...”. Acestui fapt, i s-a adăugat un al doilea: Urban al V-lea, papă din perioada exilului francez, în anul 1370, a suprimat Collegium cantorum din Roma, iar când, în anul
Repere istorice în muzica sacră şi documente magisteriale by Cristian Dumea () [Corola-publishinghouse/Science/101006_a_102298]
-
contrapunctul în vogă de atunci, și nu a mai simțit nevoia de a readuce la viață desființata schola cantorum din Lateran”. Astfel, pontiful avea capela sa muzicală, care executa noul gen de muzică polifonică; și tocmai pentru că uzanța de a celebra funcțiunile liturgice pontificale în capelă s-a instaurat și la Roma, tot aici s-a născut și figura cantorului de capelă, diferit de cel din vechea și abolita schola cantorum, fie datorită tipului de muzică pe care îl practica (polifonie
Repere istorice în muzica sacră şi documente magisteriale by Cristian Dumea () [Corola-publishinghouse/Science/101006_a_102298]
-
o națiune străină. De aici s-a născut cântecul a cappella, adică un cântec compus pentru a fi executat de un complex de cantori profesioniști, în oratoriul privat al papei, fără nicio formă de participare a credincioșilor. Cutuma de a celebra în capelă a luat o asemenea amploare, încât, de atunci, au început să fie numite capelle papali toate funcțiunile în care era prezent pontiful, chiar și atunci când Papa Sixt al V-lea a reluat celebrările în bazilicile și bisericile romane
Repere istorice în muzica sacră şi documente magisteriale by Cristian Dumea () [Corola-publishinghouse/Science/101006_a_102298]
-
muncă. În secolul al XVIII-lea, misa era cântată în diferite moduri. Acest lucru se datora nu numai idealurilor stilistice diferite, dar și unor circumstanțe aparent banale, și totuși determinante, precum importanța unei biserici sau a unei festivități care se celebra, mijloacele economice de care se dispunea sau prezența unui artist renumit. Întâlnim astfel missa-cantata sau solemnă alla napoletana, caracterizată printr-o adevărată opulență muzicală (coruri, arii, orchestre, prezența unor muzicieni faimoși), și executată la solemnități și sărbători speciale. Este numită
Repere istorice în muzica sacră şi documente magisteriale by Cristian Dumea () [Corola-publishinghouse/Science/101006_a_102298]
-
al muzicienilor din perioada romantică se îndrepta într-o direcție opusă creștinismului tradițional: în locul Dumnezeului lui Isus Cristos se făcea referință la divinitatea Naturii sau a Infinitului; sentimentul religios era înțeles și trăit ca o realitate pur subiectivă, și nu celebrat în dimensiunea ei comunitară și în accepțiunea ortodoxiei creștine. Prin urmare, compozițiile muzicale de inspirație religioasă ale marilor autori din secolul al XIX-lea provin din concepția asupra artei înțeleasă ca o „autocelebrare”. Sunt rezultatul unei religiozități bazate mai mult
Repere istorice în muzica sacră şi documente magisteriale by Cristian Dumea () [Corola-publishinghouse/Science/101006_a_102298]
-
Biserica acceptă în cadrul liturgiei arta sunetelor. Când în spatele unei compoziții nu există o competență și o pregătire muzicală adecvate, se cade de la sublim la banal; or, liturgia nu este locul improvizației și al diletantismului, din respect față de misterul care se celebrează. Alături de celelalte trăsături, ea trebuie să fie și universală, adică să aibă acele trăsături generale ale muzicii sacre, „astfel încât nimeni dintr-o altă națiune, auzindu-le, să nu rămână cu o impresie proastă”. Se exclude, deci, în mod absolut, orice
