7,752 matches
-
toată în clipa în care trupul meu răspunde, dar fac eforturi să nu-mi țin respirația. Nici unul dintre noi nu spune nici un cuvânt. Nu se aude nimic în afară de pașii noștri pe drum și de un țipăt de bufniță undeva în depărtare. Mâna lui Nathaniel e sigură și fermă în jurul mâinii mele. Îi simt bătăturile aspre din palmă ; degetul mare mângâindu-mi-l pe al meu. Continuăm să nu rostim nici un cuvânt. Nici măcar nu știu dacă pot să vorbesc. Ne oprim la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2362_a_3687]
-
-l găsesc. Poate că n-o să vrea nici măcar să-mi vorbească. Dar trebuie să încerc. Dominic dă să zică ceva. — Taci, îi spun. Atâta te rog, taci. Mi se pare că trec ore întregi până aud șuieratul unui tren în depărtare. Însă e pe partea greșită. E tot un tren către Londra. Când oprește, aud ușile deschizându-se și oamenii coborând și urcându-se. — Tren în direcția Londra ! strigă paznicul. Tren în direcția Londra, peronul unu. Ăsta e trenul în care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2362_a_3687]
-
lungă și plicticoasă. ZÎmbește. Nu vrei s-o auzi, crede-mă. Ba da ! spune imediat o voce din mintea mea. Vreau foarte mult s-o aud. Dar mă mărginesc să surîd și iau o nouă Înghițitură. Acum privește absent În depărtare, de parcă ar fi singur. Oare a uitat că avea de gînd să mă sărute ? Oare să-l sărut eu ? Nu. Nu. — Lui Pete Îi plăceau mult păianjenii, spune brusc. Erau animalele lui de casă. Păianjenii mari și blănoși. Și șerpii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2129_a_3454]
-
și blănoși. Și șerpii. Pe bune ? Mă strîmb. — Un dement. Era un tip absolut dement. Expiră adînc. — Încă... te mai gîndești la el, spun șovăind. — Da, mă gîndesc foarte des la el. Urmează un alt moment lung de tăcere. În depărtare, aud un grup de oameni care pleacă de la Antonio’s, vorbind tare În italiană. — Are rude ? zic precaută și fața lui Jack devine brusc opacă. — CÎteva, spune. Îi mai vezi ? — Uneori. Expiră adînc, după care se Întoarce spre mine și-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2129_a_3454]
-
dat peste poză. Și-a lipit pur și simplu capul pe corpul altei fete ! Nu mă pot abține să nu izbucnesc În rîs. — Fata asta e absolut incredibilă. Mă prăbușesc În scaun, brusc slăbită și, o clipă, e tăcere. În depărtare se aud rîsete de la petrecere și cineva trece pe lîngă ușa noastră, vorbind despre problema reală a sistemului judiciar actual... Deci nici măcar n-a vrut să te asculte ? spune Lissy Într-un final. — Nu. A plecat, pur și simplu. — Mi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2129_a_3454]
-
celalată a colinei și am prins să coborâm către o Întindere din aceea dreaptă, acoperită doar de ierburi. Enkim spunea că ai lui Îi spuneau câmpie. Cică auzise de unii oameni, unii care trăiau tare, tare departe, la câteva zile depărtare de satul lui, și care oameni puneau niște sâmburi În câmpie ca să crească de acolo un fel de fructe tocmai bune de mâncat. Apoi, iar aduse vorba despre Vinas. - Și... te-ai Înțeles cu ea și pentru chestia cealaltă? Am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
-i dați, le-am zis. Dădură din cap, semn că da, dar Vindecătorul spuse: - Niciodată. Apoi, Îl lăsă pe unul dintre ai lui la intrarea În peșteră și ieși. L-am urmărit cu privirea și, abia atunci, am zărit În depărtare, printre norii deși de ploaie, Înălțimile unor munți. Nu erau ca cei de acasă, dar măcar erau munți și așa mi-a Încolțit În suflet speranța, că doar nu era să mă ia Umbra chiar atât de aproape de munți... Of
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
chiuiam de ne luau foc piepții. Ursul e animal fricos și vede mai rău decât un om bătrân. Dacă ajungi lângă el fără să te simtă, se sperie așa de tare Încât se năpustește asupra ta. Dacă te aude de la depărtare Însă, o ia la fugă de-i sfârâie călcâiele - știe el, bătrânul stăpân al vizuinii, câte putem să-i facem când plecăm pe urmele lui. Acum Însă, nu puteam să scoatem nici un sunet, iar mirosul de urs era din ce În ce mai pătrunzător
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
