5,423 matches
-
între reactivitatea umană și cea animală, b) depistarea și descrierea clară a multitudinii formelor de reacție la frustrare la omul adult normal, la care „complexitatea organizării personalității” maschează adesea, sub deghizări greu sesizabile, natura (specificul) reacțiilor la frustrare. Răspunsul la frustrare depinde, desigur, nu numai de valoarea și forța obiectivă a elementelor situații frustrante, ci și de modul subiectiv în care persoana frustrantă percepe situațiile frustrante. În acest sens, putem spune că semnificația și valoarea acordată „situației frustrante” sunt principalii factori
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
persoana frustrantă percepe situațiile frustrante. În acest sens, putem spune că semnificația și valoarea acordată „situației frustrante” sunt principalii factori care vor determina un anumit mod de structurare a comportamentului, vor imprima o anumită direcție acțiunii de răspuns. Reacția la frustrare ete determinată, altfel spus, de o constelație de factori în care interacționează variabilele organismului, variabilele perceptuale, cu cele motivaționale, de învățare, temperamentale etc. Cunoașterea sensurilor și semnificațiile „conduitei la frustrare” este deosebit de importantă, deoarece ea ne creează posibilitatea evidențierii nivelului
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
vor imprima o anumită direcție acțiunii de răspuns. Reacția la frustrare ete determinată, altfel spus, de o constelație de factori în care interacționează variabilele organismului, variabilele perceptuale, cu cele motivaționale, de învățare, temperamentale etc. Cunoașterea sensurilor și semnificațiile „conduitei la frustrare” este deosebit de importantă, deoarece ea ne creează posibilitatea evidențierii nivelului de dezvoltare și organizare a personalității celui în cauză. De exemplu, o „agresivitate” gata să izbucnească la cea mai mică conrariere, va dovedi atât o insuficientă cultivare a inhibației, cât
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
în procesul de evaluare și interpretare a motivației și atitudinilor semenilor este, în schimb dovada prezenței unei flexibilități în planul gândirii, al autodominării afective și axiologice a persoanei în cauză. Cerceătorii au clasificat marea varietate a modalităților de reacție la frustrare în funcție de mai multe criterii. Astfel, S. Rosenzweig ia în considerare următoarele trei puncte de vedere principale: 1) „economia” (gradul de deposedare) trebuințelor frustrante, 2) „sinceritatea” răspunsurilor, 3) caracterul, mai mult sau mai puțin, „adecvat” al răspunsurilor la frustrare. 1) După
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
reacție la frustrare în funcție de mai multe criterii. Astfel, S. Rosenzweig ia în considerare următoarele trei puncte de vedere principale: 1) „economia” (gradul de deposedare) trebuințelor frustrante, 2) „sinceritatea” răspunsurilor, 3) caracterul, mai mult sau mai puțin, „adecvat” al răspunsurilor la frustrare. 1) După primul criteriu, cel al „gradului de deposedare” a trebuinței, reacțiile la frustrare pot fi: a) reacții de apărare a „eului”; b) reacții de persistență a „trebuinței”, c) reacții care exprimă dominanța, persistența, inevitabilitatea „obstacolului” întâmpinat. a) Reacțiile de
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
trei puncte de vedere principale: 1) „economia” (gradul de deposedare) trebuințelor frustrante, 2) „sinceritatea” răspunsurilor, 3) caracterul, mai mult sau mai puțin, „adecvat” al răspunsurilor la frustrare. 1) După primul criteriu, cel al „gradului de deposedare” a trebuinței, reacțiile la frustrare pot fi: a) reacții de apărare a „eului”; b) reacții de persistență a „trebuinței”, c) reacții care exprimă dominanța, persistența, inevitabilitatea „obstacolului” întâmpinat. a) Reacțiile de apărare a „Eului” sunt grupate de S. Rosenzweig în trei categorii, în funcție de maniera în
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
obsesional”; - Răspunsuri „impunitive”, în care „agresiunea” nu apare ca o forță generatoare: subiectul frustrant încearcă să evite formularea unui reproș fie adresat altora, fie lui însuși, privind „situația frustrantă” într-o manieră conciliantă (adică trecând ușor peste problemă, minimalizând importanța frustrării, declarând că dificultatea era inevitabilă, sau mulțumindu-se cu limitele pe care i le impune obstacolul); mecanismul psihanalitic corespunzător este „reprimarea”, iar aspectul patologic al acestor răspunsuri este reprezentat de anumite manifestări „isterice”. b) În reacțiile de persistență a trebuinței
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
de apărare a „Eului”, iar natura de „sublimare” și de „conversiune”. c) În reacțiile care exprimă dominanța (persistența, invitabilitatea) „obstacolului”, individul, lipsit de apărare, răspunde în mod steriotip și ineficace. 2) Din punctul de vedere al sincerității, diferitele reacții la frustrare se situează - arată S. Rosenzweig - între cele două extreme: reacții directe și reacții indirecte, ultimele exprimându-se sub formă de „simbol” și „fabulație”. 3) Referitor la caracterul, mai mult sau mai puțin, adecvat al reacțiilor la frustrare, S. Rosenzweig precizează
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
