4,775 matches
-
în rest. Comedia spaniolă, teatrul elisabetan suprapun procedeele de compoziție ale lui Seneca și amestecul de tonuri moștenit din teatrul medieval. Refuzul contaminării genurilor este exclusiv francez. Astfel se explică discreditarea ce va apăsa îndelung asupra teatrelor străine cauzată de teoreticienii francezi, convinși că nu există decât o singură estetică posibilă, estetica clasică a purității. 6.1. Definiția tradițională a genurilor dramatice Teoreticienii clasicismului reiau, în secolul al XVII-lea, opoziția stabilită de Aristotel între tragedie și comedie, în termeni cvasi-identici
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
contaminării genurilor este exclusiv francez. Astfel se explică discreditarea ce va apăsa îndelung asupra teatrelor străine cauzată de teoreticienii francezi, convinși că nu există decât o singură estetică posibilă, estetica clasică a purității. 6.1. Definiția tradițională a genurilor dramatice Teoreticienii clasicismului reiau, în secolul al XVII-lea, opoziția stabilită de Aristotel între tragedie și comedie, în termeni cvasi-identici. Astfel Mairet, în Prefața în formă de discurs poetic (Préface en forme de discours poétique), plasată la începutul lui Silvanire, le diferențiază
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
sac ridicule où Scapin s'enveloppe, Je ne reconnais plus l'auteur du Misanthrope"48. (Arta poetică) 6.2. Forme noi Corneille pare mai întâi că se conformează definiției tradiționale a tragediei și comediei asupra căreia sunt de aceeași părere teoreticienii clasicismului. "Comedia diferă deci de tragedie prin următorul lucru, scrie el în Discurs despre poemul dramatic, că aceasta vrea ca subiect o acțiune ilustră, extraordinară, serioasă. Aceea se oprește asupra unei acțiuni de rând și cu haz, aceasta cere pericole
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
ați adăuga un mai pentru comedie, poate că nu ați exagera". Dacă, în Critica Școlii femeilor, Molière, furios că este coborât de unii detractori la rangul de vulgar farsor, urmărește un scop polemic de netăgăduit, el se manifestă și în calitate de teoretician, dându-i comediei, care-și obține pentru prima dată recunoașterea, o poetică. Arătând, prin cuvintele pe care le spune aici Dorante, superioritatea comediei față de tragedie, Molière anunță triumful comediei în secolul al XVIII-lea. El subliniază genul exigent al comediei
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
la découvre, un rien la fait paraître: Mais tout esprit n'a pas des yeux pour la connaître."51 (Cântul III) Genurile sunt mai puțin separate în epoca clasică decât s-ar părea la început, în ciuda forței esteticii purității. Dacă teoreticienii nu concep nicio contaminare posibilă între tragedie și comedie, în schimb autorii dramatici pun în discuție definițiile tradiționale ale comediei și tragediei. Corneille introduce personaje din societatea bună în comedie și chiar regi în "comedia eroică", refuzând statutul de tragedie
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
bună în comedie și chiar regi în "comedia eroică", refuzând statutul de tragedie pieselor care, deși populate de personaje cu rang înalt, nu prezintă mari pericole politice. Cât despre Molière, el proclamă superioritatea comediei asupra tragediei, ceea ce se opune discursurilor teoreticienilor care continuă, pe tot parcursul secolului, să considere tragedia drept genul major. 7. Tragedia ideală 7.1. Scopul său: catharsisul Corneille, în Al doilea discurs, pe care-l intitulează Discurs despre Tragedie și despre mijloacele de a o trata după
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
în Franța, și continuată până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. După părerea lui Aristotel, tragedia purifică de pasiunile de milă și de teamă pe care i le provoacă spectatorului. Pentru Corneille, în schimb, ca și pentru toți teoreticienii de la Renaștere încoace, tragedia purifică de toate pasiunile umane, dragoste, ură, gelozie, ambiție, pe care autorii dramatici le acordă personajelor lor. Va trebui să-l așteptăm pe Lessing pentru ca eroarea să fie corectată. Acesta, în Dramaturgia de la Hamburg, din 1768
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
mai este la ordinea zilei în epoca clasică. Foarte prizat la începutul secolului, în teatrul lui Hardy, de exemplu, un asemenea spectacol apare pe atunci ținând de o concepție arhaizantă și barbară a scenei. Din grija față de buna cuviință, unii teoreticieni se refugiază în spatele autorității Anticilor pentru a recomanda nefolosirea lui. Numai Horațiu interzice totuși reprezentarea actelor de violență, pe care Aristotel nu le condamnă. El se mulțumește să-și arate preferința pentru scenele în care pateticul se naște "mai degrabă
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