să mă atingă pe față. - Ești odihnit? schimbă el vorba. Când am făcut semn că da, a continuat: Bine. Pândarii noștri spun că au văzut un pâlc de vreo cinci și Încă cinci oameni venind Încoace. Sunt la trei zile depărtare, tocmai pe muntele de pe care ați coborât voi la Marea cea mare. - Te pomenești că or fi ăia care mi-au luat urma de acasă. - Ei or fi... Eh, deloc n-o să-mi fie ușor cu Scept, mai ales dacă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
care ne târam noaptea pentru ca Înainte de răsăritul soarelui să săpăm o groapă cât mai adâncă În care să ne ridicăm casa din piei. Într-o bună zi, după ce-am poposit pe o dună mai Înaltă, am zărit la mare depărtare un pâlc de copaci pirpirii și un luciu de apă firavă, strecurându-se prin pâcla strălucitoare a zorilor. Am ațintit una dintre sulițe cu vârful către apa aceea și ne-am hotărât ca la căderea nopții s-o luăm Într-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
spus că nici măcar Dilc al lui nu s-a gândit la așa ceva, se făli Tuni. Acestui lucru, noi Îi zicem scară. Ieșirăm pe casă, printre smocurile de iarbă Înaltă ce creșteau pe acoperiș. Stăturăm așa o vreme și privirăm În depărtare, iar el Îmi povesti despre pământurile lui. Deșertul, pe care abia Îl mai vedeam, se apropiase din ce În ce mai mult de sat, secase apele și alungase animalele departe, spre Miazăzi. Spre Apus era Marea cea mare, la care Tuni nu avusese niciodată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
cei ce jucau să-i dea drumul mai departe. Cei trei bărbați mânjiți cu alb, femeia și copilul, porniră din nou la drum. Merseră ce merseră, și tot merseră, ținând mâna streașină la ochi, de parcă ar fi căutat ceva În depărtări. Începură să se zgribulească, din ce În ce mai tare, ca scuturați de friguri, după care se urcară În niște luntre, ajungând iarăși pe pământ tare. Acolo se petrecu ceva care semăna a luptă de sânge În care mulți-mulți oameni fură dați Umbrei. Jocul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
Miazăzi. M-am grăbit să mă cațăr pe dealul cel mai Înalt, doar-doar aș vedea puntea de pământ care o lua către Apus, dar n-am zărit decât un țărm Îndepărtat, Întinzându-se drept spre Miazăzi și stingându-se În depărtare. În noaptea aceea, Înainte de a adormi, am avut un gând rău și, a doua zi, dis de dimineață, i-am anunțat pe toți că o luăm spre Răsărit. După cum mă așteptam, Enkim a fost cel mai mirat, dar n-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
furioase din luntre. Într-o zi, Vishu a simțit În luciul apei o tremurătură ciudată și, deodată a pus luntrele s-o ia drept spre Miazănoapte, cât să ne Îndepărtăm cât mai mult de un pământ care se vedea În depărtare. Atunci mi-a fost tare frică, pentru că i-am văzut pe Dyas și pe Vishu cum se holbează la mare cu ochii holbați de groază. Și chiar că avea de ce să-ți fie frică pentru că, la un moment dat, am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
o să-ți fie greu să povestești fără numere. Uite cum e cu numerele astea. Eu, Gupal, am 36 de ani și patru luni. În satul meu sunt mai bine de trei sute de oameni. Munții cei mari sunt la două săptămâni depărtare de sat. Oamenii care Îl urmează pe Krog sunt din nouă neamuri... - Ascultă, m-a fulgerat atunci un gând. De câtă vreme ai auzit tu, Gupal, că a pornit Krog În călătorie? - Păi, să tot fie vreo... În clipa aceea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
bănuim pe Logon, pentru că, deși ți-era foarte apropiat, despre el nu era vorba În niciunul dintre zvonurile ce soseau din tabăra ta. Într-o noapte cu lună plină, pe când vegheam asupra lui Gau, am avut norocul să vedem În depărtare cum una dintre iscoadele lui Scept se Întorcea dintr-un loc În care niciunul dintre ai noștri nu ajunsese. Curgeau apele de pe el și abia sufla, semn că alergase o grămadă. Scept l-a trezit pe Gau și au stat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
pornea de tare departe, din spatele unor munți pe care n-aveam cum să-i zărim de unde ne aflam. Se făcuse miezul zilei când povârnișurile de pe marginea văii se molcomiră. Munții rămăseseră În spatele nostru. La un moment dat, zărirăm undeva În depărtare, strălucirea șerpuitoare a unui râu. - Cenung, ne spuseră călăuzele, dar noi n-aveam ochi decât pentru câmpiile nesfârșite Întinse dincolo de râu. Era o zi cu un văzduh Într-atât de limpede Încât Îmi venea să cred că pot să văd
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
