12,537 matches
-
scenariu inițiatic însușirea corectă a Simbolului de credință constituie un moment deosebit de important. Cateheza a XV‑a comentează articolul din Crez referitor la parusie, la semnele care o anunță - îndeosebi cel al Anticristului - și la Judecată. Chiril aproape că identifică adversarul eshatologic cu diavolul, care, în acea vreme, se va manifesta fățiș în lume. Această concepție este explicabilă, în parte, prin faptul că la jumătatea secolului al IV‑lea canonul ierusalimitean, sursa fundamentală de inspirație a scenariilor anticristologice anterioare, nu includea
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
acestei scheme tripartite de nuanță elenizantă, sistemul binar, mult mai adecvat antinomiilor noutestamentare, pe care le reflectă practica exegetică obișnuită”. Cel de‑al doilea principiu decelabil în Comentariul la Daniel constă în reproducerea sistematică a tuturor interpretărilor propuse fie de adversarii săi (păgâni sau iudei), fie de înaintașii săi creștini. De multe ori, iar acest lucru i‑a fost uneori reproșat, Ieronim se mulțumește să citeze sau să rezume aceste interpretări, adesea foarte divergente, chiar contradictorii, fără a dezvălui propria poziție
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
în urma refacerii operei, Comentariul la Daniel, în versiunea completă, a fost dedicat însă prietenilor Pammachius și Marcella, Paulin fiind uitat cu desăvârșire. Ieronim scrie, încă din primele rânduri ale Prologului: „Întrucât intenția mea nu este de a răspunde calomniilor unui adversar, ceea ce ar necesita un amplu tratat, ci de a explica pentru ai noștri, adică pentru creștini, cele spuse de profet, doresc să spun încă de la început că nici un profet nu a anunțat cu atâta claritate venirea lui Isus Cristos”. Apoi
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
rău dintre regi, care a persecutat sfinții și a profanat templul -, o prefigurare a Anticristului” (11, 21). Metoda sa este simplă și clară: el comentează cele două capitole din Dan. (11 și 12) verset cu verset, prezentând mai întâi „părerea adversarilor” (Porfiriu și iudeii), apoi pe cea a creștinilor („ai noștri”: Eusebiu, Apolinarie, Metodiu, Hipolit). În cea mai mare parte a cazurilor, el se mulțumește cu această enumerare puțin mecanică, fără a adăuga o judecată de valoare și fără a‑și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
el invocă pasaje foarte cunoscute: 2Tes. 2,1‑7; Mt. 24,15‑17.23‑27.30‑31; In. 5,43. Două elemente inedite, legat de această scrisoare, merită luate în discuție. Mai întâi, comentând episodul din 2Tes. referitor la instalarea „adversarului” lui Cristos în „templul lui Dumnezeu”, Ieronim identifică „templul” cu Biserica creștină, în întregul său, citând de asemenea cealaltă opinie care susține instalarea ilegitimă a Anticristului în templul iudeu de la Ierusalim (11). El consideră prima interpretare „mai adevărată” (uerior arbitramur
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
târziu este deja în parte împlinit prin acest tiran” (ibidem). În ultimele pasaje ale epistolei, mânia lui Ieronim se dezlănțuie împotriva iudeilor, care nu au fost capabili să‑l recunoască pe adevăratul Cristos și care se vor lăsa amăgiți de adversarul său. Într‑adevăr, explică el corespondentei sale, dacă Dumnezeu a îngăduit să existe un Anticrist la sfârșitul lumii, „este din pricina iudeilor”: „Celor care nu au primit iubirea și adevărul, mântuirea prin Cristos, Dumnezeu le trimite nu un lucrător, ci însăși
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Tertulian, care, în polemicile sale cu păgânii, cu iudeii și cu ereticii, menționează de nenumărate ori numele de Anticrist, la singular sau plural. Polemica antipăgână Tertulian este întâi de toate un pamfletist și, ca atare, consideră firesc să‑și strivească adversarii prin epitete de o violență care, venind din partea unui autor creștin, pare șocantă. Acuzațiile sale împotriva moravurilor și instituțiilor păgâne sunt foarte frecvente. Tertulian nu ezită să identifice Roma cu cetatea Babilonului din Apocalipsă. Așa cum remarcă François Paschoud, „găsim în
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de partea sa și nu se adună în jurul său, ci îi împrăștie turma, sunt dușmanii săi” (Ep. 69, 1). În concepția lui Ciprian, termenul „anticrist” nu este decât o etichetă sinistră pe care o folosește în identificarea și distrugerea unui adversar, cu intenția unică de a păstra puterea absolută în sânul comunității din Cartagina. Aceasta va fi și atitudinea lui Augustin, întrucât, trebuie să subliniem acest lucru, nici novațienii din timpul lui Ciprian, nici donatiștii din timpul lui Augustin nu profesează
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