diferitele reacții la frustrare se situează - arată S. Rosenzweig - între cele două extreme: reacții directe și reacții indirecte, ultimele exprimându-se sub formă de „simbol” și „fabulație”. 3) Referitor la caracterul, mai mult sau mai puțin, adecvat al reacțiilor la frustrare, S. Rosenzweig precizează că orice reacție la deposedare este adaptativă, din punct de vedere biologic, deoarece organismul urmărește, în toate situațiile de privațiune, să-și restabilească echilibrul homeostatic (echilibrul interior). Avem, afirmă S. Rosenzweig, răspuns adaptiv atunci când individul stăruie progresiv
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
mereu repetat în mod stupid, fiind nejustificat de condițiile existente (ex. persoana care se autoacuză pentru un eșec datorat, în realitate, greșelilor altora). Alți cercetători, cum ar fi H.H. Kendler („Basic psychology”, 1963, Methuen, London), propun ca analiza comportamentului la frustrare să fie efectuată pe baza următoarelor trei criterii: a) succesul sau insuccesul în învingerea obstacolului, b) persistența răspunsului comportamental, c) în funcție de posibilitatea subiectului de a găsi noi modalități în echilibrare. În legătură cu primul criteriu, H.H. Kendler observă că ar exista două
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
comportamental, c) în funcție de posibilitatea subiectului de a găsi noi modalități în echilibrare. În legătură cu primul criteriu, H.H. Kendler observă că ar exista două posibilități: individul poate reuși în îndepărtarea obstacolului, în raport cu ținuta sa, sau poate eșua. În mod frecvent, reacția la frustrare presupune o mobilizare în plus a forțelor individuale, urmată de un succes în depășirea obstacolului, în rezolvarea problemei ivite. Cât timp obstacolulul continuă să blocheze efectiv scopul de realizat, comportamentul individului reprezintă un eșec. Dar, eșecul, precizează H.H. Kendler, conduce
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
arătându-se la fel de fericit ca și înainte; altul se străduiește, însă, din toate puterile, „se îngrămădește și intră sub gard, își găsește mingea și, epuizat și zgâriat, se bucură de triumful său”. (op. cit., p. 392). În funcție de modul de reacție la frustrare, se vorbește de succes și de insucces, dar, arată H.H. Kendler, prin aceasta „nu se elucidează istoria frustrării: ceea ce la început reprezintă un succes, se poate transforma în insucces și invers. Un student poate avea succes în activitatea unei organizații
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
sub gard, își găsește mingea și, epuizat și zgâriat, se bucură de triumful său”. (op. cit., p. 392). În funcție de modul de reacție la frustrare, se vorbește de succes și de insucces, dar, arată H.H. Kendler, prin aceasta „nu se elucidează istoria frustrării: ceea ce la început reprezintă un succes, se poate transforma în insucces și invers. Un student poate avea succes în activitatea unei organizații sociale, pentru că este un agresiv (în înțelesul deplin de inițiativă și cu spirit de organizare n.n.). Dar această
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
această participare îi poate aduce atâtea resentimente din partea celor din jur, încât să fie ulterior ostracizat. Prin contrast, un student retras poate fi inițial frustrat dar, prin calitățile sale pozitive, să fie mult apreciat. Din acest motiv, descrierea comportamentului caracteristic frustrării în termenii succesului imediat sau ai eșecului este incompletă și superficială”. (op. cit., p. 393) În privința celui de-al doilea criteriu, H.H. Kendler a relevat mai mulți factori de care depinde persistența unui răspuns, în condițiile repetării sau menținerii îndelungate a
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
importanța pe care noi o acordăm atitudinii de răspuns, pentru statutul și prestigiul nostru social). Referitor la posibilitatea subiectului de a găsi noi modalități de echilibrare, H.H. Kendler evidențiază câteva din formele de reacție adoptate de subiect la „situația de frustrare”: a) „agresiunea” în diverse forme: de la atacul fizic, la blam; b) „apatia”, care exprimă indiferența externă față de ambianță, produsă atunci când frustrația este atât de puternică încât depășește limitele de rezistență ale subiectului; c) „raționalizarea”, prin care se găsesc pretexte justificative
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
ușor se poate învinge un obstacol în imaginație, decât în realitate); e) „compensația” (sau „sublimarea”, în termeni psihanalitici), rezultă din încercarea de a „excela acolo unde ești slab”. R.S. Lazarus consideră că diferitele forme de procese „coping” (de acomodare) la frustrare pot fi uprinse în două clase/grupe principale: a) tendințe de acțiuni directe, care se referă, în primul rând, la „atac”, b) forme indirecte sau defensive, care includ diferite categorii de strategii defensive, cum ar fi: „negarea”, „proiecția”, „sublimarea”, „identificarea
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
în primul rând, la „atac”, b) forme indirecte sau defensive, care includ diferite categorii de strategii defensive, cum ar fi: „negarea”, „proiecția”, „sublimarea”, „identificarea”, „represiunea” etc. Aceste strategii defensive reprezintă - spuse L.S. Lazarus - „metode psihologice” de apărare împotriva pericolului sau frustrării; aceasta înseamnă că pericolul este redus sau eliminat numai din punct de vedere psihologic, adică în mintea subiectului, printr-un proces de „autoamăgire” sau de inhibare a reacției de mânie, nu și în realitate. L.A. Pervin și R.J. Yatke au