Repere istorice în muzica sacră şi documente magisteriale by Cristian Dumea () [Corola-publishinghouse/Science/101006_a_102298]
-
dacă s-ar dubla resursele naturale disponibile pentru procesul productiv etc. Se evită catastrofa dacă se introduce o măsură sau alta? În cadrul modelului definit atunci de autori, singura soluție care putea duce la o stare stabilă, echilibrată a lumii era celebra „creștere zero”: înghețarea principalelor procese de creștere ale lumii la nivelurile atinse în acel moment. Kunstadter, Buhler, Stepheand și Wrtoff au încercat să răspundă, prin simularea pe calculator, la una dintre cele mai vechi întrebări pe care a moștenit-o
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
îndemnat semenii să nu ia în deșert numele Domnului, domină ciclurile din Frigul și frica. Poemele afirmă nădejdea creștină, susținută de „bucuria întrebării”, care caută să descifreze secretul pietății și al fervorii create în jurul divinității, iubirea și ardoarea în a celebra „mormântul gol”. Autorul „amalgamului entuziast” prezent în culegerea Admirații ortodoxe (2003) știe că metafizica poetică echilibrată duce mult mai direct spre întâlnirea cu divinul decât versurile ce repetă canoane teologale sau dau frâu liber fantasmelor lirice sanctoide. Poemele glisează înspre
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288820_a_290149]
-
i se conferă doar atîta transcendență cît să rezolve satisfăcător problemele creaturii sale. Chiar în epocile de maturitate religioasă, via affirmativa, necomplementată de via negativa, ar fi riscat să reducă divinul la o condiție subalternă : a-l aprecia, căuta, gîndi, celebra mai ales în funcție de opera sa ; a-l configura pornind de la trăsăturile, sublimate, ale creației sale. Lupta împotriva sociomorfismului lui Dumnezeu este o temă importantă a religiilor. Componenta lor profetică, contemplativă, monahală, doctrinele metafizice, efortul mereu reluat al detașării de lume
STILUL RELIGIEI ÎN MODERNITATEA TÎRZIE by ANCA MANOLESCU () [Corola-publishinghouse/Science/860_a_1739]
-
public și privat. Un model binar disjunctiv e mereu la lucru în felul cum clasificăm realul, cum îl gîndim și îl comunicăm, într-o formă care tinde să devină electronică. Ideologia postmodernă nu a criticat acest model decît pentru a celebra asurzitor explozia multiplicității, pluralismul nesistematizabil. Un cercetător german, Bernard Schlink, afirma că, în ciuda uriașei lor brutalități, totalitarismele erau menite să eșueze tocmai fiindcă ele pretindeau să abolească diversitatea, să nege însuși principiul diferențierii pe care se constituie omul modern, societățile
STILUL RELIGIEI ÎN MODERNITATEA TÎRZIE by ANCA MANOLESCU () [Corola-publishinghouse/Science/860_a_1739]
-
Schimbării la Față, Christos și-a arătat propriul trup de lumină, radiație consistentă a luminii increate, principiu al trupului omenesc. Prin înviere, el și-a transmutat trupul omenesc în trup de dincolo de moarte, liber de condiționările spațio-temporale. Sfîntul Pavel a celebrat trupul nostru ca templu al Duhului Sfînt, destinat să treacă de la varianta lui coruptibilă la varianta lui de slavă. Dar, evident, trecerea nu este continuă. Ea se pregătește, în această lume, prin dominația calmă a spiritului asupra trupului de carne
STILUL RELIGIEI ÎN MODERNITATEA TÎRZIE by ANCA MANOLESCU () [Corola-publishinghouse/Science/860_a_1739]
-