grija lui Nunatuk și ne-am dus spre satul ridicat de ai noștri. Alesesem un loc de popas frumos-frumos: cât vedeai cu ochii, câmpiile se Întindeau de jur-Împrejurul satului, al lacului și al crângului. Satele celelalte, rare, abia se vedeau În depărtare. Pe de altă parte, orice Întâlnire cu neamurile lui Scept n-avea cum să scape neobservată de oamenii din câmpii. De altfel, dacă Îți Încordai privirea, vedeai spre Răsărit puhoaiele lui Scept. Ridicaseră și ei un sat și nu făceau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
plajă ca să nu mai simt duhoarea din bucătărie și putoarea homarilor la grătar de pe strada principală. La „Le Forgeron”, le patron trândăvea În fața porții cu privirile pierdute pe mare și nu mi‑a răspuns la salut. - Cinci mii de mile depărtare de Franța și a și uitat de politesse, am comentat. - Nu am mai călcat prin restaurantul lui. - Machts nicht. E un porc care a fost Învățat cum să se poarte, dar Învățătura nu s‑a prins de el. Oameni Îngrozitori
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2144_a_3469]
-
Oricât ar fi de serioase, frigurile tropicale pot fi tratate. Vecinii, ale căror mirosuri culinare mă scoteau din minți, s‑au oferit să mă ajute. Anume să mă transporte cu mașina la spitalul din orașul M., la patruzeci de kilometri depărtare. Știam că drumul e spectaculos, dar aglomerat de vehicule de fermă hodorogite și de guaguas (autobuze). Doctorul era blajin, „moderat”, cum spunem noi, adică neînclinat spre diagnosticuri melodramatice. Așa Încât am decis să‑mi accept frigurile tropicale fără prea mare zarvă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2144_a_3469]
-
de spital: lenjerie, ciorapi, pulovere, fulare, fuste. O infinitate de mese. Locul Îmi evoca Subsolul lui Filene, unde mușteriii aveau În curând să se Încaiere și să se Înghiontească pentru a Înșfăca chilipirurile. Dar nu era nimeni de față. În depărtare se vedeau niște femei tinere care păreau gata să Întreprindă acțiuni filantropice. Eu ședeam, sechestrat, printre sute de șezlonguri din piele. Evadarea din colțul ăsta de brânză murdară era imposibilă. În spatele meu, țevi imense coborau din tavan și se Înfundau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2144_a_3469]
-
o desfac de pe mine, dar n‑am reușit. Îmi spuneam ce bine ar fi dacă aș cere uneia dintre voluntarele alea de acțiuni sociale să‑mi aducă un cuțit sau o pereche de foarfeci. Dar ele erau la câteva străzi depărtare și nu m‑ar fi auzit. Eu mă găseam Într‑un colț foarte Îndepărtat, Înconjurat de șezlonguri. Altă experiență memorabilă: Un infirmier cocoțat pe o scăriță atârna beteală de Crăciun, vâsc și podoabe pe pereți. Nu se sinchisește de mine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2144_a_3469]
-
supere foarte tare, dar mie nu-mi pasă. Hi-hi... Ce supărat o să fie tata... De ce nu plouă? CĂLĂTORUL PRIN PLOAIE: Trebuie să înceapă... O știm!... (Cele două personaje sunt în așteptarea ploii; se produce o pală de vânt; apoi, din depărtare, un ușor tunet.) IOANA: Auzi? Ai auzit? Vine! CĂLĂTORUL PRIN PLOAIE: Nu, încă nu... Asta încă nu e ploaie... IOANA: Ba da, ba da... Simți vântul? Vântul aduce ploaie. Auzi? Vine ploaie! Auzi? (Tunete ușoare, la mare depărtare; cele două
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2068_a_3393]
-
apoi, din depărtare, un ușor tunet.) IOANA: Auzi? Ai auzit? Vine! CĂLĂTORUL PRIN PLOAIE: Nu, încă nu... Asta încă nu e ploaie... IOANA: Ba da, ba da... Simți vântul? Vântul aduce ploaie. Auzi? Vine ploaie! Auzi? (Tunete ușoare, la mare depărtare; cele două personaje puternic încordate.) CĂLĂTORUL PRIN PLOAIE: Nu e ploaie... E altceva... E ceva confuz... IOANA: Ba nu, nu... N-ai auzit tunetele? (Vântul se întețește.) Vezi? Vezi? Vine o ploaie grozavă... Hai să plecăm... Hai... CĂLĂTORUL PRIN PLOAIE
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2068_a_3393]
-
trei sârme care ies din pământ ca niște plante științificofantastice și mosorul uriaș rămas de la ora de lucru manual a regiei naționale a energiei electrice completează peisajul cu stâlp verzui unde stă ghemuit, fâlfâindu-și aripile sale uriașe, aurii, stăpânul depărtărilor. Ghemuit în vârful ceasului, cu obrazul în mâini și vârfurile ascuțite ale celor șase aripi desenând universul, zâmbește. Cât timp stă el așa zâmbind peste oraș? Dar cât timp el stă acolo nu există timp. Aripile uriașe al căror vâjâit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]