rezultatelor expuse în reflexiile epistolare vor fi reluate și dezvoltate ulterior, în De ciuitate Dei. Epistolele 197 și 199 au numai o legătură indirectă - dar de o reală importanță - cu tema Anticristului. Ele iau în discuție data parusiei și apariția adversarului eshatologic pe pământ. Inițial, Hesychius ceruse eruditului episcop lămuriri în privința prophetis dictis siue predictis, fără a‑și expune propria părere. Augustin își mărturisește cu modestie nepriceperea și recomandă preotului lectura comentariului lui Ieronim la Cartea lui Daniel (Hieronymi hominis doctissimi
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
text important pentru demersul nostru este cartea a XX‑a a tratatului De ciuitate Dei (CD). Fără a insista prea mult asupra figurii Anticristului, Augustin operează totuși o răsturnare semnificativă a scenariului tradițional, însoțită de o anumită demitizare a figurii adversarului eshatologic. Acest lucru antrenează o modificare esențială în caracterul personajului care devine o entitate de ordin psihologic, ce nu mai aparține, așadar, registrului eshatologic și metafizic, ci mai curând registrului moral, cel al „omului lăuntric” (fără ca dimensiunea eshatologică să fie
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
putut perverti pe termen lung însuși sufletul Bisericii catolice. Cucerirea Romei de Alaric (410) a redat speranța Bisericii persecutate, ai cărei episcopi ies din nou la iveală. Odată cu conferința de la Cartagina (411), Biserica universală va avea câștig de cauză, iar adversarii săi vor fi supuși la represalii și mai puternice. Două personalități ocupă primul loc în polemica antidonatistă: Augustin, redutabil în materie de teologie, și Aurelius, episcopul catolic al Cartaginei, înzestrat cu un talent administrativ neobișnuit. Confruntarea cu donatiștii îl determină
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
al dorințelor celor care iubesc lumea, asemănându‑se astfel cu diavolii, având aceleași sentimente ca și ei.” Tot astfel se întâmplă și cu Anticrist care este transferat de Augustin din planul exterior al istoriei, în cel interior, al sufletului omenesc. Adversarul nu mai este un agent extern și fizic al răului, ci o atitudine interioară, de ordin fundamental psihologic. Comentariul la Apocalipsă al lui Tyconius, donatist moderat (mort către anul 390), a avut un rol important în constituirea acestei eshatologii non
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Ambrozie, De fide 2, 15. . „Eshatologia creștină primară era o adaptare cristocentrică și o îmbinare a diferitelor tradiții iudaice. De asemenea, ea a adaptat și s‑a folosit și de tradiții religioase elenistice. În contextul creștin, aceste tradiții referitoare la adversarul eshatologic au suferit transformări inedite, devenind tradiții despre un personaj care aspiră la poziția atribuită, în gândirea creștină, lui Cristos.” (p. 363) Jenks insistă asupra faptului că Anticristul este, în primul rând, un pretendent la funcția de mesia și apoi
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
au suferit transformări inedite, devenind tradiții despre un personaj care aspiră la poziția atribuită, în gândirea creștină, lui Cristos.” (p. 363) Jenks insistă asupra faptului că Anticristul este, în primul rând, un pretendent la funcția de mesia și apoi un adversar al lui Cristos. Potrivit spuselor lui Bousset, această trăsătură a tiranului eshatologic își face apariția în eshatologia creștină și devine predominantă o dată cu Epistola 2 Tesaloniceni. . În realitate, Bousset distinge cel puțin două tradiții - cea a monstrului primordial și cea a
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
cel mai adesea termenul cu sensul general de „sosire” a cuiva (sosirea sa sau a lui Tit: 2Cor. 7,7; Flp. 1,26). Acest pasaj de la 2Tes. care anunță parusia „celui nelegiuit”, reprezintă primul pas în sensul constituirii imaginii unui adversar eshatologic, prin imitarea figurii lui Cristos. Procesul va atinge punctul culminant în tratatul lui Hipolit, în care adversarul eshatologic apare ca dublul perfect al lui Cristos, un dublu în sens contrar. Puterea de a face minuni și puterea de a
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
7,7; Flp. 1,26). Acest pasaj de la 2Tes. care anunță parusia „celui nelegiuit”, reprezintă primul pas în sensul constituirii imaginii unui adversar eshatologic, prin imitarea figurii lui Cristos. Procesul va atinge punctul culminant în tratatul lui Hipolit, în care adversarul eshatologic apare ca dublul perfect al lui Cristos, un dublu în sens contrar. Puterea de a face minuni și puterea de a amăgi (înșelătoria) sunt două dintre principalele trăsături caracteristice pseudoprofeților (în legătură cu aceasta vezi Meeks, The Prophet‑King, pp. 47