în persoana unei sfinte care i-a fost victimă." (Discurs despre Tragedie) Ceea ce creează de fapt pentru Corneille distanța necesară dintre personajul tragic și public, este caracterul excepțional al destinului său. Dacă Corneille s-a opus unui număr mare de teoreticieni ai clasicismului în privința problemei verosimilului și dacă a predicat "verosimilul extraordinar", asta se datorează faptului că numai acesta, și nu "verosimilul obișnuit", introduce distanța cerută. 7.4. Relațiile de alianță Pentru Corneille, ca și pentru Racine, personajele tragice trebuie să
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
apără onoarea Fedrei, și se lasă oprimat fără să o acuze. Numesc slăbiciune pasiunea pe care o resimte fără voia lui pentru Aricia, care este fiica și sora dușmanilor de moarte ai tatălui său." 7.6. Refuzul recunoașterii 58 Dacă teoreticienii clasici îi sunt fideli lui Aristotel asupra chestiunii greșelii tragice, ei înlătură totuși, vom vedea, un număr oarecare de configurații pe care acesta le consideră susceptibile să creeze pateticul. Spre deosebire de tragedia greacă în care cel care acționează poate ignora identitatea
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
imuabile care îl fondau din Antichitate pentru a-i pune baze noi. Pregătită încă înainte, chiar, de nașterea Clasicimului, de precursori precum Guarini în Italia, Tirso de Molina în Spania, Ogier în Franța, această revoluție se realizează datorită a doi teoreticieni majori, Diderot și Louis-Sébastien Mercier. Creatori ai dramei burgheze, ei îl vor influența profund pe Lessing care, fondând teatrul german, se plasează sub egida lor. Goldoni, a cărui operă îmbracă o originalitate de netăgăduit, participă și el, datorită reformei pe
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
ale dramei. Numai teatrul elisabetan, care vede totuși, de la 1558 la 1642, sub cele trei domnii a Elisabetei, a lui Iacob I și a lui Carol I, marile creații ale lui Marlow, Shakespeare, Ben Jonson, Cyril Tourneur etc., nu are teoreticieni. Câteva tirade, uneori, ne lasă să ghicim din loc în loc că pozițiile autorilor dramatici sunt identice cu cele ale contemporanilor lor italieni, spanioli și francezi. Trebuie deci să revenim pentru moment în urmă și să luăm în considerare starea teatrului
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
lui, el scapă unei definiții riguroase. Este considerat când o tragedie care se termină cu bine, când o tragedie în care comicul se amestecă cu tragicul. Deși aceste două trăsături distinctive sunt foarte diferite, una caracterizând deznodământul, cealaltă tonalitățile, unii teoreticieni le confundă în cuvintele lor6. În ceea ce-l privește pe Lope, el reia definiția dată de Guarini, cu câțiva ani mai înainte, în Compendiu de poezie tragi-comică (Compendio della poesia tragicomica). Teoreticianul italian se apără aici de criticile emise împotriva
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
foarte diferite, una caracterizând deznodământul, cealaltă tonalitățile, unii teoreticieni le confundă în cuvintele lor6. În ceea ce-l privește pe Lope, el reia definiția dată de Guarini, cu câțiva ani mai înainte, în Compendiu de poezie tragi-comică (Compendio della poesia tragicomica). Teoreticianul italian se apără aici de criticile emise împotriva pastoralei sale tragi-comice, Păstorul cel fidel (Il Pastor fido), scrisă între 1580 și 1585. Docților care îi reproșează de a fi violat ierarhia genurilor amestecând elemente de comedie și elemente de tragedie
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
sfătuiește pe dramaturgi să adopte proza 8, după modelul lui Lope de Rueda (1520-1565) pe care îl salută ca fiind părintele comediei moderne. Influența lui Lope de Vega asupra teatrului francez este imensă, atât asupra autorilor dramatici, cât și asupra teoreticienilor baroci, până ce se va impune Clasicismul. Teatrul său este un rezervor de situații din care se inspiră din abundență autori preclasici precum Alexandre Hardy, Boisrobert, Rotrou. Pe vremea când Clasicismul triumfa, Corneille și Molière se mai inspiră din intrigile sale
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
veche și modernă") În timp ce genul tragic, minat din interior, nu poate decât să moară, comedia, deși sever amenințată și ea, va reuși să se transforme. Dacă nu mai place, asta se datorează faptului că personajul comic, caricaturizat, apare ca neverosimil. Teoreticienii subliniază faptul că am căuta zadarnic, în societate, un om așa cum îl zugrăvesc autorii comici. Astfel, Sébastien Mercier, în Noul Eseu despre arta dramatică, scrie: "...un caracter nu se construiește pe baza unei trăsături exagerate. Trebuie deci să fie proporționate
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Beaumarchais, prin amestecul tonurilor, în Eseu despre genul dramatic serios, definește și el noul gen, considerându-l ca pe o formă "intermediară între Tragedia eroică și Comedia glumeață." Doritor să amestece tonurile, din grija pentru realism, asta nu înseamnă că teoreticianul Iluminismului proslăvește întoarcerea la tragi-comedie, gen artificial în ochii săi, construit, în irealismul său, pe baza unor contraste prea mari. "Vă dați seama, scrie Diderot în Convorbiri despre Fiul nelegitim, că tragicomedia nu poate fi decât un gen prost, pentru că