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
cercuri vicioase” din care ieșirea este destul de dificilă, iar cunoașterea acestor modalități de „autoînșelare inconștientă” și evitarea lor reprezintă o condiție a formării unei personalități normale. Nici unul din criteriile prezentate mai sus nu asigură o clasificare exhaustică a reacțiilor la frustrare. Considerăm, de altfel, că nu atât realizarea unei asemenea clasificări trebuie să formeze obiectivul principal, cât găsirea acelui criteriu de clasificare care să permită relevarea dinamicii reactivității umane la frustrare, delul în care gradul maturizării intelectual-afective și moral-volitive, atins de
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
mai sus nu asigură o clasificare exhaustică a reacțiilor la frustrare. Considerăm, de altfel, că nu atât realizarea unei asemenea clasificări trebuie să formeze obiectivul principal, cât găsirea acelui criteriu de clasificare care să permită relevarea dinamicii reactivității umane la frustrare, delul în care gradul maturizării intelectual-afective și moral-volitive, atins de om la diferite vârste, își pune amprenta pe tipul de răspuns la frustrare. În acest sens, credem că diferențierea reacțiilor la frustrare în funcție de măsura în care acestea au fost sau
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
formeze obiectivul principal, cât găsirea acelui criteriu de clasificare care să permită relevarea dinamicii reactivității umane la frustrare, delul în care gradul maturizării intelectual-afective și moral-volitive, atins de om la diferite vârste, își pune amprenta pe tipul de răspuns la frustrare. În acest sens, credem că diferențierea reacțiilor la frustrare în funcție de măsura în care acestea au fost sau nu elaborate, prelucrare, printr-un proces de reflectare/cunoaștere obiectivă, adecvată a „situației frustrante” reușește să surprindă mai bine modul în care „fenomenul
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
care să permită relevarea dinamicii reactivității umane la frustrare, delul în care gradul maturizării intelectual-afective și moral-volitive, atins de om la diferite vârste, își pune amprenta pe tipul de răspuns la frustrare. În acest sens, credem că diferențierea reacțiilor la frustrare în funcție de măsura în care acestea au fost sau nu elaborate, prelucrare, printr-un proces de reflectare/cunoaștere obiectivă, adecvată a „situației frustrante” reușește să surprindă mai bine modul în care „fenomenul frustrației” ajung să desemneze, tot mai mult, în lumea
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
care le avea. Utilizarea unui astfel de criteriu - care expimă, în esență, măsură în care a fost formată conduita de „obligativitate”, sentimentul „datoriei” și al „responsabilității” față de sine și față de alții - ne permite să grupăm diversitatea formelor de conduită la frustrare în următoarele două categorii: 1) Reacții predominat afective, cvasi-biologice și subiective, în care întâmlnim, din partea subiectului frustrant, fie o tendință activă de a domina „agentul frustrant” prin înfrângerea lui, fie o tendință defensivă de a se retrage, de a se
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
evaziune dintr-un mediu considerat ostil, „fixarea”, „regresiunea”, „uitarea voită” (expulzarea din conștiință a urmelor evenimentelor frustrante) etc., nu pot constitui, nici ele, precede eficace de atenuare a consecințelor frustrației. Aceste reacții, cu caracter defensiv, amplifică, de regulă, impresia de frustrare, sporind preocupările de introspectare și introvertire; de aici și caracterul emoțional, rigid, conservator, lipsit de finalitate constructivă al acestor reacții. S-a observat, apoi, că personele mai sensibile, și cele care au un tip de sistem nervos slab, sunt „înclinate
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
impresia că sunt private pe nedrept de un bun legitim, sau de o cerință/dorință rațională prin ea însăși. Prezentând o capacitate de inhibiție și stăpânire de sine mai mare, comparativ cu subiecții din prima categorie, o rezistență sporită la frustrare, un nivel mai înalt de maturitate intelectuală și moral-afectivă (demonstart prin capacitate empatică sporită și prin disponibilitate de a renunța la propriile idei în favoarea altora mai realiste), persoanele din această a doua categorie reușesc să realizeze conduite cu caracter de
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
se apreciază că este imposibil de a găsi rapid un răspuns adecvat. Când încercările de soluționare a problemei nu sunt satisfăcătoare, omul încearcă o „compesație” prin substituirea unei acțiuni cu alta care-i poate oferi o satisfacție echivalentă. Comportamentul la frustrare diferă, așadar, sub raportul complexității psihologice, al caracterului lui mai mult sau mai puțin „adecvat”, „rațional”, sau „emoțional”, „neintegrat”, în funcție de vârsta subiectului frustrant, de gradul maturității sale afective și axiologice. Un anumit gen de reacție la frustrare vom întâlni, de
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]