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ferește să ofere vreo informație „biografică”, oricât de nesemnificativă, asupra personajului său. . Din pricina curentului montanist, Bisericile din Asia Mică nu vedeau cu ochi buni Apocalipsa lui Ioan, a cărei paternitate era permanent controversată (îi fusese atribuită chiar și lui Cerint, adversarul lui Ioan). Am discutat deja despre metamorfozele acestei cărți în capitolul consacrat lui Irineu al Lyonului. Apocalipsa nu figurează în canonul acceptat de Eusebiu, care se face ecoul hotărârilor sinodului de la Niceea. În H.E. III, 25, 1‑7, el vorbește
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
tratat, Tertulliani opera, ed. A. Kroymann, Leipzig, 1906, vol. III, pp. 290‑650. . 3, 6, 2: cum iudaico errore sociari. . Adu. Marc. 3, 8, 1; 3, 23, 1 etc. . 1, 15; 4, 6; 5, 16. . 3, 7. . Ad Fortunatum, 11: „Adversarul lor, regele Antiochos, sau mai curând [...] Anticristul reprezentat prin Antiochos încerca să întineze cu carne de porc gura glorioasă a martirilor, al căror spirit păstrase nealterată mărturisirea credinței”. . Ciprian, Ad Fortunatum, ed. R. Weber, 1972. . Lettres, text, intr. și trad
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ani mai târziu (433), Theodoret redactează un „Act de conciliere”, dar nu îl semnează, pentru a nu subscrie implicit la condamnarea prietenului său, Nestorie. Cristologia lui poartă numele de diofizism, întrucât separă cele două firi, umană si divină, în Cristos. Adversarii săi l‑au acuzat sistematic, dar pe nedrept, de a fi distins două „persoane” în Cristos (altfel spus, de a fi propovăduit credința în „doi Fii”). „Un évêque exégète”, op. cit., p. 359. . Nu este vorba, în cazul lui Theodoret, de
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
o Sfântă Vineri înconjurată de viețuitoarele ajutătoare care îi stau în preajmă, Moș Petrea, Căpitanul, e un fel de Sânt Ilie, stăpân pe foc. Nu lipsește nici dragonul, prezent prin multele lui capete, dușmani ai voievodului care își răpune succesiv adversarii, așa cum vitejii din basme retează numeroasele scăfârlii ale balaurilor. Un loc aparte în rândul romanelor istorice sadoveniene îl deține Creanga de aur, scriere ce învie o epocă foarte îndepărtată, când creștinismul abia începuse să pătrundă printre locuitorii Daciei. Acțiunea se
SADOVEANU-2. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289422_a_290751]
-
poate conchide în mod evident că s-a născut într-adevăr ca o replică, dar nu la adresa lui G. Ibrăileanu, cum avea să afirme mai târziu G. Călinescu, ci în mod esențial la aceea a înaintașului amândurora, gânditorul conservator și organicist, adversar al formelor fără fond. Discipol al lui Maiorescu în plan estetic, Lovinescu opune poziției politice a acestuia un liberalism care îi venea atât din tradiția familială, cât și dintr-o opțiune bine deliberată și temeinic asimilată. După cinci ani criticul
SINCRONISM. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289696_a_291025]
-
Curius (care îi fusese până atunci amant), și el tribun al poporului și apropiat al lui Caesar, fatală (zice Cicero) amândurora, căci C. Clodius (cu care Fulvia a avut doi copii) a fost ucis în anul 51 î.Hr. de un adversar politic, iar Curius a fost omorât în timpul unei campanii militare în Africa (în anul 49 î.Hr.). Fulvia cea neliniștită nu se va împăca în starea de văduvă și următorul ei soț (al treilea), începând cu anul 45 î.Hr., a fost
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
lui Vasile Lupu] și pre fie-său și i-au luat toată avuțiia”; Și doamna lui [a lui Constantin Șerban] au făcut o mănăstire ce să chiamă Jitiianul, den sus de Craiova, lângă Jiiu. Făcut-au doamna Bălașa...”; „Iar ei [adversarii postelnicului Constantin Cantacuzino] făcură sfat drăcesc în taină cu doamna Mariia a lui Gligorie vodă [Ghica] și trimiseră cărți de olac...”; „cum nu bagă în seamă pre doamnă-sa [Mariia a lui Grigore I Ghica] și-și bate joc de
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
vorovitu cu o samă din curtea domnească și au prinsu pe unchiu-său, pre Ștefan vodă, și i-a tăiat capul și niște apucatu Roman de domnie, leatul 6956 [1448]”. Domnii Moldovei au continuat această „politică” de accedere spre putere - suprimarea adversarului încoronat. Petru Aron, un pretendent (zicea, fără temei, că e fiu al lui Alexandru cel Bun37), l-a prins pe Bogdan (al II-lea), cel ce se declara fiu al lui Alexandru cel Bun, și i-a tăiat capul la
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
le fac acestui „Tiran” Grigore Ureche și Miron Costin seamănă izbitor). A fost mutilat și trimis la mănăstire acest „domnișor”, după ce oastea sa a fost învinsă, în luna mai 1592, la Răut (prilej pentru Domn să se dezbare de alți adversari spune Ureche în titlul paragrafului „... și când au perit Bucium Vornicul și [Bârlădeanu] logofătul și Paos vornicul): „Deci au purces împotriva vrăjmașilor săi, și mergând au pus pre Ureche logofăt mare. De aci s-au tâmpinat oștile la Răut, și
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]