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
el însuși, ci prin maniera în care a fost tratat". El îi vizează pe autorii francezi, căci, pe de altă parte, face elogiul lui Calderón, Shakespeare, Lope de Vega și Goldoni, care au știut "să amestece și să potrivească culorile". Teoreticienii Iluminismului, condamnând tragicomedia o fac în calitate de urmași ai unui îndepărtat precursor, căruia îi aduc omagiu. "Citiți pe Terențiu, scrie Louis-Sébastien Mercier în Noul Eseu, (v.supra), în capitolul 8 intitulat "Despre Dramă": "Andria și Hecyra sunt adevărate Drame, și dacă
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
fi mai fidel poetul zugrăvirii evenimentelor așa cum se înlănțuie, cu atât mai mult se va putea lăuda că-și merită succesele." Personajul trebuie cuprins în banala sa viață cotidiană. Prinții și nobilii sunt alungați din scenă de omul de pe stradă. Teoreticienii dramei doresc să aducă pe scena teatrului condițiile cele mai diverse. Într-un cuvânt, scrie Diderot în Convorbiri despre Fiul nelegitim, vă voi întreba dacă îndatoririle condițiilor, avantajele, inconvenientele, pericolele lor au fost puse în scenă. Dacă asta este baza
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
răzbuna umanitatea. Ea îmi va ceda atunci din energia pe care o acordă uneori adoratorilor ei. Veți fi înspăimântați, judecători orgolioși, sau nu mă veți citi." (cap.11)24 Apariția unor noi personaje atrage după sine o transformere a stilului. Teoreticienii dramei doresc ca personajele lor să adopte limbajul din viață și să se exprime diferit, după mediul social căruia îi aparțin. De aceea ei preconizează suprimarea tiradei și a versului, emfatice și prea măsurate. Mercier consacră un întreg capitol din
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
castelul Aguas Frescas, unde situează acțiunea celor două comedii anterioare, Bărbierul din Sevilla și Nunta lui Figaro. Trecând de la comedie la dramă, el operează o schimbare semnificativă, modificând cadrul acțiunii în scopul de a le reprezenta spectatorilor parizieni realitatea lor. Teoreticienii dramei îi păstrează acțiunii unitatea unitate pe care Mercier o numește "unitate de interes" , chiar dacă unitatea de acțiune nu este totdeauna realistă, căci ei sunt convinși că atenția spectatorului nu ar putea rezista trecerilor succesive de la o acțiune la alta
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
de corurile ce reprezentau poporul în dramele antice, piesele noastre, închise în interiorul locuințelor, sunt lipsite, ca să spunem așa, de un fundal pe care să fie proiectate figurile", scrie el în Discursul despre Poezia dramatică, la capitolul XVI, intitulat "Despre scene". Teoreticienii dramei contestă și decupajul piesei de teatru în cinci acte de lungime identică. După cum remarcă Mercier, Horațiu a impus această împărțire arbitrară. "Aceste dispoziții artificiale, această împărțire geometrică, are ceva monoton și trist; este o pură lucrătură a celor moderni
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
fi făcut un serviciu celor moderni, care nu s-ar fi abținut să nu-i imite; iar caracterul actului odată fixat, poetul ar fi fost obligat să-l ducă la îndeplinire." (Discurs despre poezia dramatică, capitolul XV, "Despre Antracte") Dacă teoreticienii dramei păstrează unitatea de acțiune, ei condamnă în schimb unitățile de loc și de timp, ca o constrângere inutilă care nu poate decât să întrerupă desfășurarea acțiunii sau să o păteze de neverosimil. Louis-Sébastien Mercier citează libertatea temporală pe care
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
mai mult efect în tragedie. La începutul unei piese, aș vrea numai ca ele să nu dea prea mare viteză acțiunii, și să nu cauzeze obscuritate." 2.3.4. Al Patrulea Perete Grija aceasta pentru realism, pe care o dovedesc teoreticienii dramei burgheze, culminează cu estetica celui de-al "patrulea perete", concept făurit de Diderot, atât ca instrument dramatic la dispoziția autorilor, cât și ca un consemn al jocului. Din momentul apariției Convorbirilor despre "Fiul nelegitim", el le cere, atât autorului
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
compune, fie că ești cel care joacă, nu vă mai gândiți la spectator mai mult decât dacă nu ar exista. Imaginați-vă, pe marginea teatrului, un zid mare ce ne desparte de parter; jucați ca și cum cortina nu s-ar ridica." Teoreticienii clasicismului, mai ales d'Aubignac 28, își manifestau deja dorința de a crea pe scenă o acțiune autonomă, ruptă de universul spectatorului. Abstract în secolul al XVII-lea, deși concretizat prin cadrul de scenă, acest perete ce separă sala de
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]