o dinamică spre Ultim. Or, acest dinamism nu a fost preluat de modernitatea noastră. A rămas ca o posibilitate încă neactualizată prezentă la rădăcinile modernității. Dar, în orice caz, modernitatea noastră asigură condiții de posibilitate noutății, o creditează și o celebrează. Pe deasupra, în modernitatea tîrzie, întîlnirea culturilor, explozia informațională, mentalitatea pluralistă produc accelerat noutate, ne pun la dispoziție cantități inepuizabile de nou. Tema noului are, pentru noi, un profil masiv, familiar, atrăgător, respectabil. Or, dacă e transmutată vertical, pofta de nou
STILUL RELIGIEI ÎN MODERNITATEA TÎRZIE by ANCA MANOLESCU () [Corola-publishinghouse/Science/860_a_1739]
-
mișcare lăuntrică între poli. Tradițiile monoteiste vorbesc despre mîna dreaptă și mîna stîngă a lui Dumnezeu, latura generozității și cea a rigorii, cea a iubirii și cea a dreptății. între cele nouăzeci și nouă de nume divine pe care le celebrează islamul se află o serie de contrarii, care, dominate de Unitate, acoperă aspectele realului : Exteriorul și Interiorul sau Vizibilul și Ascunsul, înnoitorul și Conservatorul, întîiul și Ultimul, Cel ce dă și Cel ce ia. Dincolo de ele și de Unitate, rămîne
STILUL RELIGIEI ÎN MODERNITATEA TÎRZIE by ANCA MANOLESCU () [Corola-publishinghouse/Science/860_a_1739]
-
pe [Ahaz]ia fiul lui [Ioram] și din casa lui David” (KAI 310, liniile 7-9). În concluzie, întinderea reală a regatului lui David pare să fi fost modestă, limitată la zona Iudeii, în timp ce apare cu totul neverosimilă măreția regatului davidic celebrată de relatarea biblică. În urma unei lupte de succesiune, Solomon urcă la tronul tatălui său David (1Rg 1-2). În relatarea biblică, Solomon este figură idealizată, caracterizată prin unele stereotipe clasice: rege înzestrat cu o mare înțelepciune, constructor de temple și palate
Religia în Israelul antic by Paolo Merlo () [Corola-publishinghouse/Science/101005_a_102297]
-
1989), care l-a ales pe poporul său ca proprietate a sa și a decis să-și așeze în mijlocul său locuința, adică templul, considerat loc al prezenței divine în popor. Poemul din Jud 5, ca și alte imnuri de laudă, celebrează „victoriile” pe care Yhwh le-a avut împotriva popoarelor străine și a zeilor lor. Succesul împotriva lor nu se datorează astfel forței pământești a cailor și cavalerilor, ci puterii mâinii eliberatoare a Domnului (1Sam 17,45). Și alte imnuri îl
Religia în Israelul antic by Paolo Merlo () [Corola-publishinghouse/Science/101005_a_102297]
-
44; 2Rg 12,4; 14,4; 15,4 etc.). Excursus 2 Centralizarea cultului (și Deuteronomistul) Se știe că după legislația deuteronomistă (cf. Dt 12) evreii nu puteau oferi sacrificii Dumnezeului lor în orice sanctuar, ci cultul lui Yhwh se putea celebra doar în templul din Ierusalim. Teologia centralizării cultului în Ierusalim a fost foarte dezbătută atât în conținutul său teologic, cât și în valența sa istorică. Din punct de vedere teologic, centralizarea cultului în Ierusalim răspunde conceptului religios care considera că
Religia în Israelul antic by Paolo Merlo () [Corola-publishinghouse/Science/101005_a_102297]
-
într-o epocă mai târzie. Personalul responsabil de cult Din personalul responsabil de cult fac parte toți cei care sunt angajați în săvârșirea acțiunilor rituale de venerare a unei divinități, sacrificiale sau nu. În sensibilitatea religioasă actuală, atribuția de a celebra acțiunile cultuale îi revine prevalent, dacă nu exclusiv, preotului, adică celui care administrează cele sfinte sau celebrează riturile sacre. În modul nostru obișnuit de a înțelege, preotul este perceput și ca intermediar între divinitate și credincioși, fiind reprezentatul divinității în fața
Religia în Israelul antic by Paolo Merlo () [Corola-publishinghouse/Science/101005_a_102297]